Pagini

vineri, 22 mai 2015

La reabilitarea lui Cristos

    Ca mai mulţi dintre ateiştii din prezent, trebuie să spun că am facut foarte multă băşcălie de Cristos, şi în general în comunitaţile ateiste Cristos este luat la mişto şi caricaturizat în fel si chip.
   Unele caricaturi sînt bune, altele mai puţin bune, dar ceea ce trebuie comunicat în acest aspect este faptul că există doi Cristoşi, şi noi facem haz doar de unul dintre ei. Noi nu luăm în derîdere pe un revoluţionar al societăţii care a promovat non violenţa, compasiunea, empatia, renunţarea la dictatele crude ale religiei fasciste a israeliţilor şi opoziţia faţă de orînduirea socială sclavagistă a Imperiului Roman. Nu am lua în derîdere pe un om care a fost din această cauză acuzat de blasfemie şi omorît de către autorităţile din acea vreme; acesta este unul de-al nostru, nu am lua în derîdere un eretic profesionist, el ar fi de fapt un model pentru noi.
   Ceea ce luăm în derîdere este celălat Cristos, acela care nu este om, ci este zeu, progenitura unui dumnezeu dement, care vine pe pămînt să vindece nişte suferinzi spărgîndu-se în figuri cu puterile sale magice şi impresionînd pe oamenii simpli din popor cu scamatorii penibile şi ridicole precum transformarea apei în vin, umflarea recoltei de peşte sau mersul pe suprafaţa unei ape. Ce luăm în derîdere este suferinţa falsă a unui zeu atotputernic, care oricum nu se poate compara cu suferinţe reale şi mult mai mari, pe care le-au îndurat alţi oameni în decursul istoriei şi care într-un mod cu desăvîrşire lipsit de logică este menită sa ne absolve pe noi de păcate.
     Este chiar dificil să nu rîzi de această poveste caraghioasă a zeului Cristos, care de fapt este importată din alte religii mai vechi şi îmbîrligată cu povestea omului Iisus, într-un mod care te face sa crezi ca acolo sigur şi-a băgat dracul coada, dacă nu cumva biserica şi preoţimea din acea vreme, în colaborare cu prietenii lor care cîrmuiau imperiul.
   E posibil ca mie şi altora ca mine, sa ne lipsească capacităţile mentale necesare pentru a înţelege simbolistica ascunsă şi profundă a poveştii zeului creştin, însă-i clar că noi inţelegem că cei ce pretind sa înţeleagă  această mitologie absurdă nu pot dovedi o factura morală sau intelectuală superioară altor oameni care poate acceptă alte mitologii sau pe nici una. 
   Ceea ce nu-i bine, este că în prezent creştinismul  este concentrat pe supranaturalul, magia şi simbolistica ce constituie povestea zeului, în timp ce mesajul moral şi social rezident în povestea omului este menţinut într-un plan secund, aproape exclusiv pentru scopuri decorative. Într-o ţară în care majoritatea se declară adepţi ai lui Cristos, biserica nu arata ca o biserică a lui Cristos ci arată ca biserica lui Mamona, legea nu apare a fi o lege a lui Cristos ci este o lege retributivă, din care compasiunea este exclusă; oamenii se iubesc pe ei înşişi şi atît, iar comunitatea între ei este pentru scopurile practice inexistentă. 
   Aşa se întamplă, ca în loc sa împlinim cele necesare pentru a avea un sistem medical modern, care sa aiba măcar grijă de aproapele nostru, noi avem pupători de moaşte care se roagă de dumnezei inexistenţi sa facă o scamatorie supranaturală şi să-i scape pe toţi de boli. 
   Dacă ar fi inviat Cristos cu adevărat şi ar fi văzut ce s-a ales de ideologia lui, cel mai probabil ar fi sărit inapoi pe cruce şi şi-ar fi batut singur cuiele, în cap, nu în mîini, să fie sigur că nu se mai trezeşte încă odată în acelaşi vis urît.

