Pagini

vineri, 10 iulie 2015

Cine sînt teroriştii?

    Probabil că pe la ora asta, prea multă lume ştie despre terifianţii terorişti ai statului islamic, care decapitează oameni şi-i execută în moduri care de care mai înfricoşătoare. Scopul teroriştilor este evident şi declarat - să bage groaza în noi - iar canalele mass-media nu pregetă nici un efort să ne ţină la curent cu ultimele execuţii şi atrocităţi, de-ai putea să juri că sînt plătiţi de aceiaşi terorişti ca să le facă treaba, ca să ne terorizeze, să ne înfricoşeze, să bage groaza în noi.
  Vă spun adevărul, nu are de ce să vă fie frică de terorişti vreodată, noi toţi vom muri oricum - este inevitabil - şi cel mai bun lucru pe care ni-l aduce moartea este că ne scapă complet de frică. Moartea ne scapă de orice frică, şi odată morţi, nouă nu ne va mai fi frică de terorişti, nu ne va mai fi frică că ni se rup încălţările în mijlocul străzii, nu ne va mai fi frică să nu fim acceptaţi în vreun grup de oameni, nu ne va mai fi frică de mătreaţă sau de căderea părului, nu ne va mai fi frică de-a întîrzia la serviciu sau de-a muri de foame, vom fi complet eliberaţi de frică.
   Voi aţi vazut vreodată cum arată un om mort? Arată el ca şi cum i-ar fi frică de ceva? Nu cumva arată ca şi cînd ar fi  total detaşat de problemele vieţii? Nu doar că nu tremură deloc de frică ci dimpotrivă, este mai ţeapăn decît un stîlp de beton. Nici măcar în fund nu-l doare, nu-l interesează, nu-i pasă, orice lucru care se întîmplă în jurul lui îl lasă... complet rece.
    De aceea este bine de ştiut ca oricît de multă frică ţi-ar fi, mai devreme sau mai tîrziu frica se va sfîrşi, se va termina, va dispărea, aşa că cel mai bine este să-ţi vezi acum de viaţă şi nu de frică. Tot bine de ştiut este că frica suprimă instantaneu judecata critică şi că omul înfricoşat este gata să îşi sacrifice intelectul, demnitatea şi puterea ca să scape de frică, el este dispus sa procedeze după cum îi spune primul individ care vine şi îi promite să-l scape de frică. Frica produce submisiune instantaneu, şi din cauza asta există o industrie a fricii care transformă pe oameni  în sclavi obedienţi, o industrie care înfricoşează oamenii prin intermediul a zeci şi mii de căi, astfel încît ei să devină submisivi şi proşti. Din frica de moarte, ei renunţă la viaţă - renunţă la viaţa de om şi continuă sa traiască sub forma de oi, gîşte sau alte animale domestice.
   Sa angajăm totuşi acea gîndire critică în legatură cu acest subiect al teroriştilor. Statul islamist şi cu toţi teroriştii care ne sînt arătaţi cu degetul de către media, în ciuda acelor execuţii în stil medieval, nu face nici cît o ceapă degerată cînd vine vorba de putere de distrugere -  ei din punct de vedere armat sînt nişte muşte subnutrite. Totuşi, sînt acuzaţi şi băgaţi în faţă ca terorişti ai lumii de către SUA, ţara cu cea mai mare putere de distrugere de pe faţa pămîntului şi cu o istorie a conflictelor care face orice grupare teroristă sa apară precum porumbelul păcii.
  Este ca şi cum un un grup de militari profesionişti, înarmaţi pînă în dinţi cu tancuri, lansatoare de grenade şi de rachete, mitraliere şi puşti cu lunetă, arată înspre un sărăntoc care a scos cuţitul la ei, şi urlă din răsputeri: teroristul, teroristul, vrea să ne distrugă!!! Trebuie neapărat să mai tăiem de la educaţie şi să bagam la "apărare", sîntem atacaţi şi mai avem nevoie de nişte submarine nucleare şi de niste avioane supersonice; trebuie să supraveghem toată populaţia, trebuie să primim puterea de-a încarcera oameni fără proces şi de-a tortura pe alţii pentru informaţii, trebuie degrabă să primim drept de viaţă şi de moarte asupra cetăţenilor, altminteri nu ne putem apăra de groaznicul terorist.
   Apoi ca să fim cinstiţi, sărantocul acela îşi vîntură cuţitaşul în faţa militarilor profesionişti doar pentru că este lăsat să o facă; dacă militarii ar vrea să-l pună jos, nu le-ar lua mai mult de o fracţiune de secundă...Ei probabil că se bucură să-l vadă acolo spărgîndu-se în figuri, şi probabil ca îl şi învaţă cum sa ţină briceagul mai drept şi mai sus, dacă nu cumva chiar ei i l-au vîndut.
   Trecînd mai departe, la alte calcule şi statistici, putem consulta nişte grafice care se găsesc cu duiumul pe internet, şi în care găsim riscul de-a muri din cauze de terorism. Aflăm că este de cîteva mii de ori mai probabil să te sinucizi, adică să te omori singur, fără sa te oblige nimeni, decît să o păţesti de mîna teroriştilor. Gîndiţi-vă la asta, este de 2000 de ori mai probabil să te omori singur, din proprie iniţiativă decît sa ţi-o tragă vreun terorist. Ca să punem informaţia în context, este de 5-6000 de ori mai probabil să mori din cauza unor erori medicale decît din cauza teroriştilor; undeva între 5000 şi 30000 de ori mai probabil să te cureţi din cauză că eşti obez decît de mîna groaznicului terorist, şi tot de cîteva mii de ori mai probabil să mori din cauza plimbării cu maşina decît de la terorism.
  Acestea fiind spuse, am văzut noi cumva politicieni turbaţi de grabă şi îngrijorare, care să declanşeze fanatice cruciade împotriva suicidului, a erorilor medicale, a obezităţii sau a accidentelor rutiere, care să solicite de la buget investiţii imense pentru eliminarea acestor ameninţări asupra vieţilor noastre, de mii de ori mai potente decît terorismul? Nu, nu există, nu s-a întamplat aşa ceva, şi nu s-a întîmplat din cauză că în lupta cu obezitatea nu poţi să invoci dezvoltarea industriei de armament şi nu poţi să te duci peste o altă ţară ca să o bombardezi şi să o jefuiesti căutînd potcoave de terorişti vii sau morţi.
   Nimeni nu trebuie să-i caute pe terorişti, deoarece ei se află în vederea tuturor, e clar cine sînt, cum, şi pentru ce terorizează ei populaţia, şi vor continua să o facă atît timp cît oamenii se vor feri să spună adevărul şi vor lasa minciuna să prospere.
  

