Creștinismul este fals

    Conform statisticilor actuale, o treime din populația planetei se declară apartenentă la religia creștină. Ca și cum n-ar fi fost destul de deplasat faptul că ei cred în existența unui dumnezeu, pe desupra mai cred că este chiar vorba de dumnezeul creștin. La fel fac și unii minori, aceia ce nu-s mulțumiți să creadă într-un Moș Crăciun care le va aduce trei bomboane și o jucărie de pluș, ci țin morțiș să creadă într-un Moș Crăciun care vine special la ei cu bomboane și jucării, le și cântă o colindă, îi plimbă cu sania pe cer iar apoi îi încoronează ca stăpâni ai Universului.

   A crede într-un dumnezeu este irațional, desigur, dar pe măsură ce dumnezeul acela începe să prindă contur și proprietăți, și iraționalitatea începe să prindă formă și proprietăți - forma și proprietățile unei halucinații colective.

  S-a dezvoltat o varietate de argumente care tot vor să demonstreze că există un dumnezeu și tot nu reușesc, acelea cu cosmologia, cu ontologia, cu constantele fizice sau cu moralitatea - toate false, dar ticluite îndeajuns de bine încât să-i facă să se minuneze pe cei îndoctrinați, pe cei nu prea educați sau pe cei cu mintea slabă. Ceva pe masură ar trebui să avem pentru demonstrația că dumnezeu este dumnezeul creștin și nicidecum altul.

   Vine deci întrebarea: dacă există totuși un dumnezeu, atunci cum știm că este cel creștin? Ar trebui să avem niște justificări pentru această afirmație, măcar niște argumente ca cele de mai sus, poate chiar niște dovezi, și iată că aflăm de unde știu creștinii că dumnezeul lor este cel adevărat: scrie într-o carte. Scrie într-o carte că așa este.

   Dacă ar scrie într-o carte că eu pot merge pe apă ai crede-o? 

   Dacă ar scrie într-o carte că eu pot comanda forțele naturii ai crede-o?

   Dar dacă ar scrie într-o carte că eu pot înmulți conservele de pește și mezelurile de porc ar fi de crezut?

   Dar dacă ar scrie într-o carte că dacă-mi dai mie 10% din venitul tău ai să câștigi în curând la loterie ar fi de crezut?

   Ar fi de crezut că pot vindeca SIDA și cancerul pocnind din degete dacă ar scrie într-o carte ?

   Ar fi de crezut că de fapt eu sunt dumnezeul cel adevărat dacă ar scrie într-o carte? Nu prea.

   Clar este că nimeni nu se hazardează să spună că crede asemenea fantasmagorii. Și totuși, atunci când vine vorba de cartea numită Noul Testament, oamenii nu se sfiesc, ci se înghesuie să își afirme încrederea în învierea din morți a lui Hristos, în nașterea sa dintr-o virgină, transformarea apei în vin, învierea lui Lazar, ridicarea la cer, ofilirea smochinului sau înmultirea pâinilor si peștilor. Iar lucrul ăsta mă face să cred cel putin că acești credincioși n-au fost premianți la epistemologie. 

   Și dacă se gândește cineva că autorul sau editura acestei cărti conferă credibilitate celor ce sunt scrise acolo numai să se gandească că autorul este necunoscut iar editura este cea mai mincinoasă editură care s-a născut vreodată pe fața pământului și se numește Biserica. 

   Nimic din ceea ce credem nu credem pentru că este scris într-o carte, ci pentru că avem dovezi exterioare care confirmă ceea ce este scris în acea carte. Cartea nu este o dovadă, ea este doar un suport de transmitere a informațiilor. Dacă într-un compendiu de fizică va scrie pe ultima pagină că un căpcăun roz poate zbura printr-un zid de plumb această teorie nu va fi crezută până când nu va fi confirmată de mijloace exterioare respectivei cărți, până când nu se vor observa căpcăuni roz zburând prin plumb sau dovezi arheologice serioase care să ateste astfel de fapte.

  Iar mijloacele exterioare Noului Testament care să confirme existența zeilor care umblă pe pământ, predică și fac minuni încălcând legile și principiile fizice, nu sunt nici observațiile directe, nici experimentele controlate, nici dovezile arheologice ci, ca să vezi ironie, alte cărti de aceasi factură cu Noul Testament, care afirmă același tip de întâmplări dar care prezintă o mică diferență, nu este vorba în ele despre Iisus Hristos ci despre alti zei. Și mai ironic este, deoarece toate acele cărți sunt privite de creștini ca niște cărți de legende, mituri și povești, nu ca adevăr.

   Oamenilor care își întemeiază părți esențiale din strategia de viață pe ceea ce scrie într-o carte, eu le recomand să fie întotdeuna deschiși la posibilitatea ca autorul respectiv să fi  glumit, astfel încât nu cumva să își trăiască viața ca pe o glumă și să nu apară în ochii altora ca niște clovni.

Respectul pentru cei în vârstă

    Circulă prin mintea unora ideea că cei vârstnici merită mai mult respect decât alți membri ai societății doar din cauză că sunt vârstnici. Ceea ce se vede de la o poștă este că nu circulă prin mintea lor ideea de respect pentru cei de vârstă medie sau ideea de respect pentru minori - ai crede că aceștia sunt chiar neimportanți, nimeni de fapt nu vorbește despre astfel de lucruri.

    Cu atât mai ciudat cu cât bătrânii din prezent sunt copiii din trecut și deci se extrage concluzia conform căreia aceiași oameni trebuie să capete respect pe măsura ce înaintează în vârsta. Nu este greu să vedem de unde provin aceste credințe. Cunoștințele utile vieții de atunci nu puteau fi acumulate în trecut, pe vremea când școala nu exista, și nici internetul, decât în perioade foarte lungi de timp și astfel cunoașterea corela puternic cu vârsta.
   Tot în vremurile nu demult apuse bătrânii erau considerați autorități deoarece lumea se schimba destul de greu și cunoștințele acumulate timp de o viata intreagă erau la fel de utile precum ar fi fost in urmă cu 50 de ani.

