Pagini

marți, 17 februarie 2015

Adevărul despre războiul din Ucraina

   Am avut zilele trecute o foarte scurtă discuţie cu nişte colegi, şi am înteles că ei prin aceste zile se simţeau ameninţaţi de ruşi, ameninţaţi de o eventuală invazie rusească. Este chiar foarte normal să se simtă astfel, avînd în vedere informaţiile care sînt servite poporului român de către mass media şi de către angajaţii guvernului României. Vestea cea mai bună este că aceste informaţii nu trebuie luate în serios, deoarece guvernul sigur nu este vreo sursa de încredere, iar cu atît mai puţin mass media, care spune minciuni în aceeaşi direcţie cu guvernul doar că mai mult sau mai puţin înflorite. Orice om se poate întreba dacă există vreun motiv pentru care nu trebuie să aibă încredere în spusele iubiţilor conducători şi răspunsul va fi inevitabil afirmativ. Eu aici am să arăt cum cei pe care i-am numit mai sus sînt nişte mari cavaleri ai neadevarului şi ai dezinformarii şi cum nimeni nu trebuie să se sperie de vreo invazie a ruşilor.  Pentru aceasta trebuie să vorbim puţin despre adevăr.
   Este clar că există la ora actuală tensiuni puternice între ţările NATO / UE pe deoparte şi Rusia în cealaltă; Rusia se află sancţionată în mod repetat politic şi economic de către partea opusă, iar preţul petrolului a fost scăzut intenţionat pentru a a sabota economia ruşilor, a cărei profituri derivă într-o măsură consistentă din vînzările de resurse naturale. Şi moneda rusească şi economia lor sunt suferinde din această cauză, dar aici trebuie menţionat că în ceea ce priveşte raporturile economice dintre Rusia şi UE, embargoul este parţial, şi vine doar dinspre Europa înspre ruşi şi nu invers; în continuare europenii beneficiază de gazul şi petrolul rusesc, care acoperă undeva între o treime şi un sfert din consumul Uniunii, ceea ce reprezintă o cantitate imensă, funcţionarea mai multor ţări europene fiind absolut dependentă de resursele ruseşti.
   În ceea ce priveşte Ucraina, situaţia este la fel de gravă deoarece sînt omorîţi oameni în estul ţării, în auto-proclamatele republici Donetsk şi Lugansk (aka Donbass sau Novorossia), cîţiva dintre miliţiile acestor republici, foarte mulţi civili, şi în cealaltă parte foarte mulţi soldaţi ucrainieni. Aproape un milion de ucrainieni au fugit din Ucraina în Rusia iar alte cîteva sute de mii s-au refugiat prin alte părţi ale Ucrainei. Este evident că-i vorba de un conflict serios, şi în ceea ce priveşte un astfel de conflict ne-am face nouă înşine un mare serviciu, cît şi ne-am îndeplini datoria de-a cunoaşte adevărul, dacă am lua în considerare punctele de vederele ale ambelor părţi implicate şi nu doar punctul de vedere al uneia dintre părţi, acela care ne este prezentat nouă prin mijloacele clasice de (dez)informare.
   N-am să mă obosesc să prezint ceea ce se prezintă în presa noastră şi nici poziţiile celor care conduc România deoarece o fac alţii cu vîrf şi îndesat, alţii care sînt mult mai numeroşi decît mine şi au o putere de dispersie a informaţiei net superioară. Pe scurt totuşi, istoria care ne este servită sună cam aşa:
"cetăţenii ucrainieni sătui de corupţie, de sărăcie şi de dictatura oligarhilor s-au ridicat să demonstreze împotriva guvernului şi preşedintelui dictator de atunci, numit Yanukovici, ei manifestîndu-şi paşnic dorinţa de-a se integra în viitor în structurile UE si NATO, şi de-a ieşi din sfera de influenţă a Rusiei. Odată ce preşedintele a fugit şi guvernul a căzut, în Ucraina instalîndu-se un regim democratic, ruşii au ocupat peninsula Crimeea din sudul ţării, în timp ce au început să sponsorizeze cu arme şi trupe, grupări de terorişti în Donbass, care terorizeaza populaţia din acele regiuni astfel încît ea să nu subscrie la direcţia pro-europeană a restului Ucrainei. De atunci şi pînă acum s-au dus lupte grele cu aceşti terorişti susţinuţi de Rusia, care au înfrînt armata ucraineană de cîteva ori."