vineri, 26 iunie 2015

Cu blasfemia la religia profitului

   De la distanţă, cea mai dezgustătoare şi mai distrugătoare religie actualmente în mare vogă pe faţa pămîntului, este religia profitului. În această religie, altfel numită şi capitalism, sclavii religioşi spălaţi pe creieri îşi sacrifică întreaga viaţă pentru acumularea de profit, ei murind astfel ca oameni şi trăind ca unelte fără minte ale unei ideologii dezastruoase.
   O scurtă analiză a limbajului ne arată adevarată natură a acestui principiu al răului, la care se închină vaste sectoare ale populatiei. Un om care susţine o credinţă puternică în ideologia profitului, un campion al religiei profitului este numit un profitor, şi istoric vorbind profitorii, adică specialiştii în acumularea de profituri, nu au fost priviţi prea bine în cele mai multe dintre societăţile umane. Din păcate, în societatea noastră profitorii sînt prezentaţi ca nişte oameni foarte valoroşi, iar activităţile din care ei işi extrag profiturile ca fiind activităţi morale; noi sîntem conduşi de o gaşcă de profitori, ei profită de noi, şi îşi folosesc toată puterea derivată de la zeul lor, pentru a îndoctrina populaţia cu această ideologie dementă.
   Dacă un barbat se culcă cu o tînără naivă şi apoi imediat apoi o părăseşte, după ce a amăgit-o cu promisiuni false şi declaraţii mincinoase, noi spunem că acela a profitat de femeia respectivă. Cum s-a întamplat de-a ajuns să se considere nu doar moral dar pe deasupra şi virtuos să profiţi de alţi oameni, cum s-a întamplat de s-a ajuns ca cei de care se profită să fie împăcaţi cu statutul de oameni amăgiţi? 
   Religia profitului este religia escrocheriei iar şarlatanii profesionişti sînt preoţii ei. Teologia ei este la fel de absurdă ca şi alte teologii deraiate de la realitate; în esenţă, ea susţine şi justifică teza că există printre noi nişte supraoameni magici care sînt de zeci de mii şi de sute de mii de ori mai valoroşi pentru societate decît un om normal, cinstit şi muncitor. Susţine ca un astfel de specialist profitor produce bunăstare cît nu pot produce mii de medici, ingineri, zootehnişti, tehnicieni, profesori, filozofi şi artişti, şi că aceştia (bancherii, afaceriştii şi directorii de corporaţii) sînt nişte adevăraţi zei printre oameni.
   Pe cît de absurdă teologia pe atît de absurde discuţiile în care intri cu oamenii îndoctrinaţi, care în ciuda oricăror evidenţe, vor susţine pînă la capăt sistemul care-i proslăveşte şi împinge în poziţii de maximă putere chiar pe cei ce i-au îndoctrinat. Ei toţi au credinţa hazlie că stă în puterea lor să ajungă în acele poziţii de vîrf, uitînd să constate că în realitate, arhitectura sistemului presupune ca numai un număr infim de oameni să fie în vîrf, şi dintre aceia un număr şi mai infim sînt plecaţi de la baza piramidei, poate vreo 2-3 indivizi în total.
   Efectele foamei turbate după profituri nemăsurate sînt dezastruoase; resursele planetei sînt exploatate mult mai repede decît se pot regenera şi sînt din cauza asta distruse, vandalizate şi risipite; starea psihologică generală a acestor societăţi bolnave este aceea de penurie generală, pătrunzătoare şi eternă; nimeni nu este mulţumit cu ceea ce are, ci toţi vor mai mult, şi de aceea invidia este la putere iar oamenii sînt conduşi să se uite cu duşmănie unii la alţii.
   În timp ce este posibil a se plăti sume imense de bani pentru instrumentarea unei minciuni de dimensiuni colosale, care spune că o viaţă trăită alergînd după profituri este cea mai bună viaţă ce poate fi traită, realitatea nu pleacă nicăieri. Nu a fost, nu este şi nu va fi o viaţă bună aceea închinată profitului, iar cei care se angajează în a trăi aşa ceva nu sînt decît demni de milă. A trăi pentru profit este faliment total.

joi, 18 iunie 2015

Ce este ateismul?