   În prezent însă, lumea se schimbă într-un ritm din ce in ce mai accelerat iar expertiza majorității celor care s-au născut în 1930 devine din ce mai irelevantă raportat la problemele cu care ne confruntăm noi.

   Pe deasupra mai avem și logică și aceea dictează că nu are cineva de ce să acorde vreunei informații un statut special doar din cauză că vine de la o persoană în vârstă. Nu spun că trebuie să-i insultăm pe cei în vârstă sau că trebuie să-i tratăm mai prejos decât pe alții, spun că părerile lor nu au de ce sa fie privite cu mai multa stimă decât părerile altora și că ei nu merită vreun statut special în societate. Totodată nu exclud că sunt unii care iși păstreaza tinerețea minții până la moarte.

   Tocmai asta mi s-a reproșat mai deunăzi, că n-am acordat respect unuia care era mai in vârstă decât mine și că nu l-am creditat cu expertiză superioară expertizei mele. M-aș fi amuzat numai, dacă mi-ar fi cerut pur si simplu respect, căci l-am tratat cu niscai ironie din cauza inepțiilor pe care le debita cu înverșunare, dar a specificat că merită respect din cauză că el este mai in vârstă.

   A pretinde respect în baza vârstei este o forma de decepție invocată de lipsa argumentelor, o încercare de înșelăciune care demonstrează doar că pretendentul este un șarlatan și trebuie deci tratat cu lipsă de respect. Un om ca Richard Dawkins nu s-ar complica vreodată sa ceară respect din cauză că are 70 de ani, n-are de ce, are ceva mult mai bun decât vârsta, are fapte și dovezi și cu acelea își susține afirmațiile. Vârsta nu este un argument.

   Drept urmare ori să aibă parte de același respect toți membrii societății, inclusiv copiii, ori să nu aibă parte nici unul. Păi ce-i asta, dictatură gerontocrată? Timpul sfatului bătrânilor a trecut cam de mult.

Hristos a decedat!

    Se face că se apropie cu paşi repezi sărbătorile de primăvară, acea perioadă din an în care unii oameni ţin să-şi afirme în public propria religie şi să-i agaseze continuu pe cei nereligioşi, repetând la întâmplare, dar cu mult zel, mantra creştină a Paştelor - "Hristos a-nviat". Atunci când învie se înghesuie toţi să ţi-o spună, dar în cele trei zile cât este decedat (conform mitologiei) n-ai vedea măcar pe unul amintind faptul că ar fi decedat; sunt mult prea ocupaţi oamenii cu tăierea mielului, cu vopsitul ouălelor şi cu drobul. 

    E cinstit, zic eu, ca după cât de des auzi în zilele astea despre învierea lui Hristos, să auzi măcar odată dacă nu chiar de două sau de trei ori, că ar fi fost pe la o vreme şi mort, căci fum fără foc s-ar mai putea să iasă, dar înviere fără moarte nu se poate nicicum. Prin urmare solicit cititorilor ca în cele 3 zile de dinaintea învierii să nu uite să trimită mesaje tuturor prietenilor, familiei şi cunoştinţelor, să prindă chiar şi necunoscuţii pe stradă şi să le transmită urarea pascală "Hristos a decedat!"

    Sigur, ideea că un zeu etern şi atotputernic ar fi murit acum 2000 de ani pe undeva prin Palestina, lipit pe-o cruce, este ţicnită în cel mai mare grad cu putinţă, dar să fim serioşi, religia creştină nu a dus niciodată lipsă de ţicneală, ci dimpotrivă, şi-a făcut un punct de rezistenţă din ţicneală - daca nu cumva o întreagă temelie.

   Şi ţicnită nu este ideea ca un zeu ar fi murit, ci aceea că a murit pentru noi. Cine ştie, dacă vor exista astfel de zei poate au şi ei nişte boli, poate au o SIDA divină, poate vreo meningită dumnezeiască sau poate se plictisesc de eternitate şi de omniscienţă şi comit suicid. Totuşi, să spui că unui zeu îi pasă de noi atât de mult încât şi-a dat viaţa pe o cruce, în Orientul Mijlociu, nu este doar deplasat ci pare preluat direct din literatura S.F. pe care o produc cei mai buni prieteni ai creştinilor, aceia care sunt cazaţi la ospiciu. 

    Creştinii susţin nu numai că Dumnezeu a creat acest Univers pentru noi, ci că a mai şi venit pe Pământ să se sacrifice pentru păcatele noastre şi pe deasupra chiar a mers pe apă ca să vedem noi şi chiar a oprit o furtună ce ameninţa să-i răstoarne barca, cu ucenici cu tot. Cică nu numai că Dumnezeu a aşezat Terra la distanţa potrivită de Soare, nu numai că a calculat constantele fizice astfel încât viaţa să poată exista pe această planetă, dar pe deasupra l-a şi trimis pe fiul său să înmulţească peştii şi pâinile, şi mai mult, a mai şi scos dracii din nişte îndrăciţi şi ne-a mai mai şi lăsat o carte sfântă în care ne instruieşte să nu mâncăm crustacee.

   Clar este că sunt la fel de multe dovezi pentru aceaste teze pe câte există pentru aceea conform căreia porcul zburător a zburat într-o spirală descendentă deasupra localităţii tale, a aterizat direct în ceaunul de pe foc, şi în timp ce s-a amestecat, s-a sărat şi s-a piperat singur, a mai făcut şi mămăliga în timp ce se prăjea, iar apoi ţi s-a servit ţie pe post de pomana porcului. Adevărat vă spun, dacă Hristos a înviat, atunci şi porcul a zburat!