   Ei bine, eu am să arăt de ce această teorie despre desfăşurarea lucrurilor în Ucraina este eufemistic spus, o interpretare foarte distorsionată a adevărului, dar mai pe şleau spus, o minciună abjectă. O metodă clasică de dezinformare, care este folosită şi în acest caz, este prezentarea de adevăruri trunchiate.
   Iată cum se procedează: nişte oameni rău intenţionaţi se duc cu o cameră de filmat în bîrlogul unui urs şi încep să facă tot felul de exhibiţii pe lîngă el. Unul îl trage pe urs de urechi, altul îi bagă o lanternă prin ochi, ei fac concursuri de tras băşini pe lîngă nasul ursului, ştiind că ursul are un miros foarte sensibil şi nu-i prea place acest lucru; se strîmbă la el şi îi bagă beţigaşe între gheare ca să se distreze pe seama lui. Ursul este mult prea mare şi prea impozant ca sa se pună la mintea acestor păduchi umani aşa că stă placid şi suportă toate aceste mici iritaţii. Pînă pe la o vreme cînd unuia îi dă prin minte ideea genială de-a-l călca pe urs pe testicule, atunci cînd ursul decide că oamenii sînt mult prea nesimţiţi, aşa că dă un urlet care le îngheaţă sîngele în vene, se ridică şi cu o labă îi proiectează pe toţi afară din bîrlog. Oamenii noştri iau înregistrarea întîmplării, taie partea cu exhibiţiile şi păstrează ultima parte, aceea cu ursul nervos, pe care o difuzează în toată media ţipînd în toate parţile: săriţi! săriţi! ursul ne atacă! vine peste noi!! !
   Exact aşa procedeaza în cazul Rusiei media occidentală, prezentînd aproape nici una dintre exhibiţiile acelor oameni rău intenţionaţi, ci doar exagerînd reacţiile Rusiei la aceste exhibiţii, pe lîngă mai multe alte dezinformari şi minciuni, care de care mai mîrşave şi mai sofisticate.
  Nu se vorbeşte de exemplu despre faptul că mult înainte ca protestele "pro-europene" să înceapă, existau informaţii despre pregătirea unei lovituri de stat în Ucraina, comandată din interiorul ambasadei S.U.A. la Kiev, de către ambasadorul american, prin intermediul unor ONG-uri care-i învăţau pe oameni cum să folosească mediile de informare şi să producă o revoltă populară. Nici despre faptul că în timpul demonstraţiei, au fost angajaţi lunetişti de către partida pro-europeană, mai corect anti-rusească, care să tragă şi să ucidă oameni şi dintre jandarmerie şi dintre protestatari astfel încît să-i întărîte pe unii împotriva altora (poate-şi aminteşte cineva de teroriştii din '89).
  S-a vorbit foarte puţin despre convorbirea interceptată (de catre serviciile secrete ale Rusiei) în care înalţi oficiali americani stabileau cine să facă şi cine să nu facă parte din guvernul ucrainean, şi în care Victoria (fuck the EU) Nuland exprimă într-un stil neinterpretabil poziţia S.U.A. faţă de europeni şi statele europene; aici mass media s-a dat de ceasul morţii să o scalde pe toate părţile şi să ne explice cum acea convorbire nu este ceea ce este, adică înregistrarea executării unei lovituri de stat, ci este cu totul şi cu totul altceva. Pun pariu că prin aceste părţi ale lumii nu se ştie că actualul preşedinte al Ucrainei, Petro Poroshenko, este un mai vechi informator şi agent al guvernului S.U.A., probabil din cauza că nici autorităţile române şi nici presa nu consideră acest amănunt ca demn de amintit.