   O discuţie aparent fără sfîrşit se întemeiază în jurul definiţiei ateismului. O părere pe care am avansat-o şi eu în trecut, şi pe care o avansează mai mulţi ateişti, este aceea că ateismul reprezintă o lipsă a credinţei în dumnezei. De partea opusă sînt credincioşi frustraţi care ar vrea ca ateismul sa fie mai mult decît o lipsă, sa fie ceva clar definit, o ideologie înspre care se poate arăta cu degetul, astfel încît să poată fi direct atacată, criticata şi dezintegrată filozofic, odată şi pentru totdeauna.
   Nu pot decît sa-i înţeleg prea bine pe acei credincioşi, la fel cum şi ei ar trebui să-i înţeleagă pe ateiştii şi mai frustraţi, care se chinuie în cadrul unei discuţii vechi de milenii, să facă rost de o definiţie operativă şi clară a lui dumnezeu, astfel încît sa poată pune degetul pe el, să facă o critică dura conceptului si să-l dezintegreze filozofic, odată pentru totdeauna.
   Dumnezeu însa, parcă este special construit încît sa nu poată fi prins într-o poză mentală clară, el evadează întotdeauna în orice loc în care ateistul încă nu s-a uitat, în locuri, timpuri şi întîmplări care sînt imposibil sau foarte dificil de investigat; el nu vrea să se manifeste decît în cele mai misterioase căi cu putinţă.
   Cred totusi că ateistul trebuie să-şi echivaleze sutele sau miile de ore petrecute special ca să desfiinţeze conceptul de dumnezeu, cu ceva mai mult decît cu lipsa unei credinţe; trebuie să recunoască ateismul ca ceea ce este, adică o contra-teologie sau o anti-teologie, în cazurile ateismului extrem, numit ateism tare. Este clar şi evident pentru toţi, că în afara de teologi, oamenii care vorbesc la fel de mult despre dumnezeu sînt ateiştii.
   Lipsa credinţei în dumnezeu nu poate să reprezinte decît rezultatul sau concluzia contra-teologiei ateiste, dar demersul ateist în sine invocă şi conţine cunoştinţe serioase de istoria religiilor, antropologie, filozofie, psihologie, retorică, logică, ştiinţe "exacte" şi orice alt domeniu intelectual care poate fi utilizat pentru a şubrezi şi a desfiinţa credinţa în dumnezeu. Deşi nu există facultăţi de ateism sau doctrine ale ateismului, eu aş spune că sînt destule dovezi pentru existenţa unei ideologii ateiste; oricum mult mai multe decît dovezile pentru existenţa unui dumnezeu. Această ideologie străveche nu reprezintă decît combaterea credinţei în falşi dumnezei şi a credinţei în falşi profeţi şi în acest rol, ea este o ideologie de importanţă maximă.
    Dacă este să ne dedicăm şi să investim întreaga noastră viaţă slujind în religia vreunui zeu, fie că este vorba de vreun zeu teist precum dumnezeul creştinilor, fie că este vorba de vreunul dintre zeii seculari, precum zeul-profit sau zeul-naţiune, să cunoaştem înainte de toate adevărul despre aceştia. O viaţă închinată unui zeu fals este o viaţă falsă. Să slujim deci mai întîi adevărului, sau altfel zis - să nu avem alţi dumnezei înaintea adevărului. 

