Pagini

marți, 8 noiembrie 2016

Democraţie în stil american

    Chiar acum au loc alegerile prezidenţiale în S.U.A., despre care au aflat probabil fără voia lor şi şerpii prin găurile lor. Eu aş spune că publicitatea este nemeritată pentru un asemenea eveniment minor şi că mai mult contează pentru un cetăţean al Terrei, chiar şi pentru un cetăţean american, dacă nu cumva i se arde mîncarea pe foc, dacă nu cumva a pus prea mult piper în ea şi leuşteanul e fraged. 
    Acest eveniment de presupus interes internaţional este prezentat ca fiind alegerea unui om pentru cea mai puternică funcţie din lume, pentru o poziţie cheie care poate determina într-un mod substanţial vieţile cetăţenilor planetei. Nu se zice de pildă că această poziţie cheie este expresia unui sistem de relaţii între diferite grupări şi organizaţii, că preşedintele S.U.A. nu este acolo ca să face ce-i tună lui prin cap sau ce-a visat el cu o noapte înainte ci este acolo ca să împlinească ceea ce-i dictează C.I.A., C.F.R. şi alte acronime care desemnează ogranizaţiile elitelor financiare din S.U.A. şi a complexului militar industrial american, adică organizaţiile şi structurile care deţin banii şi deci puterea în imperiul fascist american. 
   Dacă vreodată cumva, preşedintelui american i-ar trece prin cap să facă ceva ce nu-i pe placul acestor organizaţii formale sau informale, el ar păţi exact cum a păţit numitul J. F. Kennedy, de i-a trecut un glonţ prin cap. Este foarte optimist cine îşi imaginează că există posibilitatea ca în acea funcţie să ajungă un individ care să reprezinte interesele cetăţenilor americani şi nu pe cele ale cercurilor de la putere, ale bancherilor, afaceristilor şi finanţiştilor şi este prea visător cine crede că în această improbabilă eventualitate aristocraţia financiară americană va sta şi se va uita ca viţelul la poarta nouă cum îi sunt luate privilegiile, fără să facă nimic. Măcar un mic şantaj, o încercare de asasinat, dacă nu cumva mai multe (pînă cînd reuşesc), e de la sine înţeles că se vor încerca.
   Spun că este improbabilă posibilitatea ca să ajungă în funcţia aia cineva care să reprezinte interesele populaţiei şi nu ale bogătaşilor deoarece sistemul democratic american este într-adevăr unul care permite fiecărui om să voteze preşedintele, dar doar după ce în prealabil aceşti alegători au fost spălaţi pe creier prin cea mai mare  operaţiune pentru spălarea creierului care-i existentă acum pe planeta noastră şi care este mass media din S.U.A., controlată nu de către nişte oameni săraci lipiţi.
    Să ne gîndim că din întreaga populaţie de 300 000 000 de indivizi nu s-au putut găsi pentru funcţia de preşedinte alţii decît Donald Trump şi cu Hillary Clinton, iar alţi oameni mai morali, mai pregătiţi şi mai competenţi pentru acest job nu s-au putu găsi sub nici o formă, este ca şi cum ne-am gîndi că din toate alimentele dintr-o cămară plină, cele mai comestibile care s-au putut găsi au fost nişte căcăreze de şobolan şi un stîrv de muscă.
   Nu ştiu dacă există prea multe lucruri mai irelevante decît faţa pe care o să o vedem în următorii ani comunicînd politicile fasciste instrumentate şi confecţionate în cercurile elitelor americane însă eu dacă aş fi american aş vota cu Trump, tocmai pentru ca pare un om cu posibilităţi mult mai solide decît Clinton pentru a amuza populaţia. În rest, comportamentul statului american, atît în ţara lui cît şi în afară nu are cum să deraieze de la linia care e stabilită de foarte mult timp de oligarhia financiară şi pînă ce sistemul de relaţii care menţine pe acei bătrîni patetici şi senili la putere nu va cădea, nu are cum să conteze cine apare în faţa reflectoarelor în postura de reprezentant al intereselor S.U.A.
   Imperiul american se îndreaptă cu paşi din ce în ce mai mari şi mai grăbiţi către colaps, ca fiind un sistem clădit prin urmărirea unor meschine ale unor indivizi particulari, clădit pe genocid, lăcomie, dezinformare şi jaf. Nimeni nu poate opri inevitabilul deces al acestui imperiu capitalist iar eu acuma am o treabă mult mai importantă căci am nişte varză de care trebuie să mă ocup şi pe care o să aleg dacă o fac cu cimbru sau cu mărar sau cu ambele; nu mai e timp de pierdut pentru fleacuri precum alegerile americanilor. 