joi, 26 martie 2015

Sfînta competiţie în faţă cu reacţiunea

   Trăind eu în societatea capitalistă (multilateral dezvoltată), în care toţi putem teoretic să ne facem visele să devină realitate - deşi practic foarte puţini reuşesc acest lucru, nu s-a putut să nu fiu pus faţă în faţă adeseori cu virtuţile competiţiei. Fiind pus în faţă cu virtuţile competiţiei mi s-a tot explicat cît de tare este competiţia şi cît de bune sînt rezultatele competiţiei, cît de bine te simţi atunci cînd eşti cîştigător, şi cît de drept este să caştige cel care merită să cîştige. Ei bine, eu am stat şi am analizat la rece această practică a competiţiei, împreună cu toată ideologia care circulă în jurul ei, şi concluziile la care am ajuns nu prea seamănă cu ceea ce se prezintă în spaţiul public legat de acest subiect.
   Practica competiţiei este un comportament care există potenţial în oricare dintre noi; orice fiinţă umană se naşte cu acest instinct, el este înscris în genele noastre şi este activat automat atunci cînd există sărăcie de anumite resurse. Se întîmplă ca la oi sau ca la vaci; atîta timp cît este iarbă pentru toate oile şi vacile, pasc toate împăcate, liniştite şi fericite; cînd nu mai este destul pentru toate, atunci încep să se împingă şi să se împungă unele pe altele. Acele resurse înseamnă cam orice lucru de pe lumea asta care poate satisface o nevoie; inclusiv pe cele sexuale.
   În fapt, competiţia sexuală se manifestă cîteodată la fel de crud ca aceea pentru supravieţuire deoarece se confundă cu aceasta; de exemplu un mascul leu ca să poată sa aibă "o familie" a lui, trebuie să-l omoare sau să-l alunge pe unul care are deja acea familie, iar apoi îi va ucide progeniturile. Pentru oamenii care s-au delectat cu lectura Bibliei, putem să amintim despre instanţele în care poporul lui Israel în timp ce hălăduia prin deşert mai dădea peste vreun trib nenorocit la propriu, toţi bărbaţii şi toţi copiii de sex masculin erau ucişi, împreună cu femeile care aveau deja copii, şi erau lăsate în viaţă doar femeile virgine, care erau transformate în sclave sexuale ale israeliţilor. Şi încă în rîndul poveştilor biblice, acestea sunt printre cele mai plauzibile poveşti din acea carte, ele fiind confirmate de surse mult mai sigure şi exterioare Bibliei, precum cercetări arheologice, documente istorice şi comportamente generale ale anumitor specii de animale, pe care oamenii au ţinut morţiş să le copieze şi apoi să le ducă la extrem. Vestea bună este că putem totuşi să şi depăşim aceste episoade de barbarie, chiar dacă comportamentul competiţional este înscris adînc în structura genetică a tuturor vieţuitoarelor, ba încă este înscris şi în anumite structuri ale materiei care nu sînt vii.
  Din cauza influenţei genetice - tradusă în psihologia noastră, atunci cînd ajungem posedaţi de acest instinct primar al competiţiei, capul nostru este golit de dubii întemeiate şi umplut de certitudini puternice, dar false, şi cu atît mai mult este necesar deci să gîndim critic la această practică ce ne apare la fel de naturală ca respiraţia. Fiind competiţia un instinct atît de visceral, de-a lungul timpului a dat naştere la construcţii culturale care o glorifică şi o certifică; competiţia fiind glorificată prin artă şi prin ideologiile politice şi înaintată ca o practică foarte bună pentru rezolvarea problemelor noastre. Sîntem pe scurt îmbuibaţi şi spălaţi pe creieri cu ideologia competiţiei.
   În esenţă, competiţia reprezintă mai mult decît o metodă de-a rezolva un conflict de interese, este o metodă (ar spune susţinătorii ei) de-a ajunge la un adevăr. De exemplu partidele politice îşi măsoară catindaţii ca să aflăm care-i cel mai bun dintre ei, şi noi cunoaştem cît de bine funcţionează această metodă de-a furniza adevărul despre care-s cei mai buni conducători; atît de bine funcţionează încît toţi cei care au ajuns să conducă ţara după acest algoritm au fost sub orice critică. Noi nu avem aici deci de ce să-i criticăm, deoarece realitatea ţării noastre o face cu vîrf şi îndesat, o fac şi alţii din greu dar fără nici un spor, deoarece în loc să critice metoda care-i propulsează pe aceşti oameni la conducerea ţării, ei îi critică individual pe oameni - o activitate de aproape înrudită cu prostia.
   Să zicem că eşti femeie şi vrei să îţi selectezi un bărbat ca să-ţi fie soţ. Ai tu o metodă magică de selecţie şi cînd o aplici, dai peste primul individ, care este curvar, beţiv şi violent. Nefiind pe placul tău începi să-l critici: că e într-un fel, că e în altul, că de ce e aşa.. drept pentru care iţi iei nişte bătăi şi apoi, normal, îi dai flit. Crezînd că n-ai avut noroc prima dată, mai încerci odată metoda magică şi dai peste altul, care este... curvar, beţiv şi violent. Şi acestuia te apuci să-i spui că nu e cum vrei tu, că umblă brambura şi altele din astea, el se enerveaza şi îţi încarcă cîteva bucăţi, după care, normal, îi dai flit. Pe la o vreme, după ce ai aplicat metoda ta magică de selecţie şi ai dat numai şi numai de bărbaţi curvari, beţivi şi violenţi, de la care ai mîncat mai multe bătai, ar trebui să-ţi dai seama că dacă ai fi mai deşteaptă, ai  încerca mai degrabă sa-ţi schimbi metoda de selecţie decît să încerci să transformi pe aceşti draci împieliţaţi în bărbaţi pe placul tău - şi mai ales criticîndu-le defectele.
   La fel face şi România, foloseşte aceeaşi metodă falimentară pentru a-şi alege nişte oameni care s-o conducă, îi alege, ei încep inevitabil să calce prin străchini; sînt criticaţi că sînt aşa cum sînt - ceea ce oricum nu-i face să fie altcineva ori altcumva - apoi sînt daţi afară, sau pierd voturi, şi sînt aleşi alţii la fel de "buni" ca ei sau chiar şi mai răi. Şi să ţinem în vedere faptul că conducerea ţării este un domeniu important al vieţii sociale, poate cel mai important domeniu, nu e ca plantatul unui strat de arpagic în spatele casei sau alegerea celei mai bune umbrele pentru ploaia improbabilă de săptămîna viitoare. Am spune atunci că această metodă a competiţiei este probabil brici, beton şi fără cusur, din moment ce ea este aleasă să fie practicată la cel mai înalt şi mai important nivel.
   Fără cusur, nici vorbă, ci putredă pînă în rărunchi cu siguranţă, aşa este competiţia. Şi nu este greu de văzut de ce se întîmplă asta şi de ce rezultatele sînt penibile. Competiţia este o metodă falimentară  deoarece ea este bazată pe decepţie; chiar dacă nu este bazată în întregime pe decepţie şi chiar dacă există concursuri în care decepţia joacă un rol minimal, în acele concursuri care contează pentru noi, decepţia reprezintă în fapt cea mai mare parte din activitatea competiţională. Ce vreau să spun?
   Dacă ne uităm la fotbal de exemplu, care este o competiţie, poate vă amintiţi de cei mai mari jucători, cei experţi în fente complicate şi pase neprevăzute, sînt de fapt experţi în decepţionarea adversarului, în inducerea lui în eroare. Atunci cînd faci o fentă în fotbal, îl convingi pe adversar printr-o mişcare a trupului că vrei să o iei în dreapta în timp ce tu ai în cap să o iei pe stînga, practic este o minciună de o fracţiune de secundă şi cîştigă cel care minte mai bine. Cîştigă cel care este mai priceput la sabotarea atît a apărării cît şi a atacului celuilalt, cu cît mai expert în sabotare, cu atît mai mari şansele de cîştig.
   Trecînd la o competiţie mai nobilă, unde spectatorii nu stau pe margine pătrunşi de trăirea competiţiei, urlînd în cor obscenităţi naziste şi alte declaraţii belicoase, de abia aşteptînd să se termine meciul ca să se ia la pumni şi la picioare cu suporterii adverşi, putem să facem o analiză a şahului. Şahul, într-adevăr, un sport nobil şi pacifist, dar bazat tot pe sabotarea adversarului; cum ar fi un meci de şah în care ambii oponenţi îşi comunică ce au de gînd să facă? Toată filozofia şahului se rezumă la a sabota adversarul, la a crea scheme care să-l inducă în eroare, la a-l trage pe sfoară, umblînd cu cioara vopsită, făcîndu-l să creadă că ai nişte intenţii pe care de fapt nu le ai.
    Şi acestea sînt doar nişte jocuri, singurul cadru în care consider că e bine să facem competiţie; să facem competiţie doar atît timp cît este o joacă. Atunci cînd nu mai e joaca şi cînd e în serios, vom descoperi şi de ce aşteptările noastre legate de rezultatele procedeului competiţional se transformă adesea în dezamagiri. Cînd în campania electorală un catindat înfrînge pe altul, noi nu cunoaştem că acela este mai bun pentru guvern ori preşedenţie decît adversarul lui, ci noi cunoaştem că acela este mai bun decît adversarul său la activitatea de-a-şi sabota adversarul. De aceea, prin acest procedeu al competiţiei noi promovăm în cele mai înalte funcţii ale statului nişte genii ale sabotării, nişte maeştri ai decepţiei - mincinoşi de excepţie, care sînt atît de pricepuţi la sabotare şi decepţie încît nu îşi sabotează şi nu-şi decepţionează doar adversarul, ci reuşesc să saboteze şi economia ţării şi să decepţioneze şi populaţia, nu doar odată ci de mai multe ori. 
  Valabil pentru orice formă de competiţie este lipsa comunicării între părţile concurente în ceea ce priveşte mijloacele folosite pentru realizarea scopului; chiar dacă vorbim despre concursul numit săritura în înălţime, unde este dificilă sabotarea concurenţilor, unii de către ceilalţi, nu-i vom vedea pe toţi săritorii în înălţime ţinînd conferinţe colective legate de cele mai bune metode de antrenament şi împărtăşindu-şi niscaiva tehnici secrete; atît timp cît victoria este în joc, sinceritatea între ei este scoasă din discuţie.
    În partea cealaltă, luînd cazul unui concurs foarte îndrăgit de specia noastră, numit război, şi care este bazat în întregime pe decepţie (el fiind competiţia supremă), oamenii sînt atît de scrupuloşi încît se şi îmbracă special pentru a trage ţeapă adversarului, se îmbracă în costume de camuflaj pentru a putea să ucidă adversarii fără a fi vazuţi, ori işi construiesc arme cu lunetă pentru a putea să le zboare creierii acelora de la mai mare distanţă. Apoi vedem prin filmografia care se serveşte populaţiei cum sînt glorificaţi ca nişte viteji şi eroi, aceşti specialişti în tactici mîrşave şi în producerea şi utilizarea de instrumente şi dispozitive special construite pentru uciderea pe la spate şi fără drept de apel a inamicului. Păi ce fel de competiţie este asta cînd oamenii sînt vînaţi precum animalele? Dacă se duce un lunetist îmbracat după moda camuflaj şi împuşcă doi babuini în cap de la cîteva sute de metri distanţă, am putea să-l acuzăm de curaj şi vitejie?
    Trebuie deci să recunoaştem pe la o vreme că dacă vrem să vedem care-i cea mai bună strategie de-a realiza un anumit lucru şi alegem să facem asta punînd nişte grupuri de oameni să concureze unii împotriva altora, cîştigătorul nu ne va furniza acea strategie maximală, ci ne va furniza strategia cea mai bună pentru a caştiga concursul, concurs care nu se cîştigă decît prin realizarea obiectivului de realizat ci mult mai repede prin împiedicarea adversarilor să-l cîştige, deoarece este mult mai uşor să strici decît să construieşti.
   La un concurs pentru cele mai înalte funcţii în stat, dacă vom folosi procedeul competiţiei, este probabil că ea nu va fi cîştigată de către cei mai drepţi, mai cinstiţi şi mai patrioţi dintre noi ci de către cei mai mîrşavi, mai mincinoşi şi mai corupţi participanţi. Nu mă credeţi!? Uitaţi-vă pe-afară!