vineri, 12 iunie 2015

De ce nu a prins comunismul în România

    La prea scurt timp după căderea regimului condus de Ceauşescu, pe la noi prin sat, oamenii au pus mînă de la mînă sa schimbe orînduirea comunistă în cel mai fizic mod cu putinţă. Greu să-mi amintesc cu exactitate ceea ce s-a întîmplat acum 25 de ani, dar povestea sună cam asa: erau pe acolo nişte construcţii ale C.A.P-ului, mai multe grajduri, o fermă de porci, alte construcţii folosite pentru depozitarea recoltei şi tot felul de alte acareturi desemnate ca fiind proprietate colectivă. De fapt şi C.A.P.-ului, oamenii nu îi ziceau C.A.P ci îi ziceau "colectiv". Ei bine, ţăranii  noştri s-au asociat cu o forţă comunitară nemaivazută; au scos de sub şoproane tîrnacoapele, topoarele şi cazmalele şi s-au apucat de treabă.
   S-au pus şi au dezvelit cu zel neostoit acoperişurile clădirilor respective şi le-au cărăt acasă, ţiglă după ţiglă, care cum a putut, cu roaba, cu calul sau cu mîinile goale,  au desfăcut cadrele din lemn ale acoperişurilor si le-au cărat acasă, scîndură după scîndură şi grindă după grindă; au trecut rapid cu uneltele prin pereţii al căror fatal păcat a fost să nu fie din beton, şi au ajuns rapid la temeliile din piatră ale construcţiilor respective, care au fost degrabă excavate şi transportate pe la casele noilor proprietari privaţi, astfel că nici piatra din temelie nu a rămas ca să depună marturie fostului regim, ci doar praful şi pulberea.
   Ca să nu mint, acolo unde era o mică fermă de porci, podeaua era făcută din beton, şi în acea podea erau împlîntate nişte cadre metalice făcute din ţevi, care susţineau adăposturile porcilor. Acel beton fiind prea rezistent pentru tîrnăcoapele proaspeţilor proprietari privaţi, a rămas acolo şi poate încă mai dăinuie şi astăzi, ca un artefact străvechi ce aşteaptă să fie descoperit de către nişte arheologi, cumva interesaţi de ipoteza foarte nepopulară care susţine că fostul regim socialist nu s-a ocupat doar cu atrocităţile şi persecuţiile, ci a făcut măcar un lucru bun - o mică fermă de porci, la noi in sat.
    Podeaua de beton a rămas, dar cadrele de fier au fost tăiate de la rădăcină cu bomfaierul, transportate în gospodării şi apoi vîndute probabil la fier vechi sau integrate în construcţiile private ale oamenilor. Ceva mai multă rezistenţă au depus canalele de irigaţie lungi de zeci de kilometri, construite din zeci de mii de plăci de beton, care au necesitat chiar cîţiva ani sa fie transportate prin curţile oamenilor şi folosite pentru diverse construcţii şi pavaje personale.
    Este improbabil ca această sete distructivă sa fi fost îndreptată împotriva unor biete construcţii, împotriva unor ziduri; ea a fost îndreptată împotriva unei ideologii - ideologia proprietăţii comune, a avutului comun, a consensului social şi a comunităţii, a colectivului - oamenii au gîndit că vor ucide comunismul şi că îşi vor recupera individualitatea pierdută, independenţa şi spaţiul personal, rupînd bucăţele materiale din cadavrul sfîrtecat al orînduirii comuniste - cîte o ţiglă, cîte o ţeavă de fier, o scîndură sau o placă de beton. Regimul ceauşist, impropriu numit comunism, a fost de fapt un regim socialist care a încercat sa facă tranziţia către o societate comunistă, şi în cadrul acestei tranziţii i-a obligat pe oameni să se comporte ca şi cum ar fi înţeles valoarea şi puterea consensului social şi a colectivitaţii, fără ca oamenii de fapt să fi înţeles aceste noţiuni; ei au privit la ele cu duşmănie, le-au privit ca pe pe o intruziune straină de fiinţa lor şi le-au rejectat în forţă. Dealtfel manifestările colective ale regimului dospeau de artificial, de lipsa de autenticitate şi sinceritate si toata lumea ştia acest lucru.
   Din fericire această învaţatură despre necesitatea colectivului, despre imposibilitatea omului de-a trăi altfel decît prin alţii şi pentru alţii, este şi va fi mult mai bine deprinsă în actuala orînduire capitalistă. Acum oamenii se pot fiecare sparge în figuri cu imaginea realizarilor lor personale, a individualităţii lor şi a superiorităţii lor extraordinare faţă de ceilalţi oameni, cel puţin la fel de nesincere şi artificiale, precum manifestaţiile colective organizate de către P.C.R. Ei vor cunoaşte că pe măsură ce realizarile ce şi le atribuie devin simbolic mai personale, mai proprii lor, în aceeaşi măsură se vor simţi mai goi şi mai neîmpliniţi - nevroza este singura lor garanţie.
    Acest cult caraghios al mult preaiubiţilor eroi ai patriei capitaliste multilateral dezvoltate, al capacităţii supraomeneşti de muncă, al valorii şi înţelepciunii sfinţilor creatori de locuri de muncă, patroni, afacerişti şi antreprenori, nu poate fi decat luat în rîs cel puţin la fel de tare precum se rîdea de cultul personalitaţii tovarăşului Ceausescu. Poveştile despre bunăstarea populaţiei sînt ridicole şi toată lumea ştie asta, iar minciunile despre starea economiei şi creşterea noastră economica, spuse de către măreţii actuali conducători sînt cu cîteva ordine de mărime mai gogonate decît minciunile ceauşiste despre planurile cincinale. Mult mai penibilă este gargara despre dreptate, libertate şi democraţie, în faţa unei populaţii care cunoaşte că se află jefuită, sub dominaţia străină, dominaţie exercitată de grupuri de oameni care ajung la conducere doar în urma unei reprezentaţii înscenate a votului popular, masca unui regim dictatorial şi totalitarist.
    Într-un cuvînt, actualul sistem se află în cursa spre o decredibilizare şi compromitere morală din ce în ce mai accentuată; singura direcţie în care se poate îndrepta este distrugerea sa, iar singura sa scăpare este moartea. În scurt timp, cetăţenii mai dezbinaţi decît niciodată ai ţării noastre vor începe să tînjească chiar şi după sentimentul artificial de comunitate al unei demonstraţii de 23 august, iar noi, cei care sîntem comunişti, postcomunişti sau cum ne vom mai numi, nu trebuie decît sa privim cu bucurie şi încredere la autodistrugerea sistemului capitalist antiuman, al cărui scop declarat nu este bunăstarea tuturor oamenilor, ci doar profitul unei minoritaţi.
   Ne aflăm actualmente în situatia în care reprezentanţii regimului trebuie să se tăvălească perpetuu în mocirla minciunilor doar pentru a supravieţui de pe o zi pe alta, în timp ce doar adevărul este suficient sa fie spus de către noi ca sa ne înaintăm ideologia comunistă. Adevarul despre comunitate, consens şi colectiv, este puternic oprimat în societatea noastră, şi orice societate şi ideologie care oprimă un adevăr esenţial va plăti preţul, mai devreme sau mai tîrziu.

