Pagini

marți, 28 octombrie 2014

Eu cu cine nu votez?

    Se impune acum, în preajma alegerilor, o postare electorală, în care se va face o brumă de propagandă împotriva votului. Aşa după cum ni se transmite cîteodată în exces, noi trăim de 25 de ani într-un sistem democratic, un sistem în care voinţa poporului tronează.
    Este deci voinţa poporului român ca educaţia noastră să fie o glumă foarte proastă? Este deci voinţa poporului român ca resursele noastre naturale să fie vîndute unor ţări mai bogate pe preţuri de nimic? Este deci voinţa poporului ca ţara noastră să acumuleze din ce în ce mai multe datorii? Este voinţa poporului a alege nişte conducători care nu oferă decît certitudinea că mîine va fi mai rău?
    Ei bine, ori aceasta este voinţa poporului, ori sistemul democratic în care trăim nu reprezintă voinţa poporului, ci altceva, şi eu sînt încrezător că a doua variantă este cea corectă. Circulă un dicton în legatură cu acest subiect care zice astfel: "dacă votul ar putea schimba cu adevărat ceva, l-ar scoate în afara legii", şi eu sînt convins că dictonul este corect. Să reflectăm puţin asupra lui. Avem pe de-o parte întregul edificiu al puterii, format din oameni, mecanisme, grupuri şi organizaţii atît ale statului cît şi din afara lui, care trăiesc şi prosperă din controlul populaţiei; avem oameni în poziţii dintre cele mai înalte, care nu ştiu să trăiască altfel şi care dacă ar cădea din acele poziţii înalte şi-ar rupe inevitabil gîtul.
    Trebuie să credem noi că aceşti oameni care conduc societăţile umane de mii de ani întrevăd posibila lor mazilire imediată şi decădere în mizerie, executată prin procedeul democratic al votului, în timp ce ei stau cu mîinile în sîn, contemplînd placid aceasta posibilitate, şi nu fac nimic să o întîmpine cum se cuvine? Nu cumva oare s-au gîndit deja şi sînt asiguraţi din mai multe direcţii că situaţia lor economică şi politică nu se va schimba decît poate în aparenţă, iar în esenţă ba? Păi avînd in vedere că ei deţin mijloacele prin care se poate asigura securitatea socială şi economică a cetăţenilor din ţară n-ar fi indicat să presupunem că măcar lor şi-au asigurat-o, dacă nu altora? 
    Te pomeneşti că s-au gîndit de exemplu să facă o înscenare de proporţii, numită proces electoral, în care oamenii sînt mînaţi la vot cu ajutorul maşinilor de propagandă şi sînt îndemnaţi să aleagă dintre opţiunile pe care clasa deja conducătoare le dictează, astfel încît să împace şi capra şi varza, adică şi conducerea să rămînă aceeaşi dar şi populaţia să creadă că are un cuvînt de spus în alegerea conducerii...
    În materie de politică a României post ceauşiste, nimic în afară de nume nu s-a schimbat; este menţinută aceeaşi direcţie economică falimentară şi sunt practicate aceleaşi practici sociale şi culturale dăunătoare; doar numele miniştrilor, al guvernelor şi al preşedinţilor şi partidelor de la putere se schimbă; se schimbă numele oamenilor iar practicile economice falimentare ţării noastre rămîn pe post de ideologie comună a tuturor acestor oameni.