   Tot la fel de nedemn de amintit este faptul că oamenii din Donbass, care nu acceptă regimul actual din Kiev, sunt etnici ruşi, sînt chiar mai ruşi decît sunt români românii din Bucovina ucraineană, sînt ruşi sadea, şi ei au spus că nu vor face parte dintr-o alianţă militară antirusească precum N.A.T.O., decît morţi. Pentru aceasta ei sînt numiţi terorişti, deşi este o specie ciudată de terorişti, aceea care procedeaza să facă referendumuri şi este tot timpul dispusă să discute şi să facă tratative pentru încetarea ostilităţilor, mai ales ca a înfrînt armata ucraineana de fiecare dată. Referendumurile lor, în care ei vor să se separe de Ucraina din motive destul de întemeiate, nu sînt susţinute de către polul geopolitic antirusesc, acelaşi care a bombardat şi a dezintegrat statul iugoslav tocmai pentru că nu accepta separarea regiunii Kosovo. Dacă aceşti oameni (S.U.A., N.A.T.O.) ar fi consistenţi în comportament, ei ar trebui să bombardeze guvernul ucrainean pe care chiar ei l-au montat şi pe care chiar ei îl susţin, ca să-i lase astfel pe ruşi să se separe aşa cum doresc. În loc de asta, nu mai ştiu cum să-i îndrepte pe ucrainieni să se ducă şi să bombardeze locuinţele, parcurile, spitalele şi gradiniţele din Donetsk.
   Nici prea mult nu se vorbeste pe la noi despre faptul ca actualul regim din Kiev este susţinut de şi este asociat cu ... naziştii. Mii de nazişti au fost principala forţă care a detronat regimul vechiului preşedinte Yanukovici şi totodată cei mai organizaţi şi mai violenţi dintre demonstranţii din Kiev; cîţiva dintre liderii nazişti au primit înalte funcţii în guvernul pro-european, care a venit să aducă democraţia şi drepturile omului în Ucraina.
   Democraţie au zis că aduc, democraţie au adus: ţara este devastată; a pierdut atît Crimeea, Donbass-ul, cît şi relaţiile bune cu Rusia; banii care vin cu ţîrîita dinspre SUA şi UE, sînt folosiţi pentru a înarma tineri ucraineini, pentru a-i trimite la moarte sigură în Donbass şi nu pentru a reconstrui economia aproape falimentară; corupţia şi dictatura oligarhilor este mai puternică decît niciodată, iar ţara este angajată într-un război civil în care armata omoară cetăţenii pe care ar trebui să-i apere.
   Aşa arată democraţia americană exportată la graniţa Rusiei, şi nu trebuie să mire pe nimeni, deoarece de export de democraţie americană au suferit şi încă suferă Siria, şi Libia, şi Irakul şi Egiptul, şi multe alte ţări doar în perioada recentă, astfel că acum nu mai putem decît să vorbim despre locul unde a existat odată statul numit Irak, loc pe care prospera acum moartea, disperarea şi deznădejdea - cele trei adevărate feţe ale democraţiei americane.    
   Dar să ne întoarcem să vorbim despre lucrurile despre care mulţi nu vor să se vorbească, să ne întoarcem în Ucraina,  unde armata ucraineană utilizează bombe cu rază mare de dispersie împotriva populaţiei civile, probabil din exces de democraţie americană. Poate îşi aminteşte cineva de prăbuşirea unui avion, numit MH17, tragedie în urma căreia Rusia a fost acuzată de doborîrea lui şi în urma căreia a primit o nouă rundă de sancţiuni din partea UE si S.U.A. Ei bine, în legatură cu aceasta, s-a semnat un document între cei care fac investigaţia astfel încît Ucraina să se poată opune fără nici un fel de explicaţie publicării oricăror fel de informaţii rezultate în urma investigaţiei. Nici pînă în ziua de astăzi  guvernul ucrainean nu a binevoit să predea înregistrările turnurilor de control, adică ce au discutat operatorii ucrainieni cu piloţii avionului de pasageri atacat şi doborît din aer. Cred că ne putem da seama singuri de ce şi cine anume a doborît acel avion.
   Despre atrocităţile şi actele de o violenţă extremă şi primitivă comise în Ucraina de către forţele aflate acum la putere, nu putem să vorbim fără să amintim de masacrul de la Odessa, în care cîteva zeci de demonstranţi proruşi au fost ucişi şi apoi arşi în uralele mulţimii de susţinători nazişti ai democraţiei vestice. Ei bine, acestea sunt doar cîteva din găurile care pot fi observate în teoriile fantasmagorice pe care autorităţile române şi presa care-i deserveşte ni le prezintă pe post de adevăr; dacă crede cineva că sînt doar invenţii ale mele, este bine de ştiut că prin alte ţări există şi politicieni responsabili care spun adevărul, nu cum se întîmplă în ţara noastră, de spun toţi în cor aceeaşi minciună:

  

   Acum, în legatură cu posibila invazie rusească despre care unii vorbesc - este o aberaţie cruntă pentru oricine cunoaşte puţină politică internaţională. O simplă privire pe o hartă a bazelor militare de pe planetă va arata cine este agresorul. Mai mult studiu al istoriei poate revela celui care studiază, modul în care S.U.A. a profitat de fiecare dată cînd a fost război în Europa, şi cum ar mai profita acum dacă ar fi un război în Europa, eventual unul în care Rusia să fie atacată de către ţările europene; asta i-ar face pe guvernanţii americanilor să se lingă pe degete. Dupa căderea zidului Berlinului, în ciuda faptului că Rusiei i se promisese că nu vor fi cooptate în N.A.T.O. fostele ţări din blocul comunist, este exact ceea ce s-a întîmplat. Pînă şi noi sîntem în NATO şi avem un scut antirusesc deşi ruşii n-au manifestat nici un fel de interes în ceea ce ne priveşte, iar cînd au manifestat, nu era vorba despre război ci despre altceva. Nici vorbă ca Rusia să fi invadat Crimeea sau Ucraina, Rusia se apără la porţile ei de fasciştii din N.A.T.O. iar noi facem parte din aceasta organizaţie criminală şi fascistă.
   După cum văd eu lucrurile, este necesar ca fiecare om de pe planeta asta care vrea să se considere un om responsabil, să îşi afişeze în mod făţiş dezgustul faţă de politica primitivă şi agresivă a S.U.A., pînă cînd politicienii şi lacheii care mint cu neruşinare în numele lor să se afle în situaţia de-a predica unor pereţi. De aceea invit ocazional pe unii şi alţii să constate că oamenii din Ucraina plătesc chiar acum acum preţul dezinformării lor, plătesc preţul pentru a crede ceea ce nu-i adevărat, şi oricine crede ceea ce nu-i adevărat, va plăti un preţ foarte greu, mai devreme sau mai tîrziu.