miercuri, 26 octombrie 2016

Un motiv pentru care trebuie să practici meditaţia "mindfulness"

   Atunci cînd un om dezvoltă o abilitate sau un meşteşug la nivelul de măiestrie, asta se traduce prin apariţia pe creierul său a unei aglomerări de conexiuni neuronale care se ocupă special cu procesarea informaţiei implicate în practicarea acelei abilităţi. Din păcate, cu cît acea abilitate este mai specifică, cu atît mai mult acel grup de conexiuni neuronale devine inutil pentru practicarea oricărei alte abilităţi. 
   De exemplu, acele conexiuni neuronale care sînt implicate în abilitatea de-a merge, probabil vor folosi şi la alte activităţi din aceeaşi tagmă, precum alergatul, statul într-un picior sau urcatul scărilor, în timp ce aceleaşi conexiuni neuronale care servesc la practicarea chirurgiei vor fi inutile atunci cînd vine vorba de şah sau de astronomie şi de aceea unui chirurg îi este la fel de greu să înveţe şahul sau astronomia pe cît i-ar fi dacă n-ar mai fi chirurg - toate cunoştinţele sale de chirurgie nu pot să-i folosească decît la chirurgie şi atît, şi poate încă la tăierea porcului de Crăciun dar la mai multe nu.
   În condiţiile în care specializarea extremă într-un domeniu de dezvoltare fizic sau al intelectului nu aduce beneficii în celelalte domenii de dezvoltare, devine esenţial să cunoaştem care sînt cele mai importante specializări care sînt atît de generale încît au o influenţă covîrşitoare asupra întregului spectru al activităţilor umane. 
   În afara abilităţilor specifice, există deci meta-abilităţi, adică acele abilităţi care sînt atît de generale încît folosesc dezvoltării mai multor abilităţi specifice, iar dintre acestea, exersarea capacitatăţii de-a fi complet concentrat pe activitatea pe care o desfăşori este una din componentele principale ale meditaţiei "mindfulness".  Această capacitate desemnează mai exact eficienţa cu care resursele mentale sînt alocate unei activităţi, ea este puterea de-a rămîne concentrat pe o anume activitate fără a fi distras de plictiseală, nervi, ofuscare şi alte griji şi emoţii supărătoare. Conform cercetărilor încă în vigoare, această capacitate de control susţinut a atenţiei este unul din cei mai puternici prezicători dacă vine vorba de reuşită în orice domeniu de activitate. Nici nu este greu să ne dăm seama de ce este aşa, dacă stăm să ne gîndim puţin mai atent şi să ne concentrăm, fără să fim distraşi de teoriile populare despre virtuţile multitasking-ului.
   Atunci cînd este vorba de orice activitate, de la curăţatul cartofilor, la pictarea unui tablou, sex, compunerea unui program pentru computer şi pînă la mersul pe sfoară şi la comiterea unei crime, ai cele mai multe şanse de reuşită atunci cînd atenţia îţi este îndreptată exclusiv înspre activitatea pe care o desfăşori, iar aceste şanse descresc proporţional pe măsură ce atenţia îţi zboară în toate direcţiile, înspre caii verzi de pe pereţi, fantezii plăcute sau sinistre, problemele de la serviciu sau propriile sentimente de anxietate pe care s-ar putea să le încerci. Această facultate este întărită, rafinată şi devine din ce în ce mai sofisticată prin practicarea meditaţiei "mindfulness" şi este o practică ce ar trebui să fie învăţată de copii, imediat cum deprind puterea de-a înţelege cele mai elementare lucruri.
   Deşi atenţia susţinută nu este suficientă pentru dezvoltarea unei abilităţi la rangul de maestru, ci trebuie dublată de perseverenţă şi de metode de practică şi de antrenament adecvate, ea este fără îndoială necesară şi din cauză că este necesară nu doar pentru dezvoltarea unei abilităţi ci pentru toate abilităţile posibile, este un instrument care nu are voie să lipsească din trusa de instrumente pentru adaptare a unui om modern.
   Încă din copilărie ni se transmit foarte puternic, chiar violent, idei despre importanţa atenţiei şi se face acest lucru în cel mai grobian şi mai greşit mod cu putinţă: fii mai atent gigel! - urmat eventual de vreo palmă peste faţă... Să înveţi cum să fii atent este o adevărată artă, care din păcate nu-i predată nici la şcoală şi nici acasă decît sub forma de imperative şi insulte, nimic de genul antrenamentului pe care prietenul nostru Buddha l-a lăsat pentru noi, mult mai blajin, mai accesibil şi mai ales eficient.
   De aceea vă spun, orice aţi face fiţi atenţi; cînd mîncaţi fiţi atenţi la mîncare, nu la tabletă, că este posibil să muşcaţi din tabletă în loc să muşcaţi din felia de pîine şi vă înecaţi cu tableta; dacă stergeţi mucii fiţi atenţi la ştersul mucilor căci altminteri rămîneţi cu ei pe faţă şi rîd copiii de voi. Învăţaţi să fiţi atenţi le fel cum se învaţă tenisul, jocurile pe calculator sau matematica, şi poate pe la o vreme tot deprinzînd arta de-a fi atenţi vom reuşi să vedem cum ne este distrasă atenţia de la realitate şi trimisă să se ocupe de fantezii şi poveşti nemuritoare inventate de oameni dubioşi, cu scopul de-a ne controla comportamentul, prin controlul atenţiei noastre.   