vineri, 22 mai 2015

La reabilitarea lui Cristos

    Ca mai mulţi dintre ateiştii din prezent, trebuie să spun că am facut foarte multă băşcălie de Cristos, şi în general în comunitaţile ateiste Cristos este luat la mişto şi caricaturizat în fel si chip.
   Unele caricaturi sînt bune, altele mai puţin bune, dar ceea ce trebuie comunicat în acest aspect este faptul că există doi Cristoşi, şi noi facem haz doar de unul dintre ei. Noi nu luăm în derîdere pe un revoluţionar al societăţii care a promovat non violenţa, compasiunea, empatia, renunţarea la dictatele crude ale religiei fasciste a israeliţilor şi opoziţia faţă de orînduirea socială sclavagistă a Imperiului Roman. Nu am lua în derîdere pe un om care a fost din această cauză acuzat de blasfemie şi omorît de către autorităţile din acea vreme; acesta este unul de-al nostru, nu am lua în derîdere un eretic profesionist, el ar fi de fapt un model pentru noi.
   Ceea ce luăm în derîdere este celălat Cristos, acela care nu este om, ci este zeu, progenitura unui dumnezeu dement, care vine pe pămînt să vindece nişte suferinzi spărgîndu-se în figuri cu puterile sale magice şi impresionînd pe oamenii simpli din popor cu scamatorii penibile şi ridicole precum transformarea apei în vin, umflarea recoltei de peşte sau mersul pe suprafaţa unei ape. Ce luăm în derîdere este suferinţa falsă a unui zeu atotputernic, care oricum nu se poate compara cu suferinţe reale şi mult mai mari, pe care le-au îndurat alţi oameni în decursul istoriei şi care într-un mod cu desăvîrşire lipsit de logică este menită sa ne absolve pe noi de păcate.
     Este chiar dificil să nu rîzi de această poveste caraghioasă a zeului Cristos, care de fapt este importată din alte religii mai vechi şi îmbîrligată cu povestea omului Iisus, într-un mod care te face sa crezi ca acolo sigur şi-a băgat dracul coada, dacă nu cumva biserica şi preoţimea din acea vreme, în colaborare cu prietenii lor care cîrmuiau imperiul.
   E posibil ca mie şi altora ca mine, sa ne lipsească capacităţile mentale necesare pentru a înţelege simbolistica ascunsă şi profundă a poveştii zeului creştin, însă-i clar că noi inţelegem că cei ce pretind sa înţeleagă  această mitologie absurdă nu pot dovedi o factura morală sau intelectuală superioară altor oameni care poate acceptă alte mitologii sau pe nici una. 
   Ceea ce nu-i bine, este că în prezent creştinismul  este concentrat pe supranaturalul, magia şi simbolistica ce constituie povestea zeului, în timp ce mesajul moral şi social rezident în povestea omului este menţinut într-un plan secund, aproape exclusiv pentru scopuri decorative. Într-o ţară în care majoritatea se declară adepţi ai lui Cristos, biserica nu arata ca o biserică a lui Cristos ci arată ca biserica lui Mamona, legea nu apare a fi o lege a lui Cristos ci este o lege retributivă, din care compasiunea este exclusă; oamenii se iubesc pe ei înşişi şi atît, iar comunitatea între ei este pentru scopurile practice inexistentă. 
   Aşa se întamplă, ca în loc sa împlinim cele necesare pentru a avea un sistem medical modern, care sa aiba măcar grijă de aproapele nostru, noi avem pupători de moaşte care se roagă de dumnezei inexistenţi sa facă o scamatorie supranaturală şi să-i scape pe toţi de boli. 
   Dacă ar fi inviat Cristos cu adevărat şi ar fi văzut ce s-a ales de ideologia lui, cel mai probabil ar fi sărit inapoi pe cruce şi şi-ar fi batut singur cuiele, în cap, nu în mîini, să fie sigur că nu se mai trezeşte încă odată în acelaşi vis urît.