joi, 5 martie 2015

Cum să practici meditaţia transcedentală

    Dacă ai ajuns aici, este probabil că ai ceva probleme cu stress-ul şi cu problemele asociate lui, precum anxietatea sau durerea cronică, sau poate cumva eşti în căutarea iluminării. În ceea ce priveşte iluminarea singura mea recomandare este un bec foarte bun la veioză, eventual ecologic, un bec care te poate ilumina puternic şi pe tine şi eventual cîteva cărţi care vor reflecta lumina cunoaşterii în interiorul capului tău. Eu sugerez pentru început o istorie a culturii şi civilizaţiei umane, istorie care-ţi oferă o privire generală asupra subiectelor de interes general. Dar dacă vrei cumva să ajungi într-un timp foarte scurt la vreo stare psihologică înălţătoare, în care tu devii mult mai deştept decît ceilalţi oameni şi deţii o viziune generală asupra lumii calitativ superioară celorlalte, un geniu în toată legea, eu nu pot să te ajut decît arătîndu-ţi cu degetul cît de mulţi oameni au reuşit această performanţă fantastică, doar că să vezi care sînt şansele tale reale în această intreprindere.
    Din fericire, în ceea ce priveşte stressul, meditaţia transcedentală este o metodă chiar foarte eficientă de-a-l diminua considerabil, deşi nu singura; unii oameni preferă imagistica vizuală, exerciţiile de respiraţie, hipnoza, relaxarea musculară progresivă, yoga, variate exerciţii fizice, alcoolul ori alte substanţe toxice, iar alţii, fuga într-o peşteră, demisia sau revoluţia, etc.
    Primele linkuri pe care poţi ateriza dacă încerci să deprinzi această practică sînt cele ale unei organizaţii de meditaţie transcedentală, care îţi spun că pentru a deprinde această tehnică trebuie să înveţi timp de 7 şedinţe cu un profesor de T.M. certificat de către aceasta organizaţie. Preţurile sînt mai mult decît piperate; unele sînt atît de iuţi încît îţi dau lacrimile.
    Ţi se spune că trebuie să repeţi o inşiruire de sunete, numită mantra, care este doar a ta şi pe care nu ai voie să o divulgi nimănui deoarece astfel şi-ar pierde vraja şi nu ar mai funcţiona. După cum ţi-ai dat seama imediat ce ai judecat la rece o clipită sau două, acestea sînt doar nişte bazaconii. Practica este atît de simplă încît o practică involuntar pînă şi unii bebeluşi, fără ca să-i înveţe cineva, şi ea funcţionează tocmai din cauză că nu se bazează pe nici un secret, vrajă, sau magie.
   Într-adevăr, trebuie să repeţi o mantra, pe care ţi-o poţi alege tu singur, poţi experimenta cu mai multe din acestea, poţi chiar să repeţi şi rugăciunea către dumnezeul tău preferat (deşi eu nu recomand aşa ceva), tehnica funcţionează din cauza repetiţiei, şi această repetiţie declanşează ceea ce se numeşte "răspunsul de relaxare", starea fiziologică opusă "răspunsului fugi sau atacă", cel care duce la eliberarea hormonilor de stress. De asemeni, repetarea mantrei timp de 10 - 15 minute, într-o poziţie care-ţi este confortabilă, ocupă resursele cognitive angajate în procesul de gîndire continuă specific stărilor de anxietate. Asta se întîmplă deoarece gîndurile atunci cînd sînt gîndite sînt exprimate în cuvinte şi odată ce urechea minţii este ocupată să asculte aceasta singură şi stereotipă melodie, altele devin foarte greu de auzit. Foarte greu de auzit, dar niciodată imposibil, aşa că ocazional te vei trezi gîndindu-te la cai verzi pe pereţi, cai pe care nu i-ai invitat să tropăie prin capul tău şi de ale căror zgomote infernale ai vrea să scapi numaidecît. Poţi scăpa de ele revenind la pronunţarea vocală sau în gînd a mantrei, măcar pentru un rastimp care să ofere puţină pace şi puţină linişte creierului tău obosit, în care gîndurile neinvitate colcăie precum viermii pe un cadavru în stare avansată de descompunere.
   Este totuşi indicat să nu-ţi alegi vreo mantră din categoria: "se arde mîncarea pe foc", "dezastru, vine apocalipsa" sau  "fac pe mine" ci mai degrabă onomatopee, adică asocieri de sunete fără nici un fel de sens, acestea fiind cele mai eficiente, tocmai pentru că nu înseamnă nimic. Eu folosesc de regulă cîte ceva din familia de cuvinte al clasicului cuvînt "relaxare". Cu cît se practică acest ritual mai mult, cu atît devine mai eficient, din cauza reflexului condiţionat care se creează odată cu practica repetată.
   Ai observat probabil că în ziua de astăzi ţi se cere să scrii în CV că deţii rezistenţă la stress; mai demult nu-i întrebau pe sclavi dacă au rezistenţă la bici, acum se vede deci că oamenii sînt considerabil mai civilizaţi. Totuşi, pe masură ce se măreşte distanţa dintre arhitectura mediului în care corpul uman a evoluat ca să funcţioneze şi arhitectura celui actual, în care corpul este obligat să funcţioneze, presiunile la care este supus acest trup cresc, şi noi avem nevoie de unelte care să ne ajute la procesul de adaptare. Eu am listat aici una dintre ele, în principal din cauză ca funcţionează excelent dar şi din cauză că sînt unii care pretind bani pentru a preda un lucru atît de simplu, ceea ce contează de bunăseamă drept şarlatanie.