marți, 11 octombrie 2016

Accidentul care nu era sortit să se întîmple

    Felurite întîmplări se întîmplă pe această lume şi noi le numim pe fiecare după felul lor. Denumirea de accident este rezervată unei categorii speciale de evenimente despre care eu spun că merită să discutăm. De pildă, niciodată la categoria accidente nu sînt băgate evenimente ale căror urmări sînt considerate fericite. Nu auzim foarte des oameni lăudîndu-se că au avut un accident şi au cîştigat 1 million de euro la loterie şi nu auzim studenţii povestind despre accidentul pe care l-au avut cînd au luat o notă nesperat de mare la un examen. 
    Pe lîngă faptul că nu există accidente cu consecinţe pozitive, ceea ce este din nou clar, este că la categoria accident sînt incluse doar evenimente imprevizible, evenimente despre care oamenii spun că nu ar trebui să se întîmple sau că deraiază de la mersul normal al lucrurilor. De exemplu, nu am putea să numim un accident atunci cînd ne băgăm degetul în mijlocul unui cuib de viespi şi ne trezim că apoi degetul începe să se umfle.
    Din seria evenimentelor pe care le numim noi accidente ar face parte: vestitele accidente rutiere, situaţii în care unii oameni care practică sporturi extreme şi cumva o păţesc, Cernobîl, Fukushima, foarte multe accidente de muncă reprezentînd toate muncile posibile, un "prost" care s-a împuşcat singur cu arma de foc, altul, care a împuşcat pe altcineva din "greşeală", vreun tank petrolier a cărui încărcătură în loc să ajungă la rafinărie ajunge în ocean, căderea temporară a economiei, explozia unei fabrici de explozivi sau a unei rachete cosmice, colapsul vreunei clădiri pline de oameni şi eventual orice catastrofă ecologică produsă de om. Cei ca mine spun că atunci cînd clima planetei va ajunge cu adevarat inconfortabilă pentru traiul speciei umane, atunci oamenii se vor uita unii la alţii şi vor spune: ... a fost un accident! Cine ar fi crezut pe bune că aşa ceva s-ar putea întîmpla?
    Pentru discuţia care urmează o să luăm drept reprezentat al categoriei accidentelor un umil accident de maşină. Accidentele rutiere reprezintă a 9-a cauză de moarte la nivel global şi poate că poziţia asta nu pare ameninţătoare, însă ce putem să spunem cantitativ, este că accidentele rutiere ale secolului XX au provocat 60 000 000 de morţi, cam cît a provocat al II lea război mondial, cu Hiroshima şi Cu Nagasaki cu tot. Ceea ce putem să observăm foarte uşor din distribuţia accidentelor rutiere în spaţiu şi timp, este că ele au un obicei ciudat de-a se întîmpla cu o regularitate precisă, de parcă ar exista o lege a naturii care face aceste accidente să apară într-un mod complet neaccidental. Ceea ce oamenii nu vor să se întîmple şi spun că nu trebuie să se întîmple, că nu este normal să se întîmple, se întîmplă de parcă ar fi programat să se întîmple, de parcă ar fi scris să se întîmple pe undeva anume, prin legile fizicii - te pomeneşti.


