Întrebări existenţiale

Având in vedere că pe acest site, destinat ateilor şi indiferenţilor, mai apar şi teişti, am decis să postez pe tema întrebărilor existenţiale, în aşa fel încât să nu mai fie nevoie să explic fiecăruia în parte cum este cu aceste întrebări şi să-i pot trimite direct la acest articol, care oricum, abordează un subiect destul de insuficient reprezentat în media ateistă din ortodoxa noastră ţară. (Dacă sunteţi atei nu vă mai obosiţi cu cititul)

Foarte puţini oameni sesizează faptul că majoritatea întrebărilor conţin de fapt nişte afirmaţii care sunt intrinseci structurii întrebării. Pare paradoxal dar nu este aşa. Oricine pune o întrebare face în acelaşi timp mai multe afirmaţii.

Interogaţiile pure, puse sub forma întrebărilor nu pot stârni decât stupoarea sau amuzamentul, după caz, aşa cum se vede în exemplele de ma jos:

Câţi?
Cinci.
Ce cinci?
Ce câţi?

Ce?
Ce, ce?
Ce, ce ce?

Cum?
Cu toporu'.
Ce cu toporu'?
Ce cum?

După algoritmul mai sus prezentat se pot crea n bancuri seci de aceeaşi factură. Amuzamentul provine din faptul că întrebările pure, reprezentate doar printr-un pronume interogativ, sunt practic trunchiate şi astfel lipsite de sens. Cel care le aude, aşteaptă o clarificare în acea interogaţie, care clarificare, deşi este aşteptată, nu mai apare.

Orice întrebare care are sens, şi care, prin faptul că are sens admite şi un răspuns, trebuie neapărat să afirme şi altceva.

Exemplu:

De ce ai furat banii?

În termeni simpli, aceasă propoziţie asumă:
1. existenţa unei sume de bani,
2. faptul că banii au fost furaţi,
3. faptul că cineva, în particular, persoana interogată i-a furat,
4. faptul că acea persoană a avut un motiv pentru a face acest lucru, asumată prin sintagma "de ce?"

4 asumpţii în 6 cuvinte şi, la o analiză complexă, se găsesc mai multe, având în vedere că se presupune de asemenea faptul că banii au un proprietar de drept, că există noţiunea de proprietate reglementată printr-un set de convenţii ş. a. m. d.

Aşa cum este indicat mai, sus, este practic imposibila comunicarea, fără a se face orice fel de presupoziţie, tiparele lingvistice însele fiind o parte inevitabilă a vieţii de zi cu zi. Există însă două categorii de presupoziţii, acelea care sunt bazate pe cunoasterea comună, şi pe observabilitatea faptului, gen "soarele străluceşte", precum şi presupoziţii false şi controversate, care pot fi, şi sunt utilizate de către cei lipsiţi de scrupule pentru a face propagandă, pentru a decepţiona, înşela şi pentru a manipula într-un mod subtil pe ceilalţi.

Voi arăta mai jos, de ce, teismul doct, faţa "umană" a religiei clasice, este doar o înşelătorie caracterizată prin inventarea de întrebări lipsite de sens şi prin prezentarea de răspunsuri, la fel de lipsite de sens. Acestă ideologie se comportă în aceeaşi manieră în care se comportă creştinismul, inventând probleme care nu există şi apoi dând răspunsul la ele.

Să prezentăm deci câteva întrebări existenţiale despre care teo-ilogii afirmă că sunt corecte, şi pe deasupra, că mai au şi răspunsuri la ele, şi de care se folosesc, cu maximă mârşăvie şi lipsă de onestitate intelectuală pentru a converti populaţia "slabă de înger" la sclavagismul creştin.

1. Daca nu e Dumnezeu creatorul, atunci cine a creat universul ?

2. Care este scopul vieţii?

3. De ce existăm noi?

4. De ce există ceva, orice?

1. În momentul în care este pusă întrebarea cine a creat Universul, se asumă faptul că Universul este creat de cineva, şi nu de ceva, în acelaşi sens în care s-ar asuma faptul că o particulă de nisip (care este rezultatul manifestării legilor fizicii) ar fi creat de către o persoană. Mult prea ridicol. Este ştiinţfic demostrabil faptul că nu s-a ocupat nimeni de frecatul nisipurilor. Nu de alta dar i-ar fi trebuit ceva timp să-l producă pe tot.

2. Scopul vieţii. Se afirmă că există aşa ceva prin această întrebare. Însă, scopul, este caracterizat de o intenţie conştientă a cuiva. Se afirmă astfel că existenţa vieţii provine din intenţia cuiva. Putem vorbi de scop al existenţei unui corp sau al unui complex de corpuri în momentul în care se cunoaşte faptul că acel corp a fost creat / confecţionat de către un agent. Dar în cazul vieţuitoarelor, teoria selecţiei naturale arată cât se poate de concludent că nu este vorba de aşa ceva. De aici şi lupta temerară, dar presărată cu înfrângeri, a religioşilor împotriva evoluţiei.

3 şi 4 sunt variante a întrebării 2 puse în alte forme, ceva mai criptice. Interogaţia "de ce" asumă existenţa unui motiv. Iar motivul este asociat subconştient tot cu intenţia. Oamenii au motivaţii, legile fizicii, însă nu.

Lăsând la o parte faptul că asumpţiile intrinseci acestor întrebări sunt doar nişte presupuneri nevalidate vreodată, de logică sau de experiment, răspunsurile predate de religioşi sunt pe măsură. Bineînţeles, Dumnezeu este răspunsul la toate. Dar acest răspuns nu explică nimic. Chiar dacă presupunem că un dumnezeu ne-a creat, tot nu se ştie de ce. Se plictisea singur ? Era programat genetic să ne construiască? Avea vreun uz practic pentru noi acel dumnezeu?

Prin urmare, acestea nu sunt nişte întrebări care urmăresc găsirea unor răspunsuri, ci afirmarea unor neadevăruri. Înşelătorie de la cap şi până la coadă, asta este religia. Iar cei care se folosesc de aceste false întrebări comit infracţiunea de înşelăciune şi ar trebui să fie pedepsiţi conform Codului Penal.