   Şi nu trebuie să ne mire acest lucru, decît dacă nu ştim că politica internă a României este dictată din afară; istoric vorbind, momentele în care nu s-a întîmplat astfel sunt atît de puţine şi de nesemnificative încît nici nu merită să fie amintite, în ciuda unor istorii cam romanţate ale poporului român, care ni s-au servit şi înca ni se mai servesc.
    Lasînd deoparte aceste istorii, politicile care se menţin astăzi în România sunt dictate de curgerea şi de constrîngerile capitalului internaţional; pînă şi perioada de penurie din anii '80 tot de aceste constrîngeri a fost dictată, iar acum, politicienii care se supun dorinţelor dictate de aceste constrîngeri ajung şi rămîn în funcţii, în timp ce aceia care nu vor să o facă, trebuie cu părere de rău să se realizeze în alte domenii, dacă nu cumva li se întîmplă vreun accident mortal.
    Undeva, la un nivel foarte înalt, s-a decis că România (printre multe alte ţări) va fi o piaţă de desfacere pentru Occident, că se va dezvolta atît de mult încît încă să permită exploatarea resurselor ei naturale sub formă de materii prime dar nu suficient de mult încît să poată să prelucreze aceste materii prime şi să le vîndă înapoi în Occident sau prin alte părţi, sub forma de produse prelucrate, şi nici un vot nu poate schimba lucrul ăsta.
   Ceea ce poate votul sa facă, este să dividă într-o mai bună stăpînire pe cei care cred în puterea votului, este să-i monteze pe cetăţenii obişnuiţi pdl-işti împotriva cetăţenilor psd-işti, astfel încat ei dezbinaţi să contribuie la o mai bună implementare şi realizare a statutului de colonie al ţării noastre. De aceea eu spun că orice este mai bun decît acest festival sinistru al votului, care nu reprezintă pentru populaţia ţării decît o fabrică de nervi şi de disensiuni; o masivă operaţiune de dezbinare; nu se justifică sub nici o formă. În adevăr, votanţii aflaţi de o parte sau de cealaltă a "baricadei" au mult mai multe interese în comun decît au fiecare dintre ei cu partidele pe care le susţin în parte: ei au interesul să trăiască o viaţă bună şi să prospere, iar partidele politice au interesul să-şi primească caftanele de la actualii sultani, şi să plătească peşcheşurile, darurile şi haraciul, din munca populaţiei şi din bogăţiile naturale. 
   Nu vreau să spun că orice acţiune şi orice formă de activism civic sau politic este inutilă şi nici că e cazul sa disperăm; noi suntem colonie din timpuri străvechi, iar jefuiţi de resurse am fost aproape în continuu, şi încă mai avem multe de jefuit; suntem nişte experţi în a trăi sub regim colonial. Ba încă acum imperiul sub care trăim nu-i în cele mai bune perioade ale lui şi nici sultanul nu pare prea sigur pe el. Ce vreau să spun este că o formă de activism politic care chiar ar da rezultate, care ar face o diferenţă ar fi absenţa generală de la vot, situaţia în care sub 2% din populatie vine şi votează - atunci într-adevăr România ar scrie istoria şi ni s-ar duce vestea peste tot - ar fi un gest politic clar şi luminos, cu un mesaj fără echivoc - ştim ca totul e o farsă, o înscenare; putem fi jefuiţi, dar nu putem fi minţiţi şi dezbinaţi.