 
                                Accidentul filozofului Albert Camus ... sau destinul său?
 
   Accidentele rutiere reprezintă cea mai importantă cauză a morţii pentru sectorul de populaţie cu vîrsta cuprinsă între 15 şi 29 de ani şi a doua cauză de moarte pentru cei cu vîrsta cuprinsă între 5 şi 14 ani.  Aproape 1,3 milioane de oameni mor în fiecare an, în timp ce 20 - 50 de milioane rămîn paralizaţi, schingiuiţi, chirciţi, striviţi parţial, fără mîini ori picioare, strîmbaţi şi defectaţi în toate felurile. Şi e cazul să stăm şi să ne gîndim puţin dacă faptul că anual se moare de la autoturism mai abitir decît de la război e un lucru întîmplător, un accident, care nu ar fi trebuit să se întîmple, sau dacă nu cumva este ceva inevitabil. Tind să cred că a doua posibilitate este cea corectă mai ales avînd în vedere că un lucru odată întîmplat este o certitudine, nu o posibilitate, nu o probabilitate. Dacă ar muri unul odată, într-un oraş dintr-o ţară, s-ar mai preta să spunem că a fost un accident, însă cînd vedem că se moare în serie şi în paralel, de 3000 de ori pe zi, în toate ţările şi pe toate continentele, atunci e cazul să ne întrebăm dacă nu cumva există o regulă în spatele întîmplării.
    Adevărul este că accidentele există doar în imaginaţia umană, şi nu în realitate. În realitate nu există nici un pui de atom a cărui poziţie nu este conformă cu legile fizicii şi chiar dacă aşa ceva s-ar întîmpla, noi atunci ar trebui de îndată să începem să modificăm legile fizicii în aşa fel încît să acomodeze şi să integreze acest eveniment deosebit şi aparent miraculos. Faptul că oamenii care folosesc autoturisme mor pe capete nu a fost şi nu este un accident, ci este o consecinţă provenită din puterea tehnologiei. Tehnologia rutieră are puterea de-a transporta un trup uman cu viteze de pînă la 200 km/h, şi dacă acest mod de transportare nu ar fi atît de comun, el ar fi calificat fără doar şi poate ca unul dintre cele mai extreme sporturi. Acest mod de transport creează cea mai mare parte din condiţiile necesare pentru o moarte violentă prin strivire, condiţii care nu se găsesc în cazul transportului tradiţional pe două picioare. Accidentele sînt deci consecinţe directe a modului în care specia umană îşi organizează societăţile şi nu vreo pedeapsă coborîtă din cer de la vreun demiurg nervos pe noi. Nu este vorba de nici un ghinion, este vorba de cauză şi efect.
   Morţile, rănirile şi sechelele produse de "accidentele rutiere" reprezintă doar o infimă fracţiune din totalul de morţi provenite din interacţiunea dintre o tehnologie prea puternică şi o specie umană a cărei comportament este foarte uşor de prezis ca fiind adeseori haotic şi de aceea ultimul lucru de care avem nevoie este a masca această problemă de interes naţional, internaţional cît şi individual, sub masca numelui de accident. Pe lîngă tehnologia de transport, mai avem tehnologia comunicaţiilor, tehnologia nucleară, tehnologia petrolului şi a cărbunilor, tehnologiile de advertising, tehnologiile alimentare şi multe altele, iar impactul tuturor acestora asupra noastră se soldează cîteodată cu moartea soţului, a copiilor, a rudelor sau prietenilor noştri sau cu deteriorarea sănătăţii lor, nu cu nişte consecinţe care se manifestă undeva într-un univers alternativ.
   Oamenii care se perindă pe la conducerea structurilor sociale responsabile vor fi îndrăgostiţi de denumirea de accident, deoarece aceasta îi ajută să scape de responsabilitate, dînd vina pe nişte circumstanţe misterioase, pe imprevizibilitate, pe factori care spun ei că ar fi în afara controlului nostru, pe întîmplare şi pe ghinion, care sînt doar alte nume mai seculare, pentru vechile justificări magice înaintate în mod tradiţional de către conducători: pedeapsa de la Dumnezeu sau amăgirea de către Diavol.
   Nu există pedeapsă de la Dumnezeu, nici amăgire de către Diavol şi nici accidente care n-ar fi trebuit să se întîmple, există doar cauze şi efecte, iar pentru a scăpa de efecte nedorite trebuie înlăturate cauzele şi nu invocate de explicaţii magice, criptice şi fantasmagorice pentru evenimentele naturale. 