joi, 26 martie 2015

Sfînta competiţie în faţă cu reacţiunea

   Trăind eu în societatea capitalistă (multilateral dezvoltată), în care toţi putem teoretic să ne facem visele să devină realitate - deşi practic foarte puţini reuşesc acest lucru, nu s-a putut să nu fiu pus faţă în faţă adeseori cu virtuţile competiţiei. Fiind pus în faţă cu virtuţile competiţiei mi s-a tot explicat cît de tare este competiţia şi cît de bune sînt rezultatele competiţiei, cît de bine te simţi atunci cînd eşti cîştigător, şi cît de drept este să caştige cel care merită să cîştige. Ei bine, eu am stat şi am analizat la rece această practică a competiţiei, împreună cu toată ideologia care circulă în jurul ei, şi concluziile la care am ajuns nu prea seamănă cu ceea ce se prezintă în spaţiul public legat de acest subiect.
   Practica competiţiei este un comportament care există potenţial în oricare dintre noi; orice fiinţă umană se naşte cu acest instinct, el este înscris în genele noastre şi este activat automat atunci cînd există sărăcie de anumite resurse. Se întîmplă ca la oi sau ca la vaci; atîta timp cît este iarbă pentru toate oile şi vacile, pasc toate împăcate, liniştite şi fericite; cînd nu mai este destul pentru toate, atunci încep să se împingă şi să se împungă unele pe altele. Acele resurse înseamnă cam orice lucru de pe lumea asta care poate satisface o nevoie; inclusiv pe cele sexuale.
   În fapt, competiţia sexuală se manifestă cîteodată la fel de crud ca aceea pentru supravieţuire deoarece se confundă cu aceasta; de exemplu un mascul leu ca să poată sa aibă "o familie" a lui, trebuie să-l omoare sau să-l alunge pe unul care are deja acea familie, iar apoi îi va ucide progeniturile. Pentru oamenii care s-au delectat cu lectura Bibliei, putem să amintim despre instanţele în care poporul lui Israel în timp ce hălăduia prin deşert mai dădea peste vreun trib nenorocit la propriu, toţi bărbaţii şi toţi copiii de sex masculin erau ucişi, împreună cu femeile care aveau deja copii, şi erau lăsate în viaţă doar femeile virgine, care erau transformate în sclave sexuale ale israeliţilor. Şi încă în rîndul poveştilor biblice, acestea sunt printre cele mai plauzibile poveşti din acea carte, ele fiind confirmate de surse mult mai sigure şi exterioare Bibliei, precum cercetări arheologice, documente istorice şi comportamente generale ale anumitor specii de animale, pe care oamenii au ţinut morţiş să le copieze şi apoi să le ducă la extrem. Vestea bună este că putem totuşi să şi depăşim aceste episoade de barbarie, chiar dacă comportamentul competiţional este înscris adînc în structura genetică a tuturor vieţuitoarelor, ba încă este înscris şi în anumite structuri ale materiei care nu sînt vii.
  Din cauza influenţei genetice - tradusă în psihologia noastră, atunci cînd ajungem posedaţi de acest instinct primar al competiţiei, capul nostru este golit de dubii întemeiate şi umplut de certitudini puternice, dar false, şi cu atît mai mult este necesar deci să gîndim critic la această practică ce ne apare la fel de naturală ca respiraţia. Fiind competiţia un instinct atît de visceral, de-a lungul timpului a dat naştere la construcţii culturale care o glorifică şi o certifică; competiţia fiind glorificată prin artă şi prin ideologiile politice şi înaintată ca o practică foarte bună pentru rezolvarea problemelor noastre. Sîntem pe scurt îmbuibaţi şi spălaţi pe creieri cu ideologia competiţiei.
   În esenţă, competiţia reprezintă mai mult decît o metodă de-a rezolva un conflict de interese, este o metodă (ar spune susţinătorii ei) de-a ajunge la un adevăr. De exemplu partidele politice îşi măsoară catindaţii ca să aflăm care-i cel mai bun dintre ei, şi noi cunoaştem cît de bine funcţionează această metodă de-a furniza adevărul despre care-s cei mai buni conducători; atît de bine funcţionează încît toţi cei care au ajuns să conducă ţara după acest algoritm au fost sub orice critică. Noi nu avem aici deci de ce să-i criticăm, deoarece realitatea ţării noastre o face cu vîrf şi îndesat, o fac şi alţii din greu dar fără nici un spor, deoarece în loc să critice metoda care-i propulsează pe aceşti oameni la conducerea ţării, ei îi critică individual pe oameni - o activitate de aproape înrudită cu prostia.
   Să zicem că eşti femeie şi vrei să îţi selectezi un bărbat ca să-ţi fie soţ. Ai tu o metodă magică de selecţie şi cînd o aplici, dai peste primul individ, care este curvar, beţiv şi violent. Nefiind pe placul tău începi să-l critici: că e într-un fel, că e în altul, că de ce e aşa.. drept pentru care iţi iei nişte bătăi şi apoi, normal, îi dai flit. Crezînd că n-ai avut noroc prima dată, mai încerci odată metoda magică şi dai peste altul, care este... curvar, beţiv şi violent. Şi acestuia te apuci să-i spui că nu e cum vrei tu, că umblă brambura şi altele din astea, el se enerveaza şi îţi încarcă cîteva bucăţi, după care, normal, îi dai flit. Pe la o vreme, după ce ai aplicat metoda ta magică de selecţie şi ai dat numai şi numai de bărbaţi curvari, beţivi şi violenţi, de la care ai mîncat mai multe bătai, ar trebui să-ţi dai seama că dacă ai fi mai deşteaptă, ai  încerca mai degrabă sa-ţi schimbi metoda de selecţie decît să încerci să transformi pe aceşti draci împieliţaţi în bărbaţi pe placul tău - şi mai ales criticîndu-le defectele.