luni, 25 august 2014

Prăjitorul de pîine

    Prăjitorul de pîine zăcea părăsit, aruncat pe un balcon, sub o pojghiţă nu prea subţire de praf, care arăta că de mult nu mai pupase nici pîine şi nici curent electric. Poate că dacă stăpînul lui l-ar fi iubit mai mult, ar fi prăjit încă la el măcar o felie de pîine pe zi, dar realitatea neprăjită, crudă, arată cum obiceiurile culinare ale oamenilor se schimbă adeseori şi pîinea prajită iese din meniu.
    Nu, nu era prăjitorul meu, eu n-am deţinut niciodată prăjitor; chiar dacă am ţinut odată un regim alimentar care necesita ca pîinea să fie prajită, am rezolvat această dilemă filozofic - culinară cu ajutorul mult prea clasicei tigăi.
  Care este semnificaţia acestui dispozitiv electronic printre miliardele de miliarde de stele care-l înconjoară, care-i scopul vieţii lui? Scopul vieţii sale este să prăjeasca pîine; un scop presupus a fi nobil. Odată, undeva, cîndva, un om s-a gîndit că prăjirea pîinii nu mai poate fi făcută pe plită sau pe tigaie, că nu mai este suportabilă o astfel de practică, că este o abominaţie prăjirea pîinii pe plită, sau şi mai rău, trecerea ei prin flăcările focului sobei din bucătărie.
  Cum ar putea cineva să pună pur şi simplu pîinea în tigaie şi să o prăjească, s-a întrebat el; nu este prea pur, nu este prea simplu? De ce să nu antrenăm mineri care să scoată diverse metale din rărunchii Pămîntului, petrolişti care să extragă petrolul şi chimişti care să-l transforme în plastic, pentru ca apoi aceste materiale să fie transportate cu trenurile şi cu vapoarele la fabrica de prăjitoare de pîine, unde muncitorii vor tresălta de fericire că nu vor mai putea să stea cu familiile lor uitîndu-se degeaba la natură, ci vor fi angajaţi în operaţiunea sacră de proiectare, preşlefuire, şlefuire şi postşlefuire a componentelor prăjitorului, iar apoi în sfînta lor asamblare. 
  Nu este prea pur, şi nu este prea simplu să prăjeşti pur şi simplu pîinea, cînd poţi să o introduci într-un prăjitor modern, cu opţiuni de viteză a prăjirii? Şi ce ar însemna să nu poţi să alegi între un prăjitor care prăjeşte două felii deodată şi alte două prăjitoare care prăjesc cîte trei sau chiar şi cîte patru felii la un loc, nişte adevăraţi monştri ai prăjirii de pîine? Cum poate fi viaţa imaginată fără capacitatea esenţială de-a stabili dinainte gradul de întunecare a suprafeţei prăjite, fără vitalele instrucţiuni scrise clar pentru a edifica pe om in legatura cu misterul din spatele multelor butoane şi controale ale prăjitorului, şi chiar fără cutia detaşabilă pentru colectarea crustei şi frimiturilor?
   Cum se poate trăi fără protecţia automată împotriva prăjirii prea tari a pîinii, sau fără ascensorul de felie, care-ţi ridică pîinea din prăjitor după ce s-a prăjit, ca s-o vezi cu ochii tăi, cu proprii tăi ochi?
    Asta s-a întrebat omul nostru în vremuri demult apuse şi drept urmare, noi acum moştenim o adevărată industrie a prăjitoarelor de pîine, care a luat un loc binemeritat chiar şi in discuţiile psihoanaliştilor; ei nici nu mai vorbesc în prezent despre falus, ci despre prăjitorul de pîine.
   Sub o formă sau alta, prăjitorul de pîine ne domină viaţa; deşi el adeseori nu se numeşte aşa, nu arată a prăjitor şi cică serveşte altor scopuri, în esenţă face acelaşi lucru, transformă un lucru pur şi simplu, într-un lucru pur şi simplu complicat, şi totul din cauză că a complica lucrurile este profitabil, din cauză că prăjitoarele de pîine se vînd bine dacă li se face reclamă adecvată. 
   Dar noi, cei care suntem nostalgici după o prăjire simplificată a pîinii, să dăm drumul la aragaz, să încingem tigaia puţin şi apoi să aşezăm feliile de pîine acolo timp de 3-4 minute, după care să le întoarcem şi pe partea cealaltă, in timp ce adulmecăm mirosul de pîine prajită - nu doare, nu este o atrocitate, nu e obscen, nu este imoral şi nici inuman, iar la o adică putem să mîncăm pîinea aia chiar şi fără să o prăjim, avînd în vedere că ea a mai trecut pe la cuptor odată.