marți, 17 februarie 2015

Adevărul despre războiul din Ucraina

   Am avut zilele trecute o foarte scurtă discuţie cu nişte colegi, şi am înteles că ei prin aceste zile se simţeau ameninţaţi de ruşi, ameninţaţi de o eventuală invazie rusească. Este chiar foarte normal să se simtă astfel, avînd în vedere informaţiile care sînt servite poporului român de către mass media şi de către angajaţii guvernului României. Vestea cea mai bună este că aceste informaţii nu trebuie luate în serios, deoarece guvernul sigur nu este vreo sursa de încredere, iar cu atît mai puţin mass media, care spune minciuni în aceeaşi direcţie cu guvernul doar că mai mult sau mai puţin înflorite. Orice om se poate întreba dacă există vreun motiv pentru care nu trebuie să aibă încredere în spusele iubiţilor conducători şi răspunsul va fi inevitabil afirmativ. Eu aici am să arăt cum cei pe care i-am numit mai sus sînt nişte mari cavaleri ai neadevarului şi ai dezinformarii şi cum nimeni nu trebuie să se sperie de vreo invazie a ruşilor.  Pentru aceasta trebuie să vorbim puţin despre adevăr.
   Este clar că există la ora actuală tensiuni puternice între ţările NATO / UE pe deoparte şi Rusia în cealaltă; Rusia se află sancţionată în mod repetat politic şi economic de către partea opusă, iar preţul petrolului a fost scăzut intenţionat pentru a a sabota economia ruşilor, a cărei profituri derivă într-o măsură consistentă din vînzările de resurse naturale. Şi moneda rusească şi economia lor sunt suferinde din această cauză, dar aici trebuie menţionat că în ceea ce priveşte raporturile economice dintre Rusia şi UE, embargoul este parţial, şi vine doar dinspre Europa înspre ruşi şi nu invers; în continuare europenii beneficiază de gazul şi petrolul rusesc, care acoperă undeva între o treime şi un sfert din consumul Uniunii, ceea ce reprezintă o cantitate imensă, funcţionarea mai multor ţări europene fiind absolut dependentă de resursele ruseşti.
   În ceea ce priveşte Ucraina, situaţia este la fel de gravă deoarece sînt omorîţi oameni în estul ţării, în auto-proclamatele republici Donetsk şi Lugansk (aka Donbass sau Novorossia), cîţiva dintre miliţiile acestor republici, foarte mulţi civili, şi în cealaltă parte foarte mulţi soldaţi ucrainieni. Aproape un milion de ucrainieni au fugit din Ucraina în Rusia iar alte cîteva sute de mii s-au refugiat prin alte părţi ale Ucrainei. Este evident că-i vorba de un conflict serios, şi în ceea ce priveşte un astfel de conflict ne-am face nouă înşine un mare serviciu, cît şi ne-am îndeplini datoria de-a cunoaşte adevărul, dacă am lua în considerare punctele de vederele ale ambelor părţi implicate şi nu doar punctul de vedere al uneia dintre părţi, acela care ne este prezentat nouă prin mijloacele clasice de (dez)informare.
   N-am să mă obosesc să prezint ceea ce se prezintă în presa noastră şi nici poziţiile celor care conduc România deoarece o fac alţii cu vîrf şi îndesat, alţii care sînt mult mai numeroşi decît mine şi au o putere de dispersie a informaţiei net superioară. Pe scurt totuşi, istoria care ne este servită sună cam aşa:
"cetăţenii ucrainieni sătui de corupţie, de sărăcie şi de dictatura oligarhilor s-au ridicat să demonstreze împotriva guvernului şi preşedintelui dictator de atunci, numit Yanukovici, ei manifestîndu-şi paşnic dorinţa de-a se integra în viitor în structurile UE si NATO, şi de-a ieşi din sfera de influenţă a Rusiei. Odată ce preşedintele a fugit şi guvernul a căzut, în Ucraina instalîndu-se un regim democratic, ruşii au ocupat peninsula Crimeea din sudul ţării, în timp ce au început să sponsorizeze cu arme şi trupe, grupări de terorişti în Donbass, care terorizeaza populaţia din acele regiuni astfel încît ea să nu subscrie la direcţia pro-europeană a restului Ucrainei. De atunci şi pînă acum s-au dus lupte grele cu aceşti terorişti susţinuţi de Rusia, care au înfrînt armata ucraineană de cîteva ori."
   Ei bine, eu am să arăt de ce această teorie despre desfăşurarea lucrurilor în Ucraina este eufemistic spus, o interpretare foarte distorsionată a adevărului, dar mai pe şleau spus, o minciună abjectă. O metodă clasică de dezinformare, care este folosită şi în acest caz, este prezentarea de adevăruri trunchiate.
   Iată cum se procedează: nişte oameni rău intenţionaţi se duc cu o cameră de filmat în bîrlogul unui urs şi încep să facă tot felul de exhibiţii pe lîngă el. Unul îl trage pe urs de urechi, altul îi bagă o lanternă prin ochi, ei fac concursuri de tras băşini pe lîngă nasul ursului, ştiind că ursul are un miros foarte sensibil şi nu-i prea place acest lucru; se strîmbă la el şi îi bagă beţigaşe între gheare ca să se distreze pe seama lui. Ursul este mult prea mare şi prea impozant ca sa se pună la mintea acestor păduchi umani aşa că stă placid şi suportă toate aceste mici iritaţii. Pînă pe la o vreme cînd unuia îi dă prin minte ideea genială de-a-l călca pe urs pe testicule, atunci cînd ursul decide că oamenii sînt mult prea nesimţiţi, aşa că dă un urlet care le îngheaţă sîngele în vene, se ridică şi cu o labă îi proiectează pe toţi afară din bîrlog. Oamenii noştri iau înregistrarea întîmplării, taie partea cu exhibiţiile şi păstrează ultima parte, aceea cu ursul nervos, pe care o difuzează în toată media ţipînd în toate parţile: săriţi! săriţi! ursul ne atacă! vine peste noi!! !
   Exact aşa procedeaza în cazul Rusiei media occidentală, prezentînd aproape nici una dintre exhibiţiile acelor oameni rău intenţionaţi, ci doar exagerînd reacţiile Rusiei la aceste exhibiţii, pe lîngă mai multe alte dezinformari şi minciuni, care de care mai mîrşave şi mai sofisticate.