luni, 9 februarie 2015

Privind critic promovarea scepticismului

   În comunităţile ateiste există această iniţiativă a promovării scepticismului, lucru care este lăudabil, însă pe la o vreme ar trebui să ne întrebăm totuşi, de ce treaba nu merge tocmai unsă. În cadrul acestei promovări, se prezintă şi se reprezintă principiile gîndirii corecte, necesitatea verificării surselor de informare, a investigării punctelor slabe ale anumitor ipoteze, noţiuni de epistemologie primară şi chiar avansată, erorile de logică, şi alte astfel de instrumente.
   Clar este că cele de mai sus trebuie să existe pe undeva, eventual la vedere, astfel încît lumea să le cunoască. Dar şi mai clar îmi este că în general lumea le cunoaşte şi că toţi oamenii sunt grosier spus, la fel de sceptici; diferenţele sunt mai degrabă nesemnificative. Problema este că scepticismul lor este aplicat preferenţial; faţă de ideile care le apar respingătoare sau ameninţătoare, oamenii manifestă un spirit critic atît de exacerbat încît să le dai să mănînce dovezi pe pîine şi ei tot nu te cred, pe cînd dacă ideile le apar apetisante, uită instantaneu de scepticism cu dexteritatea unui copil de 4 ani.
   Astfel, dacă vine vorba de anumiţi credincioşi creştini, toate dovezile pentru evoluţie nu fac nici cît o ceapă degerată; ei sunt atît de sceptici în acest aspect încît l-ar şoca chiar şi pe Toma Necredinciosul. Ai putea să-i duci la toate muzeele cu fosile şi să-i plimbi prin ele pînă cînd li se rup 600 de perechi de încălţari, şi după aceea cel mai probabil este că au să te întrebe de ce nu există forme intermediare (pe care tocmai le-au văzut pînă la refuz). Pe de altă parte, dacă este vorba de viaţa după moarte, sunt de ajuns nişte poveşti populare despre personaje fictive care au înviat din morţi şi teza asta devine la fel de credibilă ca matematica de clasa I.
   Aş vrea să spun că în partea cealaltă, la ateişti, e cu totul şi cu totul altfel, dar nu pot. De exemplu, printre atei, există adepţii unei ideologii numită libertarianism, şi cînd vine vorba de libertarianism, pe apa sîmbetei se duce şi cunoaşterea erorilor de logică, şi filozofia tot la dracu-n praznic ajunge, iar credinţa fără dovezi prosperă la fel de tare ca-n biserică. Pentru cine nu ştie, libertarianismul este credinţa că dacă vom privatiza totul, atunci vom avea raiul pe pămînt. În adevăr, nu există nici un rai, există doar iad, iad în care vom ajunge cu siguranţă imediat ce vom privatiza totul. Să începem cu pădurile şi vom vedea imediat drumul către iad construit cu propriile noastre mîini. Dar aceste lucruri nu contează, deoarece pentru o persoană cu salariu consistent, eventual antreprenor, ideea că nu mai trebuie sa platească taxe, deci să i se dubleze aproape salariul, este prea apetisantă ca să se mai gandească la ea într-un mod critic.
   Este foarte uşor să manifeşti scepticism faţă de tot felul de tratamente ezoterice atunci cînd nu esti bolnav şi nici nu ai epuizat tratamentele verificate stiinţific, însă pentru oamenii care sînt în disperare, disperarea dictează, nu altceva. Tot astfel, persoanele din medii defavorizate, care resimt inechitatea din societate cel mai puternic şi în cel mai negativ mod, se vor agăţa de ideea de dumnezeu mult mai degrabă decît s-ar agăţa vreunul ca mine, căruia nu-i foloseşte la nimic o astfel de ipoteză bizară. 
   Acestea fiind spuse, va trebui să recunoaştem mai devreme sau mai tîrziu, că în materie de scepticism, emoţiile fac diferenţa, mai degrabă decît scepticismul însuşi. O soluţie provizorie, dar rapidă şi eficientă împotrivă spălarii pe creieri de orice fel, este să-ţi lărgeşti cercul de prieteni, şi să-l faci cît mai colorat cu putinţă, cu toate culorile politice, religioase şi filozofice, căci daca tu ai prieteni numai creştini sau ai prieteni numai libertarieni, atunci te învîrţi într-un cerc închis şi laşi realitatea pe dinafara lui.
   Pe termen lung însă, dacă se vrea promovarea scepticismului, pe lîngă metodologia clasică (pe care am zis ca toţi o cunoaştem şi dovedim asta de fiecare dată cînd nu ne convine o anumită idee) mai trebuie cel puţin să prezentăm şi niscai procedee de disciplinare a emoţiilor, acceptînd în acelaşi timp ca nici acestea nu vor fi suficiente. Altminteri ne vom lovi de aceeaşi eternă situaţie, cea în care toate dovezile şi cea mai tare logică se lovesc de un cap de beton, protejat perfect de frici, suferinţe şi dorinţe, care sunt prea puternice pentru umila şi insignifianta realitate.