miercuri, 13 august 2014

Cine este vinovatul?

    Continuăm seria de blasfemii împotriva sfintelor valori ale societăţii noastre cu mai multă blasfemie la adresa justiţiei. Şi nu atît la adresa ei cît la adresa modului în care este privită această instituţie, cu ideologia ei cu tot.
    De fiecare dată cînd ceva rău se întîmplă, cînd o catastrofă are loc, cînd lucrurile nu ies aşa cum vrem noi  să iasă, o primă, solitară şi prea lipicioasă întrebare nu vrea sa ne părăsească deloc; se întreabă oamenii - cine este vinovatul? Cine este vinovatul?
    De pildă dacă observăm farfuria spartă pe podea, o să depunem eforturi substanţiale pentru detectarea vinovatului, pentru ca apoi să-l putem pedepsi pe acesta, ca şi cum pedepsirea lui ar da timpul înapoi şi ar uni într-o farfurie cioburile de care dispunem în momentul prezent. Lăsînd la o parte că entropia nu funcţionează astfel, este disputabil - spun eu - că vinovatul (care ar fi acela) este chiar vinovat pentru spargerea farfuriei.
    Bine, copilul neatent o fi dat cu mîna peste farfurie, dar el doar atît a facut, mai ales ca i-a fost distrasă atentia de vreo muscă ce bîzîia prin zonă. Mai departe, masa prea scurta s-a terminat cînd nu trebuia şi farfuria noastră a rămas în aer, fără susţinere. Imediat ce asta s-a întîmplat, gravitaţia a început sa acţioneze asupra ei şi să o accelereze către podea cam cu zece metri pe secundă la pătrat. (Părerea mea, timid susţinută, a fost dintotdeauna că cea mai mare parte de vină în aceste cazuri o poartă gravitaţia). Apoi, podeaua cea mult prea tare a terminat "lucrarea" făcînd farfuria noastră zob, căci dacă ar fi fost o podea mai moale poate că sărmana farfurie ar fi scăpat cu viaţă, dar vezi bine, cimentul nu iartă. Asta ca să nu spunem adevărul adevărat, acela că-i posibil ca de vină să fost de fapt de la început farfuria, care nu era facută din metal sau din plastic, sau poate lipsa de prevedere a celor ce mănîncă din vase insuficient de rezistente şi a celor care le fabrică.
   Toate evenimentele care au loc pe lumea noastră au cauze multiple; ele sunt rezultatul unui mănunchi de cauze, nu sunt rezultatul acţiunii unei singure persoane. O singura persoana situată undeva în vid absolut, nu poate fi vinovată decît de propria ei dezintegrare instantanee şi de nimic mai mult, iar fenomenele neplăcute pe care le acuzăm noi şi pe care vrem să le evităm, au cauze complexe, au zeci şi sute de mii de cauze, adica sunt zeci şi sute de mii de factori care contribuie la "întîmplarea" lor, deşi cel mai drept este să spunem că întregul Univers conspiră la înfăptuirea celui mai insignifiant eveniment pe care l-am considera noi. Nu este nimeni vinovat pentru nimic din ceea ce se întîmplă, Universul este vinovat pentru tot ceea ce se întîmplă. 
    Aşa stau lucrurile în realitate, dar cînd vine vorba de-a rezolva problemele care apar, oamenii nu se inspiră din realitate ci propovăduiesc şi practică la nesfârşit nişte obiceiuri de-a dreptul barbare, provenite de la nişte indivizi care cu siguranţă că nu se ocupau nici cu ştiinţa şi nici cu filozofia, ci cu magia şi ritualurile mistice. În loc să fie consideraţi factorii diverşi care converg în realizarea unei crime, a unui război sau a unui furt, fie individual sau colectiv, nu doar justiţia dar şi populaţia generala se dă de ceasul morţii sa găsească vinovatul, dupa practica religioasa a ţapului ispăşitor.
   Ţapul este sacrificat într-un fel sau altul, iar apoi toată lumea este fericită, căci aşa se practică justiţia în vremurile noastre, ea nu este construită ca să rezolve cu adevarat problemele ci doar să dea impresia că le-a rezolvat, prin ritualuri de tipul ţapului ispăşitor, executate în public cu pompă şi fanfară, astfel încît toţi să fie încredinţaţi de virtutea actului care s-a săvîrşit. Aşa s-a rezolvat şi problema celui de-al doilea război mondial; au prins caţiva nazişti şi i-au executat, ca şi cînd câţiva oameni sunt ei singuri capabili să întoarcă toată lumea asta pe dos. Cum ar fi putut să prospere nazismul într-o societate de oameni care sunt obişnuiţi să gândească critic şi nu să execute ordine - astfel de întrebări scot la iveală pe cei mai mari vinovaţi, care nu sunt nişte persoane, nu sunt nişte oameni. Sunt altceva.
   Vom trăi într-o lume mai bună odată ce se va renunţa la continua căutare de vinovaţi şi se va începe căutarea cauzelor impersonale ale evenimentelor, căutarea de soluţii practice şi reale, care constau în afectarea factorilor ce conclucreaza la înfăptuirea vreunei nenorociri, după ponderea lor şi după posibilitatea lor de-a fi afectaţi. Nimic nu se rezolvă cu stabilirea eronata a unui singur responsabil pentru un fenomen social complex, şi nimic nu se rezolvă cu afectarea acelui singur "responsabil" într-un mod pe cît de stupid, pe atît de crud şi imoral.