vineri, 2 septembrie 2016

Cauzele sedentarismului - sportul

   Sportul este una dintre cele mai întîlnite cauze ale sedentarismului. Sedentarismul, după cum se ştie este foarte dăunător, atît sănătăţii fizice cît şi celei psihice. Se pare că oamenii se străduiesc atît de puternic să îşi nege natura animalică încît ei ajung să nege nevoia trupului de-a se mişca de ici şi pînă dincolo, împiedicînd stimularea secreţiei unor hormoni necesari pentru sănătate, cît şi irigarea cu sînge a muşchilor şi a organelor interne. Astfel că unii ajung într-o stare de încremenire care aproape că sfidează legile biologiei; ajung precum o statuie, împietriţi în faţa televizorului, uitîndu-se la sport.
  În timp ce se uită la sport, oamenii devin neconştienţi de locul lor în Univers, devin neconştienţi de continua mişcare şi transformare a naturii din jurul lor, neconştienţi de realitatea şi inevitabilitatea încremenirii finale, care nu-i aceea din faţa televizorului, ci este cea din mormînt. Ei însă sînt complet şi cu desăvîrşire concentraţi pe ancestrala întrebare existenţială: pe unde o ia mingea? Se duce peste plasă, sau sub plasă, se duce printre picioare, peste bară, dedesubtul ei, intră în gaură, trece pe lîngă gaură, ori pe deasupra găurii? Trece peste linie, pe lîngă linie, sare înăuntrul terenului sau în afara terenului, intră în coş, se loveşte de panou şi apoi intră în coş, sau se loveşte de panou şi apoi ajunge la cineva care o aruncă din nou înspre coş? 
   Dacă cineva ar fi avut putere să recolteze toată energia psihologică folosită de specia umană pentru  determinarea traiectoriei misterioase a mingii, şi să o folosească să zicem pentru a întreprinde colonizarea planetei Venus, pînă acum am fi avut o civilizaţie înforitoare pe Venus, cu oraşe venusiene în toată legea şi spaţii verzi unde copiii Luceafărului ar putea alerga după minge non stop - în realitate şi nu doar în imaginaţia lor. 
  Atunci cînd consumatorul de sport se uită la efortul, dedicaţia şi determinarea totală a competitorilor sportivi el îşi zice... sigur aici are loc un eveniment important, ceva care contează, ceva care trebuie să ne intereseze, alminteri oamenii nu s-ar lupta cu atîta încrîncenare pentru nimic, n-ar putea să fie atît de proşti încît să se zbată atît de tare pentru nimic. Şi într-adevăr are loc un eveniment important în timpul competiţiilor sportive televizate, un eveniment care ar trebui să ne intereseze. Este vorba de orbirea în masă a sute de milioane de oameni, a caror privire este împiedicată de nenumărate imagini ale unor mingi jucăuşe, împiedicată să privească la starea lor de sclavie, la degradarea mediului din jurul lor şi la promovarea unor ideologii toxice şi devastatoare pentru noi. 