    S-ar putea ca cineva să înţeleagă că eu am ceva de împărţit cu sărbătorile de faţă, însă o astfel de idee este mult prea depărtată de adevăr. Sărbătorile primăverii se ţineau cu mult înainte de apariţia religiei creştine, aceasta a venit ca o ideologie impostoare ce este, să înglobeze aceste sărbători în formele doctrinelor ei iraţionale şi să le deturneze sensul iniţial. Este de înţeles bucuria oamenilor la simţirea căldurii după ce câteva luni au stat dârdâind cu ţurţuri la nas, ca nişte stalactite; este de înţeles bucuria lor pentru valul de căldură şi lumină care vine cu primăvara şi este de înţeles fascinaţia speciei noastre pentru acest proces de dezmorţire al naturii, pentru revenirea la viaţă a plantelor şi animalelor care au hibernat şi pentru observarea celor care încep un nou ciclu de viaţă. Ceea ce nu este de înţeles, este ca această revenire la viaţă a naturii, această notabilă şi ciclică transformare a mediului înconjurător, să fie sărbătorită sub forma metaforică a revenirii la viaţă a unui evreu mitologic din Palestina. În Palestina nici măcar nu este iarna ca la noi, este răcoroasă şi ploioasă, o binefacere în acel semideşert; nici vorbă de frig sau de ţurţuri la nas.

   Aşa că acum până mai este timp şi nu vom avea iarnă ca în Palestina din cauza încălzirii globale, să ne bucurăm de soare, de căldură şi de natură, să ne bucurăm de primăvară, nu de o fabulă din Orientul Mijlociu. Să sărbătorim primăvara, nu ţicneala. Şi să nu se îngrijoreze cetăţenii creştini, vom avea în scurt timp şi un festival al ţicnelii, un festival în care vom invita trupe de teatru de la toate casele de nebuni şi de la toate bisericile, un festival pe care îl vom intitula "al creştinismului" şi unde "Hristos a-nviat" va fi pe post de salut. Până una alta, în lumea oamenilor care au o relaţie personală cu realitatea, Hristos a decedat, şi decedat a rămas.

Lipsit de orice speranță

    Mai deunăzi m-a întrebat un bun creștin dacă am vreo speranță în viață și i-am răspuns că nu, și nici nu vreau sa am vreuna. În cultura noastră speranța este echivalată cu o calitate; oamenii "promițători" sunt numiți mari speranțe iar despre cei ca mine, care se autonumesc lipsiți de speranță, se crede că sunt pe fundul prăpastiei, eventual într-o depresie gravă.

    Nu într-o depresie gravă, ci într-o eroare gravă se află oamenii plini de speranțe așa cum ne va arăta o scurtă analiză rațională a acestei noțiuni.

   Speranța este un sentiment care se învârte invariabil într-o sferă a incertitudinii; nimeni nu apasă butonul de parter și speră apoi că va coborî liftul - îl apasă și știe că liftul va coborî. Atunci când cineva lovește mingea cu piciorul, nu o face din cauză că are o speranță în deplasarea mingii - e convins că mingea se va deplasa. În schimb oamenii pot spera că va fi vreme favorabilă lor din cauză că nu știu sigur dacă va fi astfel și pot spera că vor câștiga la loterie din cauză că nu este complet exclus sa câștige. Acolo unde certitudinea există, speranța nu are loc.

   Pe de altă parte, speranța este asociată exclusiv cu un rezultat pe care individul îl consideră de dorit, cu un rezultat pozitiv pentru viața sa, de aceea constatăm că oamenii nu speră să își decopere vreo tumoare, să aibă un accident rutier, să fie trași pe sfoară sau să fie mințiți de partenerii lor de viață.

   Speranța se află deci la intersecția unei dorințe cu un scenariu greu predictibil, deși avem situații în care dorința este atât de puternică încât probabilitatea ca ea sa devină realitate este estimată cu cea mai mare eroare posibilă. Astfel se întâmplă în cazul speranței în câștigul la loterie sau în cazul speranței în viața după moarte, cazuri în care rezultatul este mult prea ușor de prevăzut. Practic, este doar o versiune a gândirii dezirative, acea eroare în care oamenii încearcă să conformeze realitatea factuală dorinței lor, folosindu-se nu de rațiune și de acțiune, ci de autoiluzionare.

   A te aștepta ca ceva pozitiv să se întâmple în viața ta fără să ai dovezi că se va întâmpla și fără a estima corect probabilitatea ca acela să se întâmple nu este o eroare trivială, deoarece această așteptare suspendă eventuale acțiuni ce ar trebui să fie executate pentru împlinirea rezultatului dorit. Decizia unui agricultor de-a nu investi în irigații pe baza speranței că va avea parte de vreme ploioasă îl poate duce la faliment.

    Cei ce speră la dreptate fără să aibă dovezi că se va întâmpla astfel și cei ce speră la bunăstare fără să aibă dovezi că vor avea bunăstare sunt cei ce vor eșua să întreprindă acțiuni pentru a împlini aceste deziderate, sunt cei ce vor rămane nedreptățiți și mizeri, vor trăi și vor muri nedreptățiți și mizeri, dar cu speranțele nespulberate. Știm cine sunt ei, și mai știm cine și ce le oferă lor aceste speranțe.

    Eu nu am speranțe, eu am scopuri și planuri și evit pe cât pot să-mi bazez acțiunile pe așteptări false despre realitate. Speranța a fost și este glorificată deoarece se spune că le dă motive unora să treacă peste momente dificile, dar pentru a depăși momentele dificile există motive mult mai bune decât iluziile. Este posibil ca cei ce își întemeiază viața doar pe niște iluzii să fie mai devreme sau mai târziu deziluzionați și atunci își vor pierde voința de trăi. Și este imposibil să fie deziluzionaţi cei care nu au fost în prealabil iluzionaţi, adică cei care își întemeiază viața pe fapte, pe dovezi și pe adevăruri.