  Nu se vorbeşte de exemplu despre faptul că mult înainte ca protestele "pro-europene" să înceapă, existau informaţii despre pregătirea unei lovituri de stat în Ucraina, comandată din interiorul ambasadei S.U.A. la Kiev, de către ambasadorul american, prin intermediul unor ONG-uri care-i învăţau pe oameni cum să folosească mediile de informare şi să producă o revoltă populară. Nici despre faptul că în timpul demonstraţiei, au fost angajaţi lunetişti de către partida pro-europeană, mai corect anti-rusească, care să tragă şi să ucidă oameni şi dintre jandarmerie şi dintre protestatari astfel încît să-i întărîte pe unii împotriva altora (poate-şi aminteşte cineva de teroriştii din '89).
  S-a vorbit foarte puţin despre convorbirea interceptată (de catre serviciile secrete ale Rusiei) în care înalţi oficiali americani stabileau cine să facă şi cine să nu facă parte din guvernul ucrainean, şi în care Victoria (fuck the EU) Nuland exprimă într-un stil neinterpretabil poziţia S.U.A. faţă de europeni şi statele europene; aici mass media s-a dat de ceasul morţii să o scalde pe toate părţile şi să ne explice cum acea convorbire nu este ceea ce este, adică înregistrarea executării unei lovituri de stat, ci este cu totul şi cu totul altceva. Pun pariu că prin aceste părţi ale lumii nu se ştie că actualul preşedinte al Ucrainei, Petro Poroshenko, este un mai vechi informator şi agent al guvernului S.U.A., probabil din cauza că nici autorităţile române şi nici presa nu consideră acest amănunt ca demn de amintit.
   Tot la fel de nedemn de amintit este faptul că oamenii din Donbass, care nu acceptă regimul actual din Kiev, sunt etnici ruşi, sînt chiar mai ruşi decît sunt români românii din Bucovina ucraineană, sînt ruşi sadea, şi ei au spus că nu vor face parte dintr-o alianţă militară antirusească precum N.A.T.O., decît morţi. Pentru aceasta ei sînt numiţi terorişti, deşi este o specie ciudată de terorişti, aceea care procedeaza să facă referendumuri şi este tot timpul dispusă să discute şi să facă tratative pentru încetarea ostilităţilor, mai ales ca a înfrînt armata ucraineana de fiecare dată. Referendumurile lor, în care ei vor să se separe de Ucraina din motive destul de întemeiate, nu sînt susţinute de către polul geopolitic antirusesc, acelaşi care a bombardat şi a dezintegrat statul iugoslav tocmai pentru că nu accepta separarea regiunii Kosovo. Dacă aceşti oameni (S.U.A., N.A.T.O.) ar fi consistenţi în comportament, ei ar trebui să bombardeze guvernul ucrainean pe care chiar ei l-au montat şi pe care chiar ei îl susţin, ca să-i lase astfel pe ruşi să se separe aşa cum doresc. În loc de asta, nu mai ştiu cum să-i îndrepte pe ucrainieni să se ducă şi să bombardeze locuinţele, parcurile, spitalele şi gradiniţele din Donetsk.
   Nici prea mult nu se vorbeste pe la noi despre faptul ca actualul regim din Kiev este susţinut de şi este asociat cu ... naziştii. Mii de nazişti au fost principala forţă care a detronat regimul vechiului preşedinte Yanukovici şi totodată cei mai organizaţi şi mai violenţi dintre demonstranţii din Kiev; cîţiva dintre liderii nazişti au primit înalte funcţii în guvernul pro-european, care a venit să aducă democraţia şi drepturile omului în Ucraina.
   Democraţie au zis că aduc, democraţie au adus: ţara este devastată; a pierdut atît Crimeea, Donbass-ul, cît şi relaţiile bune cu Rusia; banii care vin cu ţîrîita dinspre SUA şi UE, sînt folosiţi pentru a înarma tineri ucraineini, pentru a-i trimite la moarte sigură în Donbass şi nu pentru a reconstrui economia aproape falimentară; corupţia şi dictatura oligarhilor este mai puternică decît niciodată, iar ţara este angajată într-un război civil în care armata omoară cetăţenii pe care ar trebui să-i apere.
   Aşa arată democraţia americană exportată la graniţa Rusiei, şi nu trebuie să mire pe nimeni, deoarece de export de democraţie americană au suferit şi încă suferă Siria, şi Libia, şi Irakul şi Egiptul, şi multe alte ţări doar în perioada recentă, astfel că acum nu mai putem decît să vorbim despre locul unde a existat odată statul numit Irak, loc pe care prospera acum moartea, disperarea şi deznădejdea - cele trei adevărate feţe ale democraţiei americane.    
   Dar să ne întoarcem să vorbim despre lucrurile despre care mulţi nu vor să se vorbească, să ne întoarcem în Ucraina,  unde armata ucraineană utilizează bombe cu rază mare de dispersie împotriva populaţiei civile, probabil din exces de democraţie americană. Poate îşi aminteşte cineva de prăbuşirea unui avion, numit MH17, tragedie în urma căreia Rusia a fost acuzată de doborîrea lui şi în urma căreia a primit o nouă rundă de sancţiuni din partea UE si S.U.A. Ei bine, în legatură cu aceasta, s-a semnat un document între cei care fac investigaţia astfel încît Ucraina să se poată opune fără nici un fel de explicaţie publicării oricăror fel de informaţii rezultate în urma investigaţiei. Nici pînă în ziua de astăzi  guvernul ucrainean nu a binevoit să predea înregistrările turnurilor de control, adică ce au discutat operatorii ucrainieni cu piloţii avionului de pasageri atacat şi doborît din aer. Cred că ne putem da seama singuri de ce şi cine anume a doborît acel avion.
   Despre atrocităţile şi actele de o violenţă extremă şi primitivă comise în Ucraina de către forţele aflate acum la putere, nu putem să vorbim fără să amintim de masacrul de la Odessa, în care cîteva zeci de demonstranţi proruşi au fost ucişi şi apoi arşi în uralele mulţimii de susţinători nazişti ai democraţiei vestice. Ei bine, acestea sunt doar cîteva din găurile care pot fi observate în teoriile fantasmagorice pe care autorităţile române şi presa care-i deserveşte ni le prezintă pe post de adevăr; dacă crede cineva că sînt doar invenţii ale mele, este bine de ştiut că prin alte ţări există şi politicieni responsabili care spun adevărul, nu cum se întîmplă în ţara noastră, de spun toţi în cor aceeaşi minciună:

  

   Acum, în legatură cu posibila invazie rusească despre care unii vorbesc - este o aberaţie cruntă pentru oricine cunoaşte puţină politică internaţională. O simplă privire pe o hartă a bazelor militare de pe planetă va arata cine este agresorul. Mai mult studiu al istoriei poate revela celui care studiază, modul în care S.U.A. a profitat de fiecare dată cînd a fost război în Europa, şi cum ar mai profita acum dacă ar fi un război în Europa, eventual unul în care Rusia să fie atacată de către ţările europene; asta i-ar face pe guvernanţii americanilor să se lingă pe degete. Dupa căderea zidului Berlinului, în ciuda faptului că Rusiei i se promisese că nu vor fi cooptate în N.A.T.O. fostele ţări din blocul comunist, este exact ceea ce s-a întîmplat. Pînă şi noi sîntem în NATO şi avem un scut antirusesc deşi ruşii n-au manifestat nici un fel de interes în ceea ce ne priveşte, iar cînd au manifestat, nu era vorba despre război ci despre altceva. Nici vorbă ca Rusia să fi invadat Crimeea sau Ucraina, Rusia se apără la porţile ei de fasciştii din N.A.T.O. iar noi facem parte din aceasta organizaţie criminală şi fascistă.
   După cum văd eu lucrurile, este necesar ca fiecare om de pe planeta asta care vrea să se considere un om responsabil, să îşi afişeze în mod făţiş dezgustul faţă de politica primitivă şi agresivă a S.U.A., pînă cînd politicienii şi lacheii care mint cu neruşinare în numele lor să se afle în situaţia de-a predica unor pereţi. De aceea invit ocazional pe unii şi alţii să constate că oamenii din Ucraina plătesc chiar acum acum preţul dezinformării lor, plătesc preţul pentru a crede ceea ce nu-i adevărat, şi oricine crede ceea ce nu-i adevărat, va plăti un preţ foarte greu, mai devreme sau mai tîrziu.

luni, 9 februarie 2015

Privind critic promovarea scepticismului

   În comunităţile ateiste există această iniţiativă a promovării scepticismului, lucru care este lăudabil, însă pe la o vreme ar trebui să ne întrebăm totuşi, de ce treaba nu merge tocmai unsă. În cadrul acestei promovări, se prezintă şi se reprezintă principiile gîndirii corecte, necesitatea verificării surselor de informare, a investigării punctelor slabe ale anumitor ipoteze, noţiuni de epistemologie primară şi chiar avansată, erorile de logică, şi alte astfel de instrumente.
   Clar este că cele de mai sus trebuie să existe pe undeva, eventual la vedere, astfel încît lumea să le cunoască. Dar şi mai clar îmi este că în general lumea le cunoaşte şi că toţi oamenii sunt grosier spus, la fel de sceptici; diferenţele sunt mai degrabă nesemnificative. Problema este că scepticismul lor este aplicat preferenţial; faţă de ideile care le apar respingătoare sau ameninţătoare, oamenii manifestă un spirit critic atît de exacerbat încît să le dai să mănînce dovezi pe pîine şi ei tot nu te cred, pe cînd dacă ideile le apar apetisante, uită instantaneu de scepticism cu dexteritatea unui copil de 4 ani.
   Astfel, dacă vine vorba de anumiţi credincioşi creştini, toate dovezile pentru evoluţie nu fac nici cît o ceapă degerată; ei sunt atît de sceptici în acest aspect încît l-ar şoca chiar şi pe Toma Necredinciosul. Ai putea să-i duci la toate muzeele cu fosile şi să-i plimbi prin ele pînă cînd li se rup 600 de perechi de încălţari, şi după aceea cel mai probabil este că au să te întrebe de ce nu există forme intermediare (pe care tocmai le-au văzut pînă la refuz). Pe de altă parte, dacă este vorba de viaţa după moarte, sunt de ajuns nişte poveşti populare despre personaje fictive care au înviat din morţi şi teza asta devine la fel de credibilă ca matematica de clasa I.
   Aş vrea să spun că în partea cealaltă, la ateişti, e cu totul şi cu totul altfel, dar nu pot. De exemplu, printre atei, există adepţii unei ideologii numită libertarianism, şi cînd vine vorba de libertarianism, pe apa sîmbetei se duce şi cunoaşterea erorilor de logică, şi filozofia tot la dracu-n praznic ajunge, iar credinţa fără dovezi prosperă la fel de tare ca-n biserică. Pentru cine nu ştie, libertarianismul este credinţa că dacă vom privatiza totul, atunci vom avea raiul pe pămînt. În adevăr, nu există nici un rai, există doar iad, iad în care vom ajunge cu siguranţă imediat ce vom privatiza totul. Să începem cu pădurile şi vom vedea imediat drumul către iad construit cu propriile noastre mîini. Dar aceste lucruri nu contează, deoarece pentru o persoană cu salariu consistent, eventual antreprenor, ideea că nu mai trebuie sa platească taxe, deci să i se dubleze aproape salariul, este prea apetisantă ca să se mai gandească la ea într-un mod critic.
   Este foarte uşor să manifeşti scepticism faţă de tot felul de tratamente ezoterice atunci cînd nu esti bolnav şi nici nu ai epuizat tratamentele verificate stiinţific, însă pentru oamenii care sînt în disperare, disperarea dictează, nu altceva. Tot astfel, persoanele din medii defavorizate, care resimt inechitatea din societate cel mai puternic şi în cel mai negativ mod, se vor agăţa de ideea de dumnezeu mult mai degrabă decît s-ar agăţa vreunul ca mine, căruia nu-i foloseşte la nimic o astfel de ipoteză bizară. 
   Acestea fiind spuse, va trebui să recunoaştem mai devreme sau mai tîrziu, că în materie de scepticism, emoţiile fac diferenţa, mai degrabă decît scepticismul însuşi. O soluţie provizorie, dar rapidă şi eficientă împotrivă spălarii pe creieri de orice fel, este să-ţi lărgeşti cercul de prieteni, şi să-l faci cît mai colorat cu putinţă, cu toate culorile politice, religioase şi filozofice, căci daca tu ai prieteni numai creştini sau ai prieteni numai libertarieni, atunci te învîrţi într-un cerc închis şi laşi realitatea pe dinafara lui.
   Pe termen lung însă, dacă se vrea promovarea scepticismului, pe lîngă metodologia clasică (pe care am zis ca toţi o cunoaştem şi dovedim asta de fiecare dată cînd nu ne convine o anumită idee) mai trebuie cel puţin să prezentăm şi niscai procedee de disciplinare a emoţiilor, acceptînd în acelaşi timp ca nici acestea nu vor fi suficiente. Altminteri ne vom lovi de aceeaşi eternă situaţie, cea în care toate dovezile şi cea mai tare logică se lovesc de un cap de beton, protejat perfect de frici, suferinţe şi dorinţe, care sunt prea puternice pentru umila şi insignifianta realitate.