luni, 28 iulie 2014

Pedeapsa

    Se face ca multe erori, multe rautati si multe atrocitati se intampla in lumea noastra, iar oameni setosi de dreptate isi trambiteaza aceasta nevoie de dreptate solicitand pedepsirea faptasilor, pedepsirea criminalilor. Am sa expun aici doar unul dintre motivele pentru care eu sunt impotriva acestei practici, a pedepsirii criminalilor, si poate in viitor, fara ajutorul lui Dumnezeu, am sa le expun si pe celelalte.
    Eu sunt impotriva pedepsei deoarece pedeapsa este impotriva adevarului. Nu este declarata impotriva adevarului, ci dimpotriva, adeptii pedepsei ar sustine ca ei fac un serviciu diseminarii adevarului, atunci cand minciuna este pedepsita. In realitate insa, lucrurile stau altfel.
    De fiecare data cand o eroare este comisa, "faptasul" este automat pedepsit, doar prin renumele foarte prost pe care faptul de a gresi il are in societatea noastra, deoarece noi stim ca de gresit, doar oamenii rai si prosti gresesc, in timp ce oamenii buni si destepti nu gresesc niciodata. Un parinte care-si admonesteaza coplilul pentru ca a luat nota 4 la chimie in loc de 10, se afla in procesul de-a-i da o lectie importanta copilului sau, tocmai il invata sa fie mincinos. Daca ar gandi rational, ar realiza ca in cazul in care copilul nu devine un geniu al chimiei peste noapte, el va deveni peste zi un expert in tainuirea sau distorsionarea informatiilor legate de situatia sa de la chimie, lucru mult mai usor de facut decat invatarea si intelegerea reactiilor din cartea de chimie, care sunt scrise cel mai probabil in limba chineza, daca nu cumva in greaca veche.
    Chiar daca o mustrare sau simpla manifestare a dezamagirii unei rude poate motiva pe cineva sa spuna tot felul de minciuni, cultura noastra nu s-a multumit cu atat si a inventat pedepse adevarate care sa-i motiveze pe oameni sa intretina minciuni gogonate de dimensiuni impresionante, retele de minciuni si chiar intregi realitati alternative care sunt sortite sa scape fiintele umane de la tot felul de pedepse, pedepse inventate special pentru a le teroriza. Umilinta publica, puscaria, confiscarea averii, retragerea drepturilor, desi nu la fel de potente precum tortura si executiile, sunt mai mult decat suficiente in a-i face pe oameni nu doar sa minta, ci sa comita crime special pentru a ascunde alte crime, sa se angajeze in activitati de coruptie, sa comita variate infractiuni doar pentru a acoperi alte activitati de coruptie si alte infractiuni.
   Daca erorile comise de catre oameni ar fi abordate intr-un stil matur si modern, urmarindu-se prevenirea si rezolvarea lor, in loc sa fie privite cu crispare si primitivism, atunci autorii erorilor s-ar simti motivati sa spuna adevarul despre problemele pe care le au, in loc sa fie motivati sa spuna minciuni sau sa comita infractiuni suplimentare pentru a evita pedepsele.
    Aceasta cascada a infractiunilor morale prinde dimensiuni cu adevarat uriase atunci cand nu mai vorbim de persoane particulare si crimele lor ci de organizatii si colectivitati, de state intregi sau coalitii de state, organizatii care comit erori pe masura si in consecinta trebuie sa depuna o munca infractionala titanica pentru a-si ascunde nelegiuirile. 
    Cel mai grav in aceasta situatie de ineptie generala in ceea ce priveste etica, este faptul ca pentru bolile care sunt ascunse atat de ochiul publicului cat si de cel al doctorului, nu vor fi gandite si fabricate medicamente si nu vor fi gasite solutii. O problema a societatii despre care se stie ca exista este mult mai putin problematica decat cea care este ascunsa; de aceea trebuie sa se renunte la aceasta practica a pedepsei, care ea insasi este unul dintre cei mai mari generatori de minciuni, infractiuni, crima organizata si ... noi pedepse, intr-o spirala a erorilor ce trebuie terminata degraba.