  Există foarte multe programe, publicaţii, reclame şi campanii care promovează privitul la activităţile sportive, mult mai multe şi mai puternice decît programele, reclamele, publicaţiile şi campaniile care promovează practicarea activităţilor sportive. Prin urmare, un număr foarte mic de oameni practică sportul iar cei mai mulţi se uită la ei de pe un scaun sau de pe o canapea. Dacă privitul la sport ar fi în sine un sport, atunci am putea constata că este nu doar în vogă, ci că este de la distanţă cel mai popular sport, cu miliarde de practicanţi, cu performeri extraordinari şi cu recordmeni mondiali care au ajuns la nişte performanţe stupefiante, indivizi care au depăşit orice limite ale enduranţei umane, reuşind să se uite la sport în continuu timp de 40 de ore, ridicîndu-se din fotoliu doar ca să se alimenteze cu chips-uri şi Coca Cola.  Chiar acuma se desfăşoară concomitent olimpiada şi campionatul mondial de privit la sport. 
   Numărul privitorilor  la sport atestă faptul că nu este vorba în cazul lor de vreo slăbiciune de caracter sau de vreo defecţiune individuală ci este o problemă cît se poate de socială, o problemă a societăţilor noastre, nu o problemă a unui individ sau a altuia. Nu este vina oamenilor. A cunoaşte acest lucru este esenţial pentru oricine vrea să renunţe la această activitate statică şi să se angajeze în activităţi ceva mai dinamice, cum ar fi de exemplu urcatul scărilor, 3 flotări consecutive sau chiar fotbal pe terenul real, nu pe cel din propria imaginaţie.  
   Deşi terminologia religioasă are păcatele ei, nu pot să nu observ că în anumite contexte ea este foarte potrivită şi indicată.  Astfel, dacă vrei să te laşi de sportul privirii la sport, este bine să ştii atunci cînd te uiţi la sport, că mingea îl are pe Diavol înauntrul ei. Diavolul este acolo camuflat, îndesat să încapă în minge şi croit ca să îţi ia minţile. Diavolul este sponsorizat de către elitele financiare să joace pe toate ecranele şi să posede mintea victimelor nevinovate. Nu te lăsa indus în eroare de vocile şi imaginile îmbietoare care îţi spun că trebuie neapărat să afli cine şi unde o să trimită mingea; acestea vin de la Diavol. În timp ce lupta cu Diavolul este cea mai grea luptă, victoria asupra lui este cea mai mare victorie şi singura care merită să fie cîştigată. A te lupta cu Diavolul este cel mai tare sport, cu cele mai tari senzaţii cele mai incitante concursuri, iar cine face performanţă în acest sport face performanţă în viaţă.