joi, 29 ianuarie 2015

Pedeapsa faţă în faţă cu dovezile

   În materie de lucruri care sînt fundamental greşite în lumea noastră, modul în care noi abordăm greşelile este fundamental... greşit. De aceea este cazul să mai lăsăm aici înca un text despre acest procedeu folosit pentru a regla disfuncţiile sociale, numit pedeapsa.
    Nu numai disfuncţiile sociale de amploare sînt tratate prin pedepse dar uneori chiar şi relaţiile particulare dintre persoane, de aceea merită să ne îndreptam atenţia înspre acest subiect, dezlipind-o pentru o clipită de la subiectele extreme, foarte importante şi foarte stridente ale prezentului, precum faptul ca o anumită cîntareaţă de pop şi-a tatuat cîteva hieroglife pe un crac.
    Prietenii pedepsei susţin că este bine să folosim pedeapsa deoarece este o practică eficientă în ceea ce priveşte descurajarea potenţialilor infractori. Eu nu vreau să neg că ar exista cîţiva oameni care renunţă să comită acte antisociale fiind speriaţi de ceea ce li s-ar întîmpla dacă ar cădea pe mîinile justiţiei. Nu vreau să neg că există oameni care renunţă la unele intenţii necurate pe care le-ar avea din cauza fricii de variate pedepse, începînd de la ironii, trecînd prin jigniri şi ajungînd la bătăi sau torturi.
    Eu susţin că sînt unii care nu înţeleg de aceste lucruri, şi că există aceşti oameni este clar ca lumina zilei pe care o vedem, la fel cum îi vedem şi pe toţi infractorii, atît cei prinşi cît şi cei neprinşi, cei care au comis infracţiuni fără să se sinchisească în niciun fel de pedeapsă. Ei bine, după numărul de infractori prinşi, cît şi neprinsi, ne putem da seama cît de eficientă este această practică a ameninţării cu pedeapsa în cazul lor - zero eficienţă; în fund îi doare pe ei de ameninţările cu moartea sau cu izolarea pe viaţă. Noi acum sîntem în situaţia în care nişte animale extrem de periculoase circulă printre noi, mai devreme sau mai tîrziu vor lovi, producînd distrugeri, suferinţă si moarte, iar răspunsul nostru este că aşteptăm să lovească, pentru ca apoi să-i prindem, în cel mai fericit caz înainte să loveasca de zece sau de douăzeci de ori, şi să-i închidem într-o cuşcă de metal, ca pe nişte animale turbate. Într-adevăr, cei mai violenţi şi mai dăunători dintre ei sunt şi cei cărora le pasă cel mai puţin de ridicola pedeapsă şi astfel practica ameninţării cu pedeapsa este lipsită de eficienţă în cel mai înalt grad exact în cazul celor pentru care există cea mai mare nevoie ca ea sa funcţioneze. Pedeapsa este bună pentru cei care nu au nevoie de ea.
    Există deci aceşti oameni care continuă să comită crime dupa crime după crime; infracţiuni felurite si înşelăciuni de amploare, în ciuda sistemului de pedepsire, autorizat de autorităţile judecatoreşti care astfel se achită de treaba pe care o au de făcut într-un mod mai rău decît execrabil. Care este deci răspunsul sistemului în privinta acestor oameni foarte periculoşi? Nu există aşa ceva, nici nu există răspuns şi nici măcar nu se vorbeşte despre întrebare; este ascuns ochilor publicului faptul că securitatea socială este din acest punct de vedere o poveste pentru aburit mintea cetăţeanului, deja înceţoşată de divertismentul de foarte prost gust de care avem parte.
    Nivelul de competenţă al sistemului judecătoresc în ceea ce priveşte eliminarea activităţii infracţionale este atît de scăzut încît dacă ar fi să-i judecăm pe ei înşişi după sistemul prin care ei judecă pe alţii, ar trebui să-i facem pe toţi responsabili pentru crimele, furturile si înşelăciunile care au avut loc în timpul "domniei" lor, şi să punem de nişte pedepse serioase pentru niscaiva judecători şi procurori, eventual sa tragem pe cîţiva în ţeapă şi să-i plasăm în nişte locuri de interes public, astfel încît să fie învăţătură de minte pentru alţi indivizi care se joacă de-a interesul public.
    Dar bineînţeles că nu putem să gîndim aşa, asta este o gîndire primitivă, o gîndire primitivă pentru oameni primitivi; pedeapsa ca procedeu de-a reglementa problemele societăţii este doar o formă de violenţă deoarece este menită sa provoace suferinţa; ea reprezintă controlul oamenilor prin practici violente - nimic nou din epoca de piatră. Să lăsăm altora aceasta nostalgie exagerată pentru metodele străvechi. Noi trebuie să empatizăm cu judecatorii şi procurorii; să înţelegem că ei s-au născut într-o lume în care în dreapta se pedepsea, în stînga se pedepsea, deasupra se pedepsea, dedesubt la fel, peste tot se aplicau nişte corecţii dure, astfel că ei, fiind mici şi naivi, au crezut că dacă aşa se procedează de către oamenii maturi, înseamnă ca aşa este bine. Aşa se învaţă la facultate; aşa face toată lumea, deci aşa e bine, aşa trebuie să gîndim şi aşa trebuie sa facem.
    Nici măcar Aristotel nu a realizat că sclavagismul este imoral, iar în caz ca a făcut-o, probabil a mai realizat suplimentar că dacă o va spune pe aceasta în public, atunci va avea o soartă mai crudă decît sclavii; aşa că dacă tot nu avem pretenţii de la Aristotel, ce pretenţii să mai avem de la alţii, care nu-s nici pe departe de valoarea lui Aristotel; pe deasupra mai încluzîndu-ne si pe noi inşine în rîndul celor de la care nu avem astfel de pretenţii.
    Trebuie totodată sa empatizăm şi cu cei din categoria "Hannibal Lecter", Ted Bundy sau Charles Manson, să empatizăm cu ei ca să înţelegem ce este în capul lor, de ce ei fac ceea ce fac ei şi de ce nu fac ceea ce fac alţi oameni; de ce ei se ocupă cu canibalismul, violarea şi uciderea oamenilor, în loc sa ude florile, să citească ziarul sau să plimbe căţelul. Şi oricine va realiza că a înţelege comportamentul acestor indivizi nu înseamnă să devii psihopat, va înţelege în acelaşi timp că ameninţările cu suferinţa pentru aceştia sunt ridicole; este ca şi cum l-ai ameninţa pe unul care arde pe un rug că o sa-l mai înţepi şi cu un ac în fund - tocmai de aia nu mai poate el.
    Cei care ajung sa comită astfel de atrocităţi şi crime sînt mai mult decît familiari cu suferinţa, sînt niste experţi în domeniu; de aceea, practica aceasta a ameninţării lor cu pedepse nu este decît prea stupidă. Este la fel cu a încerca să vindeci pe oamenii de la casa de nebuni administrîndu-le o bătaie bună, şi nu reprezintă în esenţă decît o altă formă de nebunie.
  Cert este ca recolta de infractori este perenă; nu s-a întamplat vreodată ca practicile poliţienesti, judecătoreşti şi cele ale sistemului de încarcerare să fi fost vreodată atît de eficiente încît să producă dispariţia hoţilor sau a altor indivizi antisociali; această continuă recoltă de infractori este pe undeva o masură a gradului în care exista conflicte în societate, iar aceste conflicte nu sunt nici măcar investigate, astfel că nu putem vorbi despre rezolvarea lor. Nu putem să vorbim despre ele şi despre metode eficiente de-a le rezolva, deoarece ne eschivăm într-un mod pueril cu această practică a pedepsei şi ni se serveşte ideea ridicolă că această practică violentă este cel mai bun lucru care poate fi făcut în această direcţie.