miercuri, 23 aprilie 2014

Ierarhie şi anarhie

    Este crezut la scara foarte larga ca anarhismul reprezinta o ideologie menita sa dezintegreze societatea si sa-i lipseasca pe oameni de securitate sociala si eventual si de viata; anarhia inseamna pentru cei mai multi debandada totala si dezastru in desfasurare. Si ca multe dintre lucrurile care sunt crezute pe scara larga, este fals, cu toate ca nu este prea surprinzator motivul pentru care ideologia anarhista este privita intr-un astfel de mod.
    Anarhismul este similar ateismului, in sensul ca este o contracultura orientata impotriva ideii de ierarhie si a sistemelor ierarhice, a sistemelor piramidale de decizie, unde niste animale din specia Homo Sapiens sau cel mai des din specia Homo nonSapiens sunt puse sa ia decizii pentru alte mii, sute de mii sau chiar miliarde de alti oameni.
   Este de la sine inteles ca o ideologie precum anarhismul va avea ca inamici naturali pe cei mai puternici oameni din societate si cele mai puternice structuri de conducere existente, organizatii precum biserica, armata, grupurile de oligarhi, politia, statul in general, cu toate masinile de propaganda asociate acestor structuri, care nu vor pregeta sa depuna cele mai zeloase eforturi pentru a arata ca anarhismul este inamicul umanitatii si nimic mai putin. De aceea despre anarhisti se zice si se crede ca sunt dusmanii civilizatiei, niste descreierati in toata legea.
   Iata cum stau de fapt lucrurile: creierul uman este un produs al evolutiei, despre care stim ca nu este un proces optimal, si acest creier uman a evoluat pentru a functiona mult sub limita optimului intr-un mediu similar celui in care traiesc inca populatiile pe care le numim noi primitive sau semiprimitive. Evolutia prin selectie naturala nu-i promoveaza pe cei mai destepti, ea doar ii elimina pe cei exagerat de prosti. Iar din epoca primitiva si pana astazi, in arhitectura de baza a creierului nimic nu s-a schimbat ci s-au schimbat intr-un mod radical conditiile in care acest creier este obligat sa functioneze, s-au schimbat radical problemele pe care el trebuie sa le rezolve si in acest context creierul unui singur om este ca un topor cu care se vrea a se executa o operatie chirurghicala pe... un creier. 
   Noi putem lista ca dovezi in sprijinul acestei teze constatari stiintifice despre erorile de fabricatie ale mintii umane, mai mult ca sa ne fandosim, caci daca cineva ar vrea sa constate ca ai nostri conducatori nu sunt cei mai potriviti pentru treburile pe care acestia sunt pusi sa le faca, nu trebuie decat sa isi scoata capul din iluzii si sa si-l transporte in realitate. Pe un fir de praf din centrul unui sistem solar minuscul, intr-una din miliardele de galaxii din Universul vizibil, acesti conducatori ai destinelor speciei nu au gasit ceva mai bun de facut in ultimele mii de ani decat sa-si trimita supusii sa se omoare unii pe altii in nenumarate razboaie si inca mai sunt dornici de astfel de distractii sadice.
   Esenta sistemelor ierarhice de decizie este importata din mostenirea noastra maimuteasca, in care babuinul sef este delegat prin pozitia lui sa conduca pe ceilalti babuini, insa actualmente o decizie proasta luata de babuinul sef nu are efectele pe care le-ar avea in natura. O haita de babuini in plus sau in minus este ceva, iar doua bombe nucleare si doua orase rase de pe fata pamantului reprezinta ceva putin mai mult, doar daca nu luam in considerare pleiada de atrocitati cu care oamenii s-au mangaiat traditional unii pe altii, si uitand complet de efectele dezastruoase ale specie noastre asupra mediului care ne sustine viata.
  Ce se intampla intr-o ierarhie daca seful ei inebuneste, daca este beat, nervos, prost sau dezamagit din dragoste? Mii de ani de monarhie stau marturie ca nu este de glumit cu asa ceva si totusi acest sistem este promovat, este autopromovat ca sa fim mai exacti ca si cand nu s-ar gasi ceva mai bun decat el. In partea cealalta sta comunitatea stiintifica, aceea care nu recunoaste nici o ierarhie in interiorul ei si care nu recunoaste apelul la autoritate ca fiind vreo practica valida, ci se descurca bine-mersi cu apelul la dovezi, (ca sa vezi), in loc ca degraba sa puna un om de stiinta suprem sa dicteze ce-i stiintific si ce nu-i stiintific. Ceea ce este cu adevarat tragic este ca rezultatele stiintei sunt folosite de catre sefi de ierarhie care nu sunt niste genii morale ci adeseori niste genii ale imoralitatii.
   Relatia de baza din cadrul unei ierarhii este apelul la o autoritate care decide criteriile in virtutea careia este stabilita autoritatea.  De aceea nu vad de ce nu as fi eu seful armatei, politiei, al justitiei si al statului, deoarece dupa criteriile mele eu sunt cel mai competent om pentru a detine aceste functii; restul fiind niste distrusi. Ceea ce totusi trebuie sa admit, este ca am vazut la viata mea multi nebuni care sustin exact acelasi lucru, asa ca zic ca e cazul sa gasim o metoda exterioara apelului la propria autoritate, ce sa ne lamureasca asupra acestei dileme.
   Sigur ca in pratica nu exista sisteme absolut ierarhice, intotdeauna o sa intalnim comitete, comisii si metode de procedura la care trebuie sa se supuna oricine insa instinctul primar de primate ii face pe unii sa priveasca cu caldura ideea de a avea un stapan absolut iar pe altii ii face sa surada ideea de-a fi stapanii celor doritori de stapan. 
    Am inteles ca exista chiar metode de reglare a irationalitatii acestui sistem ierarhic, si atunci cand se constata (dupa pagube imense si catastrofe de amploare) ca cineva nu e potrivit ca sa conduca, comunitatea supusilor se strange si alege pe altul. Dupa care se constata ca nici acela nu este prea potrivit, asa ca se voteaza unul nou (intre timp se produc pagube imense si catastrofe de amploare). Cand nici acela nu merge se spune ca omul e prost, sistemul e perfect, asa ca se inlocuieste din nou omul (dupa pagube imense si catastrofe de amploare) iar sistemul ramane in picioare. Si din nou, din nou, iar din nou, inca odata, de-a pururea si-n vecii vecilor. 
   Care este probabilitatea ca un sistem organizational sa functioneze perfect iar dintre oamenii care ajung sa-l comande sa fie 99% defecti, cu cat mai sus in sistem cu atat mai defecti? Ar trebui sa ne intrebam seful sau sa gandim mai departe?