Dumnezeul creştin

    Oricine va poposi pe acest blog şi va citi câteva texte, va sesiza imediat că sunt un om nervos. Şi am să explic unul dintre motivele pentru care sunt nervos. Eu trăiesc într-o ţară în care cea mai mare parte a populaţiei declară că slujeste dumnezeului abrahamic, celui mai sinistru personaj existent in ficţiune, un monstru absolut chiar şi după propriile-i standarde morale, standarde care sunt atât de joase încât au speriat până şi pe barbarii cărora le-ar fi fost impuse aceste standarde conform Bibliei. Ar fi fost bine să fie doar problema României însă este o problema globală; jumătate din populaţia planetei noastre se declară adeptă a unor religii ce venerează pe acest căpcăun psihopat, dezaxat si turbat. Responsabilitatea noastră, a oamenilor secolului XXI, este să scăpăm omenirea de această supremă ruşine.

   A se nota că toate epitetele pe care le voi aplica acestei creaturi fantastice sunt doar nişte eufemisme, nişte alegeri nepotrivite ale cuvintelor ce ar trebui sa desemneze caracteristicile morale ale dumnezeului abrahamic. Problema cu limbajul uman este aceea că nu a dezvoltat noţiuni care să ilustreze cu acurateţe satisfăcătoare proprietăţile zeului creştin, musulman şi totodată iudaic - dereglatul mintal al Vechiului Testament. Răsfoind compendiile de psihopatologie vom descoperi că abundenţa de tulburări psihice devine o sărăcie lucie atunci când vine vorba de-a aplica denumiri ţicnelilor şi deraierilor paranoice ale acestei entităţi malefice.

   Ori că îneacă întreaga specie umană, ori că-i pedepseşte pe Adam şi Eva pentru faptul de-a obţine cunoaşterea binelui şi a răului, că pretinde sacrificii umane sau că îşi ameninţă creaturile cu torturi inimaginabile, Dumnezeu nu se dezminte, este un tiran absolut care găseşte că cel mai bun lucru pe care poate să-l facă este acela de-a aduce teroarea la rang de artă.

    Unele episoade sunt de-a dreptul suprarealiste, de exemplu acela în care îi controleaza mintea faraonului astfel încât să îl împiedice să i se supună, în ciuda faptului că după câteva plăgi teribile asupra egiptenilor, faraonul îşi manifestase puternic dorinţa de-a face tot ce-i stă în putinţă ca să înceteze dezastrul. Dumnezeu îi controlează mintea şi îl face astfel să i se opună în continuare, cu scopul de-a ajunge la deznodământ, acela în care Egiptul este complet devastat, toţi întâii născuţi ai egiptenilor ucişi, împreună cu întâii născuţi ai animalelor egiptenilor. Un astfel de sadism, o imaginaţie atât de bolnavă şi o astfel de cruzime i-ar face să plângă de ruşine pe toţi criminalii în serie şi l-ar face pe Hitler să apară ca o statuie a compasiunii umane. Nu mai puţin sfidează imaginaţia episodul în care demiurgul grav bolnav la cap opreşte Luna şi Soarele pe cer, astfel încât protejatul său, Iosua, să aibă destul timp la dispoziţie pentru a măcelări cu desăvârşire întreaga armată a oponentului său. Măcelărirea şi exterminarea desăvârşită a triburilor concurente tribului său preferat reprezintă un fel de tic comportamental al acestei entităţi fictive, deşi există instanţe în care este milostiv cu femeile virgine ale acelui trib care sunt ocazional lăsate în viaţă pentru a fi sclavele sexuale ale tribului evreilor.

    Ceea ce rezultă prea clar din Biblie este că lui Dumnezeu nu-i plac femeile, nu-i plac chiar deloc femeile. Totuşi, acestea nu ar trebui să se simtă speciale din cauza asta, deoarece mizerabilul zeu misogin şi sexist este totodată şi homofob, iar de ura sa turbată nu doar că nu scapă vrăjitoarele şi copiii neascultători, nu scapă nici ereticii, nici ateii, şi nici chiar mâncătorii de creveţi. Lui Dumnezeu nu-i plac nici măcar prepuţurile noastre de aceea a lăsat scris să fie tăiate imediat după naştere; dumnezeul creştin suferă de prepuţofobie şi nu este complexat din cauza asta ci o afirmă sus şi tare. El este totodată ghicitorofob, prezicătorofob şi adulterofob. Ei, este sau nu este clar că aceaste grave afecţiuni psihice nu sunt menţionate în nici un compendiu de psihopatologie? 

    Voi fi eu nervos pentru faptul că ai mei compatrioţi se închină (în necunoştinţă de cauză, sper) la această monstruozitate ideologică, la acest principiu al răului absolut, dar nervii mei nu se compară cu cei ai lui Dumnezeu atunci când cineva nu respectă ziua Sabatului; într-adevăr, atât de mari sunt aceşti nervi încât nu pot fi împăcaţi decât prin uciderea cu pietre a "infractorului". Şi dacă această preferinţă a divinităţii poate apărea cel puţin ciudată şi întâmplătoare, asta este din cauză că nu se iau în considerare cei doi urşi pe care Dumnezeu îi trimite să ucidă vreo 40 de copii care făcuseră haz de chelia profetului. 

    Ceea ce se desprinde din Vechiul Testament este evidenţa unei diversităţi de mijloace prin care Dumnezeu îşi afirmă  poziţia în relaţia cu "copiii" săi, aceea de stăpân absolut, poziţie implementată exclusiv şi excesiv prin frica turbată de suferinţă, poziţie care-i reduce pe oameni la nivelul de sclavi absoluţi. Dumnezeul creştin este un mafiot descreierat şi criminal ce are să te tortureze cum pofteşte până când vei cânta exact ceea ce vrea el să cânţi. Un fragment din secţiunea de blesteme din Deuteronom este prea relevantă pentru această situaţie: dumnezeul complet ieşit din minţi promite celor care nu i se vor supune în mod absolut că îi va aduce la starea în care îsi vor mânca proprii copii, şi nu vor împărţi carnea acelor copii cu celelalte rude de gradul I ci îi vor mânca singuri. Ai sa-ţi mănânci copilul şi ai s-o faci singur, egoist, nu îi vei împarţi carnea cu partenerul tău de viaţă - asta se va întâmpla daca nu-l asculţi pe alienatul mintal atotputernic la care se închină creştinii. 