joi, 29 ianuarie 2015

Pedeapsa faţă în faţă cu dovezile

   În materie de lucruri care sînt fundamental greşite în lumea noastră, modul în care noi abordăm greşelile este fundamental... greşit. De aceea este cazul să mai lăsăm aici înca un text despre acest procedeu folosit pentru a regla disfuncţiile sociale, numit pedeapsa.
    Nu numai disfuncţiile sociale de amploare sînt tratate prin pedepse dar uneori chiar şi relaţiile particulare dintre persoane, de aceea merită să ne îndreptam atenţia înspre acest subiect, dezlipind-o pentru o clipită de la subiectele extreme, foarte importante şi foarte stridente ale prezentului, precum faptul ca o anumită cîntareaţă de pop şi-a tatuat cîteva hieroglife pe un crac.
    Prietenii pedepsei susţin că este bine să folosim pedeapsa deoarece este o practică eficientă în ceea ce priveşte descurajarea potenţialilor infractori. Eu nu vreau să neg că ar exista cîţiva oameni care renunţă să comită acte antisociale fiind speriaţi de ceea ce li s-ar întîmpla dacă ar cădea pe mîinile justiţiei. Nu vreau să neg că există oameni care renunţă la unele intenţii necurate pe care le-ar avea din cauza fricii de variate pedepse, începînd de la ironii, trecînd prin jigniri şi ajungînd la bătăi sau torturi.
    Eu susţin că sînt unii care nu înţeleg de aceste lucruri, şi că există aceşti oameni este clar ca lumina zilei pe care o vedem, la fel cum îi vedem şi pe toţi infractorii, atît cei prinşi cît şi cei neprinşi, cei care au comis infracţiuni fără să se sinchisească în niciun fel de pedeapsă. Ei bine, după numărul de infractori prinşi, cît şi neprinsi, ne putem da seama cît de eficientă este această practică a ameninţării cu pedeapsa în cazul lor - zero eficienţă; în fund îi doare pe ei de ameninţările cu moartea sau cu izolarea pe viaţă. Noi acum sîntem în situaţia în care nişte animale extrem de periculoase circulă printre noi, mai devreme sau mai tîrziu vor lovi, producînd distrugeri, suferinţă si moarte, iar răspunsul nostru este că aşteptăm să lovească, pentru ca apoi să-i prindem, în cel mai fericit caz înainte să loveasca de zece sau de douăzeci de ori, şi să-i închidem într-o cuşcă de metal, ca pe nişte animale turbate. Într-adevăr, cei mai violenţi şi mai dăunători dintre ei sunt şi cei cărora le pasă cel mai puţin de ridicola pedeapsă şi astfel practica ameninţării cu pedeapsa este lipsită de eficienţă în cel mai înalt grad exact în cazul celor pentru care există cea mai mare nevoie ca ea sa funcţioneze. Pedeapsa este bună pentru cei care nu au nevoie de ea.
    Există deci aceşti oameni care continuă să comită crime dupa crime după crime; infracţiuni felurite si înşelăciuni de amploare, în ciuda sistemului de pedepsire, autorizat de autorităţile judecatoreşti care astfel se achită de treaba pe care o au de făcut într-un mod mai rău decît execrabil. Care este deci răspunsul sistemului în privinta acestor oameni foarte periculoşi? Nu există aşa ceva, nici nu există răspuns şi nici măcar nu se vorbeşte despre întrebare; este ascuns ochilor publicului faptul că securitatea socială este din acest punct de vedere o poveste pentru aburit mintea cetăţeanului, deja înceţoşată de divertismentul de foarte prost gust de care avem parte.