miercuri, 19 martie 2014

Jurnaliști în România


    Cred ca era prin preajma sarbatorilor de iarna cand am dat drumul (dintr-o eroare) la radio, si drept consecinta am auzit stirile de Anul Nou sau Craciun; nu-mi amintesc exact. Ce-mi amintesc sunt acele stiri pe care le-am auzit. 
    Am auzit ca Mircea Geoana umbla printr-un magazin ca sa-i cumpere fie-sii casti, dar uitandu-se lung prin standuri si neputand sa se hotarasca a lasat-o pe ea sa-si aleaga. Alta stire de interes national si poate chiar si international, era legata de faptul ca Elena Udrea n-a savarsit petrecerea de sarbatori in judetul Tulcea, in Iasi, Mehedinti sau Alba, ci de-a dreptul in Covasna. Posibil este ca daca exista extraterestri, si aceia sa fi interesati de petrecerea tovarasei Udrea, caci Dumnezeu sigur asteapta cu mana la gura sa vada ce mai face aceasta persoana. Cert este ca dupa ce am auzit aceste relatari de interes public m-am simtit la fel de implinit intelectual precum se simte implinit fizic un om care tocmai a cazut in groapa cu cacat. 
    Nu se poate spune ca nu-s obisnuit cu tot felul de trivialitati de care n-ai cum sa scapi in societatea noastra si de aceea am mai multe randuri de palisade comportamentale care sunt ridicate pentru feri mintea de astfel de abjectii. Aceste abjectii sunt niste paraziti informationali care sug creierul din capul omului si il transforma in rating pentru trusturi canceroase de presa, pana cand creierul omului ajunge sa lipseasca de tot din cap, iar ratingul trusturilor atinge cote astronomice. De aceea ma uit la televizor in total cam 30 - 40 de ore pe an, ceea ce e mai mult decat suficient ca sa pot afla tot ceea ce stiu altii care se uita 10 ore pe zi la televizor si pot afla astfel si cam ce mai este prin capul populatiei, sau mai exact, cat creier le-a mai ramas prin cap. 
   Chiar si asa nu poti sa te aperi prea bine, caci te invadeaza din toate partile; nici in metrou n-ai liniste si te trezesti asediat de acesti zombie ai trivialitatii, unul in fata ta cu "Libertatea", altul in stanga cu "Click" si inca unul in dreapta cu "Cancan"; aceasta Sfanta Treime a coprofagiei intelectuale. 
    Ei bine, trebuie sa ma obisnuiesc cu ideea ca daca nu ma mantuieste un Alzheimer sau senilitatea de problema, am sa raman pana la moarte cu ideea ca Udrea a petrecut la Covasna iar Geoana umbla dupa casti; dar sunt bucuros ca stiu macar cui sa multumesc - jurnalistilor de la Cancan, caci de acolo cica se preluasera stirile de interes national. 
    Acum, eu inteleg ca "jurnalistii" de la Cancan sunt oameni cu cap, trunchi si picioare, si nu niste mutanti produsi in urma experimentelor genetice pe bullshit. Probabil au si ei familie, trebuie sa manance si sa supravietuiasca, si pentru bruma de securitate sociala pe care le-o ofera serviciul sunt dipsusi sa faca ceea ce li se cere de catre sefii lor, adica sa umple cu mizerie piata informatiilor. Nu sunt nervos pe ei, sunt frustrat ca sunt pusi in astfel de situatii, caci balta imorala in care se scalda nu este sapata prin efortul lor singuratic, ci mai degraba pregatita cu premeditare de catre alti nebuni, iar sistemul ii incurajeaza puternic sa sara in balta si sa se balaceasca pe toata partile.
    Totusi, sa vorbesti de jurnalistii de la Cancan este ca si cum ai vorbi de vacile din glastra, de internetul din epoca primitiva, de filozofii de la Steaua sau de oamenii cinstiti din Parlament. Jurnalistii macar in teorie erau responsabili cu informarea populatiei, nu cu dezinformarea ei. Dupa mintea acestora, daca ai vazut o persoana cunoscuta si de altii prin oras, inseamna ca esti jurnalist. Pai eu odata am vazut pe Mircea Radu, care isi cumpara niste lucruri dintr-un magazin.
Gata, acum sunt si eu jurnalist? 
    Ceva ar trebui facut, macar a li se solicita acestor ziare si televiziuni sa-si puna o bulina rosie in care sa scrie "Atentie, pericol de bullshit!" sau "Pentru o viata mentala sanatoasa evitati consumul excesiv de televizor, presa de scandal si buletine informative". Mult mai sanatoasa ar fi totusi aparitia de jurnalisti autentici care sa desfiinteze fara mila aceste abjectii culturale precum si ideologia ratingului de dragul ratingului -  o traducere libera dupa ideologia profitului de dragul profitului. Daca scopul lor este informarea populatiei, nu este o forma de informare sa-i atentionezi atunci cand sunt dezinformati?