   (Şi apoi vin la mine să mă întrebe de ce am probleme cu religia lor şi cu zeii lor?!)

   Pe la o vreme însă toată această diversitate de mijloace de reglare a relaţiei dintre Dumnezeu şi oameni îşi află sfârşitul, şi converge în Noul Testament într-o singură idee, aceea de pedeapsă veşnică, de suferinţă veşnică a celor ce nu vor să fie sclavii lui Dumnezeu. Totuşi, un regres este înregistrat atunci când nu ţi se mai cere doar să te supui necondiţionat tiranului absolut, ţi se cere pe deasupra şi să-l iubeşti, se cere să-l iubeşti pe cel de care îţi este frică de moarte - ei cum se numeşte această obscenitate, această perversiune, această atrocitate? 

    Sigur că am făcut aici doar o prezentare mult prea succintă a cruzimilor, aberaţiilor morale, absurdităţilor, dejecţiilor şi ţicnelilor care sunt atribuite în Biblie personajului imaginar la care se închină creştinii. Este totodată sigur că nu există o astfel de fiinţă - smintită, crudă, violentă, narcisistă, dereglată emoţional, perfidă şi  bezmetică - este doar un construct ideologic rezultat din imaginaţia unor oameni care căutau teorii şi ipoteze pentru indiferenţa întâmplătoare a naturii faţă de noi, percepută ca o cruzime de către ei. 

    Înţeleg că sunt oameni care nu au explicaţii pentru o serie de lucruri care li se întâmplă şi că au o nevoie puternic motivată psihologic de-a avea o explicaţie, explicaţie pe care o pun în forma unui zeu. Dar unul mai bun decât ăsta nu s-a găsit? E neapărat necesar să se închine concetăţenii, precum şi colegii mei de specie la suprema dejecţie morală care este dumnezeul creştin? Sigur este loc de mai bine, să punem în fruntea panteonului pe Atena, zeiţa înţelepciunii, cine ştie, poate ne va ajuta mai mult decât zeul totalitarismului, al cruzimii şi al fricii...

   Necesar este să se renunţe la acest concept de dumnezeu care ne face necinste şi ne aduce deservicii grave. Exista lucruri mult mai frumoase pe care le putem venera, exista principii mult mai drepte pe care le putem accepta şi dacă oamenii au neapărat nevoie de un zeu pe care sa-l venereze, divinitatea creştină nu este zeul suprem, este mizeria supremă, şi trebuie turnată într-o canalizare a minţii, într-un veceu al creierului.

S-a supărat Aligică

Călătorind cu scopuri ascunse pe meandrele internetului aflu că s-a supărat pe noi domnul Dragoş Paul Aligică, un domn destul de vestit în mediul informatic şi nu numai, o celebritate, nu cineva obscur ca mine. S-a supărat pe noi şi a dat naştere unui articol intitulat "Despre campania anticreştinism, antiştiinţă, antiistorie, antibun-simţ". 

Când am văzut acest text era cât pe ce să-mi curgă lacrimile de bucurie văzând cât de rău sunt supăraţi unii oameni pe noi. Aş fi fost foarte dezamăgit să găsesc un text plin de compasiune faţă de bieţii anticreştini care se tot chinuie să critice religia creştină şi nu au nici un fel de spor. Dar nu! În acest text supărarea tronează, insulta sare în ochi de la distanţă şi cam atâta sare în ochi, căci argumentele par să se ascundă de noi mai abitir decât dumnezeul creştin. Nemulţumirea autorului nu reprezintă decât un certificat de atestare a rezultatelor campaniei noastre. Iată ce lucruri interesante aflăm din acest text:

De ceva vreme, suntem bom­bar­daţi pe Internet cu o furibundă campanie anticreştină. E ceva de inspiraţie occidentală.

Tot respectul meu pentru domnul Aligică, unul dintre puţinii oameni care au identificat corect direcţia acestei brize ateiste. Ea bate dinspre nord vest nu bate dinspre est, nu-i de inspiraţie comunistă aşa cum ni se tot repetă până la plictiseală. Că unii dintre noi sunt comunişti, prea puţini, este adevărat, ideologiile politice sunt variate printre atei, însă majoritatea suntem mari fani ai unui om de ştiinţă englez numit Richard Dawkins şi a ideilor pe care acesta în mare le promovează.

Identifică foarte bine autorul cam ce suntem şi din ce direcţie venim, însă mai apoi dă rău de tot cu oiştea în gard făcând o discuţie pe tema unui poster ateist în care creştinismul este asociat cu nazismul:

Prima reacţie în faţa acestui asalt la adresa bunului simţ este să spui: cineva trebuie să le explice acestor indivizi că această chestie pe care o distribuie e o im­be­ci­li­tate. Produsă fie de nişte im­be­cili, fie de nişte canalii de pro­pagandişti care ştiu bine ce fac. Şi că cei care o dau mai departe nu fac decât să participe în ca­litate de „idioţi utili“ la o imensă bătaie de joc, în primul rând faţă de ei înşişi.