    De aceea, atunci cînd populaţia manifestă încredere în justiţie, sa nu uităm că la fel de multă încredere avea populaţia în justiţie atunci cînd ardeau vrăjitoare pe rug, după aplicarea unor crude, stupide dar sofisticate metode de determinare a vinovăţiei, toate îmbracate în hainele unei ştiinţe a dreptăţii, în realitate justiţia fiind autoarea unei crime de mari proporţii, organizată prin ignoranţă, exact la fel cum se întîmplă şi în prezent.

vineri, 16 ianuarie 2015

Libertatea de expresie ca ficţiune

    Ca să fiu şi eu în pas cu moda, am să las în acest colţ obscur al internetului cîteva cuvinte pe tema libertăţii de expresie, foarte în vogă la ora actuală, din cauza atentatului de la sediul publicaţiei umoristice Charlie Hebdo.
   Ideea din spatele libertăţii de expresie ar fi aceea de-a face posibilă exprimarea părerilor divergente, a părerilor care deviază de la părerea generală asupra unui subiect, astfel încît mai multe perspective să poată fi luate în considerare, întru stabilirea adevărului. Ideea ar fi deci ca opinia publică să nu poată fi manipulată întru scopuri mult prea misterioase de către anumite grupuri de interese, să nu existe totalitarism ideologic.
    Totuşi, nu trebuie să fim filozofi ca să realizăm că asta este exact ceea ce se întîmplă. Ca un dispozitiv complex de răspîndire al informaţiilor să fie cu adevărat eficient şi să aibă o pondere semnificativă pe piaţa informaţiilor, el trebuie să aibă în spate foarte mulţi bani şi multe relaţii; multe ziare şi televizoare, mulţi "jurnalişti", tot felul de oameni specializaţi, echipamente, aprobări şi altele; de aceea trusturile de presă nu sunt deţinute de către baba Tinca sau de către proletarul Vasile. Baba Tinca şi cu Vasile pot să se exprime liber cel mai tare, urlînd noaptea la lună, cu o audienţă minimă, formată din vecinii lor şi eventual cîteva animale fără somn.
    Ce avem în schimb pe piaţa informaţiilor este ceea ce vor să avem cei mai puternici şi mai bogaţi oameni din lume drept informaţie, iar ideea că ei ar vrea ca noi sa avem o imagine corectă a realitaţii este pe cît de suspectă, pe atît de ridicolă. Cînd citeşti o publicaţie "mainstream" sau te uiţi la TV,  nu iei contact cu realitatea ci cu irealitatea pe care unii vor să o accepţi, şi care serveste scopurilor lor şi nu scopurilor tale.
   Altfel zis, libertatea de expresie este o ficţiune, iar atunci cand ea este totuşi o realitate, este pentru scopurile practice irelevantă. Cînd am văzut tot felul de şefi de state pe care eu îi cunosc ca nişte mincinoşi profesionişti, trîmbiţînd în toate direcţiile că libertatea de expresie ne este atacată, atunci am ştiut instantaneu ca sunt angajaţi pînă peste cap în operaţiunea de distorsionare a adevărului. Ei, dar cînd a fost ultima dată cînd vă amintiţi presa şi politicienii făcînd scandal pe marginea faptului că oamenii fără bani nu ajung sa aibă punctele de vedere reprezentate în spaţiul mediatic? Dar cînd i-aţi vazut pe aceiaşi indivizi plîngîndu-se că cei care sunt ca mine, împotriva sistemului, n-au nici un cuvînt de spus in mass media? Nu se întamplă aşa ceva.
    Sigur, ar trebui ca orice om matur emoţional să nu scoată puşca atunci cînd faci mişto de profetul lui, mai ales presupunînd că şi profetul a depăşit o anumită vîrstă, şi nu izbucneşte în plîns dacă este luat puţin la mişto, ca un copil labil psihic. Că ceea ce s-a întîmplat n-a fost de bine, este toată lumea de acord, însă de aici şi pînă la a ajunge să spui ca 2-3 musulmani ameninţă libertatea de expresie a occidentului, este deplasat. Cum au sa ameninţe cîţiva oameni ditamai trusturile de presă, placate cu conturi astronomice în bănci, susţinute de aparatele statale, la rîndul lor susţinute de armate înarmate pîna în dinţi cu ultimele tehnologii de exterminare?
     Situaţia nu este chiar atît de tristă deoarece avem internet şi asta este o zonă în care informaţiile sunt mult mai dificil de controlat, iar cine chiar este interesat cu adevărat de adevăr poate să studieze şi să caute precum un detectiv, nod în papură oricarei direcţii ideologice; va cauta şi va găsi, iar adevărul va prevala. De aceea sunt bucuros să scriu aici, fie că citeşte cineva, fie că nu, cum vorbăria din mass media clasică despre libertatea de expresie este doar atît şi nimic mai mult, din moment ce unii au prea multă "libertate" de expresie, iar alţii mai deloc.