marți, 11 martie 2014

Dezamăgirea

    Dupa ce am proferat tot felul de blasfemii la adresa unor valori mult prea apreciate de societate, precum dumnezeu sau libertatea, urmeaza macar pentru diversitate sa facem propaganda unui concept aflat actualmente in mizerie - dezamagirea.
    Cel putin se poate spune ca oamenii doritori de dezamagire nu sunt prea multi la numar si ca mai degraba multi sunt cei care se feresc din rasputeri de dezamagire, iar imaginea evocata in mentalul colectiv de catre un om dezamagit nu este portretul unui om care radiaza de fericire si bunastare, ci mai degraba portretul unei curci plouate.
    Foarte proasta reputatie a dezamagirii provine din sentimentul de pierdere asociat ei, cu atat mai puternic cu cat dezamagirea este mai mare. Insa dez-amagirea, nu reprezinta decat trezirea la realitate a celui amagit si ea trebuie sarbatorita cu surle si trambite, eventual cu fanfara pentru cine prefera, deoarece unele dezamagiri, desi sunt rascolitoare si totale, constituie o revelatie pentru cel ce le incearca - revelatia realitatii, a adevarului. Sarbatorirea chiar excesiva a acestor momente este necesara unui trai responsabil; ea nu reprezinta decat sarbatorirea adevarului si inca a aceluia care este greu de acceptat, deci este cu atat mai mult o implinire notabila.
     Sentimentul neplacut asociat dezamagirii este pedeapsa inventata de evolutie pentru a contracara placerile si confortul oferite de iluzii, de exemplu placerea de-a crede ca exista un parinte magic care va avea intodeauna grija de tine sau confortul de-a crede ca votul "democratic" iti da puterea de-a controla pe cei puternici. Ceea ce este cu adevarat rau, este faptul amagirii, acest procedeu de ticnire voluntara si intentionata, constientizata sau semiconstientizata. Cand esti amagit de altcineva cazi de prost, este adevarat, dar cand te amagesti singur cazi chiar mai jos decat atat.
    Si in cultura noastra amagirea este adorata mai ceva decat dumnezeu sau banul, din moment ce adorarea ei sta la baza celorlalte doua. Vanzatorii de iluzii sunt pusi pe soclu, sunt platiti bine, unii chiar sunt iubiti si respectati, popi si politicieni care vand gogosi populatiei, niste gogosi cu valoare nutritiva zero. Si le place oamenilor sa fie amagiti deoarece spun ei ca le face viata mai suportabila, uitand sa ne aminteasca de faptul ca viata lor este insuportabila tocmai din cauza erorilor pe care ei le-au comis - amagiti fiind, de ei insisi sau de catre altii, nici aceia conectati prea tare la realitate.
    Nu vreau sa amagesc pe cineva cu realitatea si sa spun ca e mai frumoasa decat orice iluzie caci in anumite aspecte lucrurile stau undeva intre teribil de grav, catastrofa totala si dezastru iminent; ce vreau sa spun este ca desi realitatea nu este intotdeauna mai placuta decat amagirea, ea este intotdeauna mai sanatoasa. Din motive care ma depasesc, as prefera sa fiu mai degraba sanatos si trist, decat vesel, sifilitic si subnutrit.
    Unii spun totusi ca sunt fericiti cei saraci cu duhul iar eu va spun ca sunt fericiti cei dezamagiti cu totul. De aceea vreau sa le urez tuturor o dezamagire totala, caci fericirea nu poate fi fericire decat daca este autentica, si ca sa fie autentica trebuie sa provina din realitate si nu din fantasmagorie. Lucrurile false si ideile false aduc false fericiri, precum lucrurile adevarate si ideile adevarate aduc bucurie adevarata si nu nebunie ori dementa in toata legea. Fiti deci dezamagiti, bucurati-va pentru fiecare dezamagire, si nu uitati sa cautati fara oprire dezamagirea deplina, care este cea mai buna.