    Nivelul de competenţă al sistemului judecătoresc în ceea ce priveşte eliminarea activităţii infracţionale este atît de scăzut încît dacă ar fi să-i judecăm pe ei înşişi după sistemul prin care ei judecă pe alţii, ar trebui să-i facem pe toţi responsabili pentru crimele, furturile si înşelăciunile care au avut loc în timpul "domniei" lor, şi să punem de nişte pedepse serioase pentru niscaiva judecători şi procurori, eventual sa tragem pe cîţiva în ţeapă şi să-i plasăm în nişte locuri de interes public, astfel încît să fie învăţătură de minte pentru alţi indivizi care se joacă de-a interesul public.
    Dar bineînţeles că nu putem să gîndim aşa, asta este o gîndire primitivă, o gîndire primitivă pentru oameni primitivi; pedeapsa ca procedeu de-a reglementa problemele societăţii este doar o formă de violenţă deoarece este menită sa provoace suferinţa; ea reprezintă controlul oamenilor prin practici violente - nimic nou din epoca de piatră. Să lăsăm altora aceasta nostalgie exagerată pentru metodele străvechi. Noi trebuie să empatizăm cu judecatorii şi procurorii; să înţelegem că ei s-au născut într-o lume în care în dreapta se pedepsea, în stînga se pedepsea, deasupra se pedepsea, dedesubt la fel, peste tot se aplicau nişte corecţii dure, astfel că ei, fiind mici şi naivi, au crezut că dacă aşa se procedează de către oamenii maturi, înseamnă ca aşa este bine. Aşa se învaţă la facultate; aşa face toată lumea, deci aşa e bine, aşa trebuie să gîndim şi aşa trebuie sa facem.
    Nici măcar Aristotel nu a realizat că sclavagismul este imoral, iar în caz ca a făcut-o, probabil a mai realizat suplimentar că dacă o va spune pe aceasta în public, atunci va avea o soartă mai crudă decît sclavii; aşa că dacă tot nu avem pretenţii de la Aristotel, ce pretenţii să mai avem de la alţii, care nu-s nici pe departe de valoarea lui Aristotel; pe deasupra mai încluzîndu-ne si pe noi inşine în rîndul celor de la care nu avem astfel de pretenţii.
    Trebuie totodată sa empatizăm şi cu cei din categoria "Hannibal Lecter", Ted Bundy sau Charles Manson, să empatizăm cu ei ca să înţelegem ce este în capul lor, de ce ei fac ceea ce fac ei şi de ce nu fac ceea ce fac alţi oameni; de ce ei se ocupă cu canibalismul, violarea şi uciderea oamenilor, în loc sa ude florile, să citească ziarul sau să plimbe căţelul. Şi oricine va realiza că a înţelege comportamentul acestor indivizi nu înseamnă să devii psihopat, va înţelege în acelaşi timp că ameninţările cu suferinţa pentru aceştia sunt ridicole; este ca şi cum l-ai ameninţa pe unul care arde pe un rug că o sa-l mai înţepi şi cu un ac în fund - tocmai de aia nu mai poate el.
    Cei care ajung sa comită astfel de atrocităţi şi crime sînt mai mult decît familiari cu suferinţa, sînt niste experţi în domeniu; de aceea, practica aceasta a ameninţării lor cu pedepse nu este decît prea stupidă. Este la fel cu a încerca să vindeci pe oamenii de la casa de nebuni administrîndu-le o bătaie bună, şi nu reprezintă în esenţă decît o altă formă de nebunie.
  Cert este ca recolta de infractori este perenă; nu s-a întamplat vreodată ca practicile poliţienesti, judecătoreşti şi cele ale sistemului de încarcerare să fi fost vreodată atît de eficiente încît să producă dispariţia hoţilor sau a altor indivizi antisociali; această continuă recoltă de infractori este pe undeva o masură a gradului în care exista conflicte în societate, iar aceste conflicte nu sunt nici măcar investigate, astfel că nu putem vorbi despre rezolvarea lor. Nu putem să vorbim despre ele şi despre metode eficiente de-a le rezolva, deoarece ne eschivăm într-un mod pueril cu această practică a pedepsei şi ni se serveşte ideea ridicolă că această practică violentă este cel mai bun lucru care poate fi făcut în această direcţie.