   La fel face şi România, foloseşte aceeaşi metodă falimentară pentru a-şi alege nişte oameni care s-o conducă, îi alege, ei încep inevitabil să calce prin străchini; sînt criticaţi că sînt aşa cum sînt - ceea ce oricum nu-i face să fie altcineva ori altcumva - apoi sînt daţi afară, sau pierd voturi, şi sînt aleşi alţii la fel de "buni" ca ei sau chiar şi mai răi. Şi să ţinem în vedere faptul că conducerea ţării este un domeniu important al vieţii sociale, poate cel mai important domeniu, nu e ca plantatul unui strat de arpagic în spatele casei sau alegerea celei mai bune umbrele pentru ploaia improbabilă de săptămîna viitoare. Am spune atunci că această metodă a competiţiei este probabil brici, beton şi fără cusur, din moment ce ea este aleasă să fie practicată la cel mai înalt şi mai important nivel.
   Fără cusur, nici vorbă, ci putredă pînă în rărunchi cu siguranţă, aşa este competiţia. Şi nu este greu de văzut de ce se întîmplă asta şi de ce rezultatele sînt penibile. Competiţia este o metodă falimentară  deoarece ea este bazată pe decepţie; chiar dacă nu este bazată în întregime pe decepţie şi chiar dacă există concursuri în care decepţia joacă un rol minimal, în acele concursuri care contează pentru noi, decepţia reprezintă în fapt cea mai mare parte din activitatea competiţională. Ce vreau să spun?
   Dacă ne uităm la fotbal de exemplu, care este o competiţie, poate vă amintiţi de cei mai mari jucători, cei experţi în fente complicate şi pase neprevăzute, sînt de fapt experţi în decepţionarea adversarului, în inducerea lui în eroare. Atunci cînd faci o fentă în fotbal, îl convingi pe adversar printr-o mişcare a trupului că vrei să o iei în dreapta în timp ce tu ai în cap să o iei pe stînga, practic este o minciună de o fracţiune de secundă şi cîştigă cel care minte mai bine. Cîştigă cel care este mai priceput la sabotarea atît a apărării cît şi a atacului celuilalt, cu cît mai expert în sabotare, cu atît mai mari şansele de cîştig.
   Trecînd la o competiţie mai nobilă, unde spectatorii nu stau pe margine pătrunşi de trăirea competiţiei, urlînd în cor obscenităţi naziste şi alte declaraţii belicoase, de abia aşteptînd să se termine meciul ca să se ia la pumni şi la picioare cu suporterii adverşi, putem să facem o analiză a şahului. Şahul, într-adevăr, un sport nobil şi pacifist, dar bazat tot pe sabotarea adversarului; cum ar fi un meci de şah în care ambii oponenţi îşi comunică ce au de gînd să facă? Toată filozofia şahului se rezumă la a sabota adversarul, la a crea scheme care să-l inducă în eroare, la a-l trage pe sfoară, umblînd cu cioara vopsită, făcîndu-l să creadă că ai nişte intenţii pe care de fapt nu le ai.
    Şi acestea sînt doar nişte jocuri, singurul cadru în care consider că e bine să facem competiţie; să facem competiţie doar atît timp cît este o joacă. Atunci cînd nu mai e joaca şi cînd e în serios, vom descoperi şi de ce aşteptările noastre legate de rezultatele procedeului competiţional se transformă adesea în dezamagiri. Cînd în campania electorală un catindat înfrînge pe altul, noi nu cunoaştem că acela este mai bun pentru guvern ori preşedenţie decît adversarul lui, ci noi cunoaştem că acela este mai bun decît adversarul său la activitatea de-a-şi sabota adversarul. De aceea, prin acest procedeu al competiţiei noi promovăm în cele mai înalte funcţii ale statului nişte genii ale sabotării, nişte maeştri ai decepţiei - mincinoşi de excepţie, care sînt atît de pricepuţi la sabotare şi decepţie încît nu îşi sabotează şi nu-şi decepţionează doar adversarul, ci reuşesc să saboteze şi economia ţării şi să decepţioneze şi populaţia, nu doar odată ci de mai multe ori. 
  Valabil pentru orice formă de competiţie este lipsa comunicării între părţile concurente în ceea ce priveşte mijloacele folosite pentru realizarea scopului; chiar dacă vorbim despre concursul numit săritura în înălţime, unde este dificilă sabotarea concurenţilor, unii de către ceilalţi, nu-i vom vedea pe toţi săritorii în înălţime ţinînd conferinţe colective legate de cele mai bune metode de antrenament şi împărtăşindu-şi niscaiva tehnici secrete; atît timp cît victoria este în joc, sinceritatea între ei este scoasă din discuţie.
    În partea cealaltă, luînd cazul unui concurs foarte îndrăgit de specia noastră, numit război, şi care este bazat în întregime pe decepţie (el fiind competiţia supremă), oamenii sînt atît de scrupuloşi încît se şi îmbracă special pentru a trage ţeapă adversarului, se îmbracă în costume de camuflaj pentru a putea să ucidă adversarii fără a fi vazuţi, ori işi construiesc arme cu lunetă pentru a putea să le zboare creierii acelora de la mai mare distanţă. Apoi vedem prin filmografia care se serveşte populaţiei cum sînt glorificaţi ca nişte viteji şi eroi, aceşti specialişti în tactici mîrşave şi în producerea şi utilizarea de instrumente şi dispozitive special construite pentru uciderea pe la spate şi fără drept de apel a inamicului. Păi ce fel de competiţie este asta cînd oamenii sînt vînaţi precum animalele? Dacă se duce un lunetist îmbracat după moda camuflaj şi împuşcă doi babuini în cap de la cîteva sute de metri distanţă, am putea să-l acuzăm de curaj şi vitejie?
    Trebuie deci să recunoaştem pe la o vreme că dacă vrem să vedem care-i cea mai bună strategie de-a realiza un anumit lucru şi alegem să facem asta punînd nişte grupuri de oameni să concureze unii împotriva altora, cîştigătorul nu ne va furniza acea strategie maximală, ci ne va furniza strategia cea mai bună pentru a caştiga concursul, concurs care nu se cîştigă decît prin realizarea obiectivului de realizat ci mult mai repede prin împiedicarea adversarilor să-l cîştige, deoarece este mult mai uşor să strici decît să construieşti.
   La un concurs pentru cele mai înalte funcţii în stat, dacă vom folosi procedeul competiţiei, este probabil că ea nu va fi cîştigată de către cei mai drepţi, mai cinstiţi şi mai patrioţi dintre noi ci de către cei mai mîrşavi, mai mincinoşi şi mai corupţi participanţi. Nu mă credeţi!? Uitaţi-vă pe-afară!