Mare este supărarea domnului Aligică faţă de imbecilii, canaliile de propagandişti şi idioţii utili care suntem noi. Aceasta nu scoate din evidenţă faptul că Biserica Catolică a colaborat cu regimul nazist şi faptul că Hitler s-a declarat creştin, faptul că pe centurile armatei fasciste nu era scris "Gott is tot" ci scria "Gott mit uns". N-au fost deci vestiţi naziştii pentru faptul că ar fi fost fără Dumnezeu, de fapt în opinia lor Dumnezeu era cu ei. Din evidenţă nu scoate nici faptul că ideologia creştină este una de tip fascist; conform versiunii ei vechi, eu şi cu cei ca mine ar trebui să fim ucişi cu pietre, iar conform versiunii ei noi suntem atât de mizerabili încât merităm să fim torturaţi o eternitate. Creştinismul este o versiune clasică a unei ideologii totalitare care incriminează şi instigă la discriminarea, suferinţa şi moartea celor ce nu aderă la această ideologie. Că Iisus Cristos a avut intenţii bune, se poate, însă cică drumul spre Iad este pavat cu intenţii bune. Dacă vom contabiliza atrocităţile săvârşite în numele creştinismului şi pe cele săvârşite în numele nazismului, prea bine pentru creştinism nu are cum să iasă, iar antisemitismul a fost predicat şi inculcat în mintea europenilor timp de secole, nu de către eretici, ci de către bisericile europene. Alăturând efectele acestor ideologii numai un  om cu mintea înceţoşată n-ar putea să sesizeze nişte asemănari între ele, modul în care s-au potenţat una pe cealaltă şi modul în care au conlucrat astfel încât să aducă pogromul la nivel de politică de stat.

Bun. Acestea fiind spuse şi lăsând la o parte reacţiile imediate, tre­buie să clarificăm totuşi natura pro­blemei. Ce poţi face în faţa unor asemenea afirmaţii? Te miri. Dar şi mai tare te miri să vezi că sunt indivizi care o iau de bună şi sunt gata să polemizeze în sus­ţinerea ei, făcând apel la ştiinţele istorice

Vai! Se miră domnul Paul că facem apel la ştiinţele istorice. Păi şi noi ne mirăm de mirarea lui. La ce era să facem apel, la mitologii de acum 2000 de ani, era să ne rugăm la Dumnezeu, să pupăm nişte moaşte şi să construim o biserică în loc de argumente?

...nici nu termină bine cu aceste reproşuri că ne şi citează dintr-o carte de istorie unde sunt prezentate efectele benefice ale creştinismului în Europa, efecte pe care noi nu le negăm, noi avem probleme cu efectele lui malefice. Noi nu negăm nici măcar faptul că prin intermediul cruciadelor creştinii au jefuit de la musulmani opere ale civilizaţiei greceşti, opere care fuseseră anterior arse de către biserică în setea ei totalitară şi nu negăm că acele opere au contribuit la Renaştere şi la Iluminism.

Dar cel mai mult îi scapă domnului Paul faptul că există unii ca mine, care sunt mai puţin interesaţi de efectele vreunei ideologii dar teribil de interesaţi de adevărul ei. Dacă creştinismul e adevărat atunci să rămână în viaţă, dar dacă nu este, coşul de gunoi al istoriei îl aşteaptă, alături de rudele lui apropiate, celalalte religii şi mitologii pe care nu le mai crede nimeni şi după care nu plânge nimeni.

Referindu-se mai departe la textul pe care îl citează ne mai spune:

Deci am afirmaţii ca cea de mai sus şi altele asemenea făcute de sute de savanţi, istorici, so­ciologi, economişti, politologi de-a lungul timpului. Şi am afir­maţii ca cea de şi mai sus făcute de o reţea globală de pro­pa­gandişti imberbi, plecaţi de acasă cu pluta, cu sau fără conştiinţa a ceea ce fac, de ce fac şi pe unde au ajuns. Pe cine să cred?

Încă odată, până şi naziştii au făcut lucruri bune, compasionale, au interzis de exemplu vivisecţia, însă asta nu  îi scapă de atrocităţile pe care le-au comis la fel cum nici pe creştini nu-i scapă binele de răul pe care l-au făcut şi încă îl fac. Promit solemn că dacă faptul că sunt imberb deranjează pe cineva am să-mi las şi barbă, deşi ar fi foarte deranjant pentru mine deoarece mă înţeapă rău de tot barba, de aceea o rad odată la 3-4 zile. Apoi printre noi se află şi un număr considerabil de doamne şi domnişoare, nu văd de ce s-ar supăra cineva pentru faptul că n-au barbă. Mai ţin să menţionez că n-am plecat de acasă cu pluta, şi nu plec de obicei de acasă cu pluta, ci cu trenul, sau câteodată cu microbuzul. Din nou, respect pentru domnul Aligică, cel care şi-a dat seama că suntem o reţea globală, nu vreo sectă locală obscură. Un mare vizionar. Un mare vizionar care ne transmite în continuare referindu-se la tezele noului ateism cum ar trebui să se procedeze cu oamenii ca noi:

N-avem ce discuta sau polemiza. Nu există temă de polemică. Abe­raţiile se clasează ca atare şi se execută, nu se discută. Mitologie şi propagandă în faţa ştiinţei şi istoriei. Punct.

Aşa trebuie să se trateze cu Sam Harris, cu Christopher Hitchens, cu Richard Dawkins, Lawrence Krauss, Victor Stenger, Michael Shermer, Stephen Fry, Daniel Dennet, Michel Onfray sau A.C. Grayling, filozofi şi oameni de ştiinţă care criticând dogmele unor religii antice, criticând mitologia luată ca adevăr şi mincinoasa propagandă religioasă sunt vinovaţi de mitologie şi propagandă în faţa ştiinţei. Nu vreau să mint, dar anumite idei din textul domnului Aligică au capacitatea de-a-mi întoarce neuronii pe invers şi mintea pe dos. Nu pot să stau şi să nu mă întreb de ce în ţările civilizate liderii ateismului sunt luaţi în serios, care este motivul pentru care ceea ce spun ei este luat în serios de către alţi oameni de ştiinţă, de către alţi lideri de opinie şi de către înalţi prelaţi, care sunt dispuşi să ţină dezbateri cu ei, iar aici în România sunt trimişi la mă-sa de către domnul Dragoş Paul Aligică. Adevărat este că nu ei au făcut posterul care l-a supărat pe domnul nostru Aligică, însă ei sunt mai mult sau mai puţin autorii curentului care a produs acel poster, care nu este unul neapărat anticreştin, este unul antireligios, antiiraţional. Creştinismul este o victimă colaterală.