miercuri, 20 iulie 2016

Filozofia drogurilor

    Cocaină, serotonină, nicotină, oxitocină, benzodiazepină, cofeină, dopamină, morfină, codeină, adrenalină, psilocibină, endorfină, metamfetamină, acetilcolină, paroxetină, feniletilamină, mescalină. Ce sînt acestea? Droguri. Unii ar spune recunoscînd numele dopaminei că aceasta nu este un drog, ci este un neurotransmiţător, şi pot urma discuţii kilometrice despre definiţia drogurilor, luînd şi în considerare că în engleză de exemplu la medicamente le spune "drugs".
   Clar este că nu vom putea stabili vreodată ce este un drog şi ce nu este un drog cu exactitate, pur şi simplu din cauza că situaţia acestor substanţe este foarte complicată la fel ca şi relaţiile dintre aceste substanţe şi comportamentul uman. De aceea este util să renunţăm la definiţii şi să ne ocupăm de ceea ce ne interesează de fapt, adică de relaţiile dintre aceste substanţe şi comportamentul uman.
   Noi ştim că cele mai multe dintre droguri sînt "puse sub cheie", adică sînt interzise ori utilizarea lor este reglementată de stat şi acest lucru este făcut din motive întemeiate, deoarece aceste substanţe au efecte imprevizibile, foarte puternice asupta psihicului uman şi cîteodată nocive. Cel mai des motivele sînt întemeiate iar uneori ele scapă raţiunii umane, aşa ca în cazul în care alcoolul este legal şi promovat pe toate drumurile, iar marijuana interzisă. Nu se ştie exact ce au tras pe nas, ce au fumat sau ce şi-au băgat în venă cei care au făcut această lege însă este clar că au băgat nişte substanţe foarte tari care le-au dat nişte halucinaţii complet deraiate de la realitate. Ar fi frumos să meargă undeva la dezintoxicare cît mai degrabă.
   Oricum, este în general rezonabilă preocuparea societăţii ca nu oricine să aibă acces la nişte substanţe care au efecte imprevizibile sau toxice asupra majorităţii oamenilor. Unde intervine problema de percepţie şi de concepţie, este acolo unde nu se realizează că oamenii deja au acces la droguri dintre cele mai puternice, şi că acelea nu se găsesc pe la dealerii de droguri ci se găsesc la noi în organism şi oricine are acces la ele, iar anumiţi stimuli duc la eliberarea lor direct în sînge şi în creier.
   În fapt creierul uman pluteşte non stop într-un cocktail foarte complicat de zeci de droguri iar comportamentul uman este determinat de diferitele structuri ale amestecului de droguri.


    Oamenii nu se gîndesc la stările lor psihice şi la fluctuaţia lor ca la nişte experienţe psihedelice sau psihotrope, pur şi simplu din cauză că sînt prea obişnuiţi cu ele, din cauză că sînt nu doar nişte experienţe comune ci sînt cele mai comune dintre experienţe. Sînt atît de comune şi de îngropate în subconştient, încît cei mai mulţi dintre noi nici nu ne mai amintim cum s-a simţit prima dată cînd ni s-a făcut frică, ori am fost extaziaţi de gustul vreunei bunătăţi sau de sunetul vreunei bucăţi muzicale, căci dacă ne-am aminti, n-am avea cum să nu gîndim altfel decăt că am fost drogaţi cu o substanţă foarte puternică.
   Vremea trece şi experienţele psihedelice şi halucinaţiile numite senzaţii şi sentimente se repetă pînă la momentul în care devenim atît de obişnuiţi cu ele încît avem nevoie de nişte doze foarte mari din acele substanţe ca să realizăm că natura primară a experimentării unui sentiment este aceea a unei profunde modificări în conştiinţa noastră. Sentimentele şi senzaţiile noastre devin subconştiente, adică ajung să funcţioneze şi să se manifeste în afara conştiinţei, ele determinîndu-ne comportamentul şi deci determinîndu-ne comportamente de care noi nu sîntem conştienţi. Apoi mintea "raţională" vine şi inventează tot felul de motive pentru care noi am executat acel comportament şi care cel mai des nu au nici o legătură cu realitatea ci sînt doar invenţii, numite raţionalizări.
  Experienţa unui sentiment obişnuit, uman, normal - aşa cum se zice despre ele - nu este mai puţin halucinatorie sau mai puţin nocivă decît cele produse de mai multe dintre substanţele care sînt interzise, iar capacitatea lor de-a provoca adicţie este incontestabilă. Oamenii caută atît experienţe plăcute cît şi experienţe neplăcute cu o determinare de fier: se duc la un film de groază ca să se drogheze cu drogurile proprii care le produc frică, ascultă muzică, aleargă, joaca jocuri pe calculator ori fac dragoste, pentru a se droga cu droguri produse de trupul lor, şi îi înjură sau umilesc pe alţii cunoscînd că acestea au capacitatea de-a le provoca nişte experienţe foarte neplăcute şi de-a le determina astfel comportamentul, practic vărsîndu-le anumiţi neurotrasmiţători în creier. Frica, mînia, lăcomia, mîndria, anxietatea, tristeţea, extazul, plictiseala, bucuria, timiditatea, gelozia, curajul şi disperarea, sînt toate stări alternative ale conştiinţei, care măresc semnificaţia unor obiecte ale atenţiei şi o micşorează pe a altora. 