joi, 5 martie 2015

Cum să practici meditaţia transcedentală

    Dacă ai ajuns aici, este probabil că ai ceva probleme cu stress-ul şi cu problemele asociate lui, precum anxietatea sau durerea cronică, sau poate cumva eşti în căutarea iluminării. În ceea ce priveşte iluminarea singura mea recomandare este un bec foarte bun la veioză, eventual ecologic, un bec care te poate ilumina puternic şi pe tine şi eventual cîteva cărţi care vor reflecta lumina cunoaşterii în interiorul capului tău. Eu sugerez pentru început o istorie a culturii şi civilizaţiei umane, istorie care-ţi oferă o privire generală asupra subiectelor de interes general. Dar dacă vrei cumva să ajungi într-un timp foarte scurt la vreo stare psihologică înălţătoare, în care tu devii mult mai deştept decît ceilalţi oameni şi deţii o viziune generală asupra lumii calitativ superioară celorlalte, un geniu în toată legea, eu nu pot să te ajut decît arătîndu-ţi cu degetul cît de mulţi oameni au reuşit această performanţă fantastică, doar că să vezi care sînt şansele tale reale în această intreprindere.
    Din fericire, în ceea ce priveşte stressul, meditaţia transcedentală este o metodă chiar foarte eficientă de-a-l diminua considerabil, deşi nu singura; unii oameni preferă imagistica vizuală, exerciţiile de respiraţie, hipnoza, relaxarea musculară progresivă, yoga, variate exerciţii fizice, alcoolul ori alte substanţe toxice, iar alţii, fuga într-o peşteră, demisia sau revoluţia, etc.
    Primele linkuri pe care poţi ateriza dacă încerci să deprinzi această practică sînt cele ale unei organizaţii de meditaţie transcedentală, care îţi spun că pentru a deprinde această tehnică trebuie să înveţi timp de 7 şedinţe cu un profesor de T.M. certificat de către aceasta organizaţie. Preţurile sînt mai mult decît piperate; unele sînt atît de iuţi încît îţi dau lacrimile.
    Ţi se spune că trebuie să repeţi o inşiruire de sunete, numită mantra, care este doar a ta şi pe care nu ai voie să o divulgi nimănui deoarece astfel şi-ar pierde vraja şi nu ar mai funcţiona. După cum ţi-ai dat seama imediat ce ai judecat la rece o clipită sau două, acestea sînt doar nişte bazaconii. Practica este atît de simplă încît o practică involuntar pînă şi unii bebeluşi, fără ca să-i înveţe cineva, şi ea funcţionează tocmai din cauză că nu se bazează pe nici un secret, vrajă, sau magie.
   Într-adevăr, trebuie să repeţi o mantra, pe care ţi-o poţi alege tu singur, poţi experimenta cu mai multe din acestea, poţi chiar să repeţi şi rugăciunea către dumnezeul tău preferat (deşi eu nu recomand aşa ceva), tehnica funcţionează din cauza repetiţiei, şi această repetiţie declanşează ceea ce se numeşte "răspunsul de relaxare", starea fiziologică opusă "răspunsului fugi sau atacă", cel care duce la eliberarea hormonilor de stress. De asemeni, repetarea mantrei timp de 10 - 15 minute, într-o poziţie care-ţi este confortabilă, ocupă resursele cognitive angajate în procesul de gîndire continuă specific stărilor de anxietate. Asta se întîmplă deoarece gîndurile atunci cînd sînt gîndite sînt exprimate în cuvinte şi odată ce urechea minţii este ocupată să asculte aceasta singură şi stereotipă melodie, altele devin foarte greu de auzit. Foarte greu de auzit, dar niciodată imposibil, aşa că ocazional te vei trezi gîndindu-te la cai verzi pe pereţi, cai pe care nu i-ai invitat să tropăie prin capul tău şi de ale căror zgomote infernale ai vrea să scapi numaidecît. Poţi scăpa de ele revenind la pronunţarea vocală sau în gînd a mantrei, măcar pentru un rastimp care să ofere puţină pace şi puţină linişte creierului tău obosit, în care gîndurile neinvitate colcăie precum viermii pe un cadavru în stare avansată de descompunere.
   Este totuşi indicat să nu-ţi alegi vreo mantră din categoria: "se arde mîncarea pe foc", "dezastru, vine apocalipsa" sau  "fac pe mine" ci mai degrabă onomatopee, adică asocieri de sunete fără nici un fel de sens, acestea fiind cele mai eficiente, tocmai pentru că nu înseamnă nimic. Eu folosesc de regulă cîte ceva din familia de cuvinte al clasicului cuvînt "relaxare". Cu cît se practică acest ritual mai mult, cu atît devine mai eficient, din cauza reflexului condiţionat care se creează odată cu practica repetată.
   Ai observat probabil că în ziua de astăzi ţi se cere să scrii în CV că deţii rezistenţă la stress; mai demult nu-i întrebau pe sclavi dacă au rezistenţă la bici, acum se vede deci că oamenii sînt considerabil mai civilizaţi. Totuşi, pe masură ce se măreşte distanţa dintre arhitectura mediului în care corpul uman a evoluat ca să funcţioneze şi arhitectura celui actual, în care corpul este obligat să funcţioneze, presiunile la care este supus acest trup cresc, şi noi avem nevoie de unelte care să ne ajute la procesul de adaptare. Eu am listat aici una dintre ele, în principal din cauză ca funcţionează excelent dar şi din cauză că sînt unii care pretind bani pentru a preda un lucru atît de simplu, ceea ce contează de bunăseamă drept şarlatanie.