E interesant că exact aceiaşi indivizi ce se dau mari susţinători ai libertăţii de conştiinţă şi mari luptători pentru cauza uma­nis­mului fac ce fac şi îşi aleg ca ţinte exact ceea ce e facil şi lipsit de pericol. Nu-i vezi făcând pe eroii şi deştepţii în vreo moschee fun­damentalistă islamică. Sau luând cu asalt vreo teocraţie maho­me­dană. Sau confruntând verde în faţă un mare dictator. Nu. Ţintele lor sunt grupuri şi instituţii re­lativ benigne din Occident, care nici nu vor, nici nu pot să răs­pundă cu violenţă. Laşitatea aces­tor indivizi este dezgustătoare.

O scurtă vizită pe blogurile şi site-urile care sunt acuzate de laşitate, şi o căutare pe internet a activităţilor comunităţii ateiste va arăta că afirmaţiile domnului Paul nu fac casă bună cu realitatea. Noi aici in România nu scriem împotriva Islamului sau a altor ideologii religioase deoarece este iraţional să critici în limba română Islamul, noi avem aici probleme nu cu turcii şi nici cu tătarii, ci cu B.O.R. Cine doreşte să se informeze va descoperi în limba engleză zeci de mii de articole în care se prezintă activitatea ateilor şi a umaniştilor legată de atrocităţile care se petrec pe mapamond în numele oricăror religii care exclud creştinismul. Este penibil să acuzi ateii iranieni că nu critică mormonismul sau scientologia. Acei oameni sunt acolo sub asediu, la fel cum şi noi, cei din România, suntem asediaţi de pretenţiile nesimţite şi neruşinate ale Bisericii Ortodoxe şi ale Statului Român, care ne tratează ca pe nişte mizerii, deşi suntem cetăţeni care plătesc taxe la fel ca ceilalţi, şi nu suntem chiar ultimii cetăţeni.

Pe măsură ce valul de ob­scu­rantism corect politic, anti­ştiin­ţific şi antiistoric de sorginte oc­cidentală prinde rădăcini în ţări precum România, devine şi mai evident cât de mult lipsesc din peisajul intelectual al României istoricii şi oamenii de ştiinţă. E o discuţie separată, dar să notăm aici că România, dacă va su­pra­vieţui marilor mutaţii istorice ce urmează în acest secol, va su­pra­vieţui doar pe doi piloni: (1) co­munitatea oamenilor de ştiinţă – singura care va putea să menţină România racordată la dinamica economică şi tehnologic-politică a mileniului trei şi (2) comu­ni­tatea istoricilor şi a oamenilor de cultură – singurii care vor putea asigura rebranduirea şi via­bili­ta­tea identitară a „românismului“. 

Cred că este prima dată când Occidentul aduce obscurantism asupra României, prin atitudinile "antiştiinţifice" promovate de unul dintre cele mai educate sectoare ale populaţiei, acela care doreşte renunţarea la încrederea în credinţe iraţionale şi primitive. Este adevărat ce spune domnul Paul, aceea că România va supravieţui doar conectându-se cu istoricii de acum 50 de ani pe care îi promovează dumnealui şi că o va face doar angajându-se în rebranduirea identitară a "românismului". Doar că noi nu vrem să supravieţuiască România. Noi ne simţim bine pur şi simplu existând ca oameni, ca fiinţe umane. Noi vrem să fie bunăstare pe această planetă pentru fraţii noştri unguri, turci, englezi, brazilieni, tibetani, ruşi, suedezi, ţigani, chinezi, australieni, papuaşi şi ce vor mai fi ei. Şi dorim aceleaşi lucruri şi pentru surorile noastre, vrem să fie respectate şi apreciate exact la fel cum sunt apreciaţi bărbaţii. Nu se pot accepta compromisuri şi nici nu se pot tolera ideologii ce califică jumătate din specia umană ca fiind inferioară intelectual.
Suntem doar un punct în acest Univers, un grăunte de nisip în sistemul solar, iar cei care sunt preocupaţi de bunăstarea propriei etnii, a propriului trib nu sunt decât oameni cu o crasă lipsă de viziune şi cu o teribilă defecţiune în percepţia istoriei şi a realităţii. Imediat ce vom rezolva cu ideologiile religioase va pica şi naţionalismul şi atunci toţi vor fi fericiţi că sunt oameni şi nu frustraţi că nu sunt un fel de oameni sau altfel de oameni. Acest proces este dictat de evoluţie şi nici măcar textul tovărăşului Aligică nu îl va opri.

Ce sunt ateii?

    Termenul "ateism" a fost inventat de către credincioşii în dumnezei pentru a imprima ideea că teismul este o normă generală adoptată într-o societate iar aceşti "atei" sunt oameni care deraiază de la normă, astfel încât să fie facilitată persecutarea lor. Motivele pentru care ateii nu cred în existenţa dumnezeilor şi a dracilor sunt diverse, cele mai des întâlnite sunt ori sărăcia de dovezi serioase pentru aceste ipoteze ţicnite ori bogăţia exuberantă de poveşti fantastice, minciuni sfruntate şi fabule caraghioase ce fac credinţa în dumnezei incredibil de incredibilă.