   Cele mai multe şi mai tari sentimente umane, provoacă un tip de halucinaţie asemănătoare cu paranoia, în care toată atenţia omului este îndreptată exclusiv către un stimul sau către un obiect al atenţiei, aşa cum este în cazul clasic al plăcerii şi a durerii şi în care omul devine ignorant faţă de toate celelate lucruri care există în spaţiu şi în timp. Ceea ce reiese clar din cercetările efectuate în neuroştiinţe, fizică şi biologie, este că starea "normală" de conştiinţă, produce o reprezentare a realităţii care este în mod clar o halucinaţie; fiecare specie are propria ei halucinaţie vizuală, tactilă, olfactivă şi auditivă: unele specii văd în două culori iar altele văd (percep) în ultraviolete sau infraroşii. Cum arată "în realitate" realitatea, spun că este o întrebare invalidă, deoarece realitatea arată în funcţie de arhitectura organului de simţ sau al dispozitivului care se uită la ea.
   Acum, făcînd o estimare generală a efectelor asupra civilizaţiei noatre produse de către drogurile interzise şi a celor produse de către drogurile care nu pot fi interzise deoarece le avem toţi în noi, vom descoperi că majoritatea masacrelor, a războaielor, a violurilor, a nedreptăţilor şi a comportamentelor cele mai dăunătoare pentru specia noastră nu au avut loc sub imperiul consumului de opiu ori heroină ci sub acţiunea dopaminei, a adrenalinei, şi a altor neurotransmiţători pe care oamenii nu-i culeg prin pădure şi nici nu-i sintetizează în vreun garaj, ci sînt sintetizaţi şi culeşi în interiorul organismului uman. Cel mai des oamenii s-au omorît şi s-au agresat unii pe alţii fiind intoxicaţi cu proprii hormoni. Adolf Hitler  nu trăgea din punga cu aurolac.
   De pildă lăcomia, privită din cele mai vechi timpuri ca un comportament foarte dăunător şi ca o trăsătură de caracter foarte negativă, nu este decît nevoia receptorilor de dopamină de doze din ce în ce mai mari de stimulare. În contextul în care această lăcomie manifestată în diferite domenii ale comportamentului uman ajunge să determine cît de repede vom exploata şi vom termina resursele planetei, devine destul de presant să ne întrebăm cum ne apărăm de controlul acestor substanţe cu efecte imprevizibile, pe care le purtăm toţi în noi.
   Ne întrebăm unde este acea educaţie care ne învaţă disciplina emoţiilor şi nu putem să ne răspundem decît că ea este inexistentă în programa şcolară şi cel puţin îngropată sub un noian de irelevanţă pe piaţa informaţiilor. Răspundem că oamenii care ne conduc nu consideră a fi asta o unealtă folositoare pentru cetăţean. Şi apoi realizăm că aceşti conducători ai noştri nu vor ca noi să avem vreo disciplină a emoţiilor şi sentimentelor noastre şi nu vor ca noi să avem control asupra emoţiilor şi sentimentelor noastre dintr-un motiv foarte simplu - vor ei să aibă control asupra lor, asupra emoţiilor şi sentimentelor noastre. Sîntem în vechea poveste, în care unii oameni care nu-şi pot controla propriile emoţii şi sentimente vor să controleze comportamentul celorlalţi oameni, o dovadă a infantilismului emoţional. 
    Pentru cine vrea totuşi să deprindă controlul şi disciplina propriilor emoţii, pentru cine vrea să devină ceva mai independent şi ceva mai puţin sclav al fricii, mîniei, plăcerii ori durerii, există resurse şi practici dezvoltate de către oameni care au fost interesaţi să aibă o judecată clară şi limpede, şi care au cunoscut că drumul către libertate nu poate fi clădit decît prin autodisciplină. Aceia nu erau comercianţii. Ceea ce vreau să spun eu este asta: dacă tu nu ai control asupra emoţiilor, sentimentelor şi asupra minţii tale, altcineva va obţine acel control. Nu ai cum să te fereşti de droguri, ele deja sînt la tine în cap şi sînt foarte puternice, ori vei deprinde control asupra lor ori alţii o vor face.