    Ateii totuşi ar fi trebuit să fie numiţi după ideologiile şi filozofiile de viaţă la care aderau, nu după cele pe care nu le susţineau. Ar fi trebuit să fie numiţi eventual doritori de dovezi, şi există în vocabular cuvinte care desemnează spectrul ateist într-un mod care atestă prezenţa unei filozofii de viaţă şi nu lipsa alteia, există cuvinte ca raţionalist, umanist, liber cugetător, secularist, realist, sceptic sau naturalist. Interesant este că avem o progresie care începe de la aceste filozofii ce nu neagă în mod explicit credinţele în zei, trece prin câteva poziţii care parcă fac eschivă de la întrebare, aşa cum este agnosticismul, se întăreşte considerabil ca în cazul nonteismului, ajunge la ateism şi apoi promovează la opoziţia declarată făţiş teismului numită antiteism.

   A eticheta o persoană prin faptul că nu acceptă o singură idee, a eticheta persoana după o singură caracteristică a ei nu spune prea multe despre acea persoană, nu exprimă nimic despre calitatea, moralitatea sau statura intelectuală a acelei persoane. Ce concluzii poţi să tragi despre cineva care este impotriva fumatului în spaţiile publice, despre cineva care nu crede că porcul zboară, despre cineva căruia nu-i place cum miros zambilele sau despre cineva care nu e de acord cu argumentul ontologic despre existenţa lui Dumnezeu? Ce concluzii poţi să tragi despre personalitatea unuia care nu cunoaşte ecuaţiile lui Maxwell?

   Este amuzant că toţi oamenii lipsiţi de proprietatea de-a crede în existenţa unui dumnezeu au fost băgaţi în aceeaşi oală, fără respect pentru diferenţele dintre ei, ca şi cum ne-am apuca acum să arătăm cu degetul înspre grupul de necunoscători al ecuaţiilor lui Maxwell sau înspre grupul neconsumatorilor de băuturi carbogazoase. Ei bine, credincioşii au crezut că va fi utilă religiei lor menţinerea acestei etichetări însă n-a fost nici prima şi nici ultima lor credinţă falsă. Această etichetare a produs coalizarea mai puternică a unor oameni care nu s-ar fi asociat altfel.

   Există un proces socio-lingvistic prin care înţelesul denumirii unui grup social se modifică după proprietăţile  membrilor acelui grup social. Şi în prezent grupul social al ateilor predomină cel mai puternic nu în tagma  infractorilor, nici în tagma turnătorilor, a cerşetorilor, a paznicilor de noapte sau a tâmplarilor, ci în tagma laureaţilor Premiului Nobel. Acolo este cea mai mare densitate de atei. O densitate apropiată se află în rândul oamenilor de ştiinţă de excepţie, unii dintre ei fiind liderii ateismului militant, şi pe măsură ce coborâm pe scara educaţiei şi a performanţei academice ateismul se diluează iar credinţa în dumnezei şi draci începe să-şi arate întunecata faţă. Tot coborând pe această linie vom ajunge la cei mai needucaţi dintre oameni, cei mai dezinformaţi şi mai ignoranţi, iar în această categorie ateii nu pot fi găsiţi nici căutând cu lumânarea şi doar cu lumânarea se pot căuta lucruri prin această zonă deoarece aici domneşte în deplinătate întunericul religios.

    Nu întâmplător ateii sunt reprezentaţi majoritar prin stările sociale cu venituri decente şi cu siguranţă socială, deoarece acestea două şi cu educaţia unui individ vin de regulă la pachet şi se întâmplă astfel deoarece educaţia implică venituri decente iar veniturile decente implică educaţie. Nu întâmplător există corelaţie puternică între ateism, educaţie şi bunăstare socială, care ţine nu doar în cadrul unei ţări, ţine şi peste unităţile teritoriale ale unei ţări, cu repartizarea ateilor preponderent la oraşe, ţine şi peste statele din componenţa S.U.A., cu mai mulţi atei în statele prospere şi educate şi cu mai mulţi religioşi în statele sărace material şi intelectual. În sfârşit, ţările în care ateismul este majoritar sunt şi cele mai pacifiste, mai educate, mai darnice şi această corelaţie ţine şi chiar peste istorie - religia şi fundamentalismul religios au dominat perioade nu prea glorioase precum Evul Mediu în timp ce ateismul este o trăsătură culturală ce se mlădiază pe progresul social şi intelectual al speciei noastre.

    Este mult prea clar ce sunt ateii, sunt cel mai progresist sector al populaţiei şi la fel de clar este ce sunt religioşii, sunt cel mai retrograd şi conservator sector al populaţiei, iar extremele acestor direcţii culturale, antiteismul deoparte şi fundamentalismul religios de cealaltă, respectă întocmai acest tipar. În timp ce fanaticii antireligioşi ca mine militează de la tastatura proprie promovând adevăr, ştiinţă şi drepturi pentru minorităţi, egalitate de şanse pentru toţi, cu logică si apel la dovezi, în timp ce alţii activează în asociaţii şi caută să îndeplinească aceleaşi obiective prin instanţele de judecată şi prin presă, fanaticii religioşi ucid oameni cu practici medievale ca exorcizarea, promovează ignoranţa şi credulitatea, se luptă prin intermediul organizaţiei malefice numită biserică să ţină femeile într-o stare socială inferioară prin minciuni, prin manipulare emoţională şi spălarea pe creier, se luptă cu progresul ştiinţei, bubuie avioane în zgârie-nori şi unii chiar îşi doresc şi conlucrează pentru distrugerea civilizaţiei noastre, pentru apocalipsă!

    Minunat cum sensul unui cuvânt se schimbă după cum arată cei cărora le este aplicat acel sens. Şi dacă acum câteva sute de ani acuzaţia de ateism era echivalentă cu o acuzaţie de atrocitate extremă şi pedeapsa era moartea, în prezent eticheta de ateism nu semnifică decât sănătatea mintală şi educaţia. Noi suntem dovadă pentru ceea ce înseamnă ateism, nu minciunile religioase. Acelea n-au fost niciodată dovadă pentru ceva şi nici n-au să fie vreodată.