    De aceea, atunci cînd populaţia manifestă încredere în justiţie, sa nu uităm că la fel de multă încredere avea populaţia în justiţie atunci cînd ardeau vrăjitoare pe rug, după aplicarea unor crude, stupide dar sofisticate metode de determinare a vinovăţiei, toate îmbracate în hainele unei ştiinţe a dreptăţii, în realitate justiţia fiind autoarea unei crime de mari proporţii, organizată prin ignoranţă, exact la fel cum se întîmplă şi în prezent.

vineri, 16 ianuarie 2015

Libertatea de expresie ca ficţiune

    Ca să fiu şi eu în pas cu moda, am să las în acest colţ obscur al internetului cîteva cuvinte pe tema libertăţii de expresie, foarte în vogă la ora actuală, din cauza atentatului de la sediul publicaţiei umoristice Charlie Hebdo.
   Ideea din spatele libertăţii de expresie ar fi aceea de-a face posibilă exprimarea părerilor divergente, a părerilor care deviază de la părerea generală asupra unui subiect, astfel încît mai multe perspective să poată fi luate în considerare, întru stabilirea adevărului. Ideea ar fi deci ca opinia publică să nu poată fi manipulată întru scopuri mult prea misterioase de către anumite grupuri de interese, să nu existe totalitarism ideologic.
    Totuşi, nu trebuie să fim filozofi ca să realizăm că asta este exact ceea ce se întîmplă. Ca un dispozitiv complex de răspîndire al informaţiilor să fie cu adevărat eficient şi să aibă o pondere semnificativă pe piaţa informaţiilor, el trebuie să aibă în spate foarte mulţi bani şi multe relaţii; multe ziare şi televizoare, mulţi "jurnalişti", tot felul de oameni specializaţi, echipamente, aprobări şi altele; de aceea trusturile de presă nu sunt deţinute de către baba Tinca sau de către proletarul Vasile. Baba Tinca şi cu Vasile pot să se exprime liber cel mai tare, urlînd noaptea la lună, cu o audienţă minimă, formată din vecinii lor şi eventual cîteva animale fără somn.
    Ce avem în schimb pe piaţa informaţiilor este ceea ce vor să avem cei mai puternici şi mai bogaţi oameni din lume drept informaţie, iar ideea că ei ar vrea ca noi sa avem o imagine corectă a realitaţii este pe cît de suspectă, pe atît de ridicolă. Cînd citeşti o publicaţie "mainstream" sau te uiţi la TV,  nu iei contact cu realitatea ci cu irealitatea pe care unii vor să o accepţi, şi care serveste scopurilor lor şi nu scopurilor tale.
   Altfel zis, libertatea de expresie este o ficţiune, iar atunci cand ea este totuşi o realitate, este pentru scopurile practice irelevantă. Cînd am văzut tot felul de şefi de state pe care eu îi cunosc ca nişte mincinoşi profesionişti, trîmbiţînd în toate direcţiile că libertatea de expresie ne este atacată, atunci am ştiut instantaneu ca sunt angajaţi pînă peste cap în operaţiunea de distorsionare a adevărului. Ei, dar cînd a fost ultima dată cînd vă amintiţi presa şi politicienii făcînd scandal pe marginea faptului că oamenii fără bani nu ajung sa aibă punctele de vedere reprezentate în spaţiul mediatic? Dar cînd i-aţi vazut pe aceiaşi indivizi plîngîndu-se că cei care sunt ca mine, împotriva sistemului, n-au nici un cuvînt de spus in mass media? Nu se întamplă aşa ceva.
    Sigur, ar trebui ca orice om matur emoţional să nu scoată puşca atunci cînd faci mişto de profetul lui, mai ales presupunînd că şi profetul a depăşit o anumită vîrstă, şi nu izbucneşte în plîns dacă este luat puţin la mişto, ca un copil labil psihic. Că ceea ce s-a întîmplat n-a fost de bine, este toată lumea de acord, însă de aici şi pînă la a ajunge să spui ca 2-3 musulmani ameninţă libertatea de expresie a occidentului, este deplasat. Cum au sa ameninţe cîţiva oameni ditamai trusturile de presă, placate cu conturi astronomice în bănci, susţinute de aparatele statale, la rîndul lor susţinute de armate înarmate pîna în dinţi cu ultimele tehnologii de exterminare?
     Situaţia nu este chiar atît de tristă deoarece avem internet şi asta este o zonă în care informaţiile sunt mult mai dificil de controlat, iar cine chiar este interesat cu adevărat de adevăr poate să studieze şi să caute precum un detectiv, nod în papură oricarei direcţii ideologice; va cauta şi va găsi, iar adevărul va prevala. De aceea sunt bucuros să scriu aici, fie că citeşte cineva, fie că nu, cum vorbăria din mass media clasică despre libertatea de expresie este doar atît şi nimic mai mult, din moment ce unii au prea multă "libertate" de expresie, iar alţii mai deloc.

marți, 28 octombrie 2014

Eu cu cine nu votez?

    Se impune acum, în preajma alegerilor, o postare electorală, în care se va face o brumă de propagandă împotriva votului. Aşa după cum ni se transmite cîteodată în exces, noi trăim de 25 de ani într-un sistem democratic, un sistem în care voinţa poporului tronează.
    Este deci voinţa poporului român ca educaţia noastră să fie o glumă foarte proastă? Este deci voinţa poporului român ca resursele noastre naturale să fie vîndute unor ţări mai bogate pe preţuri de nimic? Este deci voinţa poporului ca ţara noastră să acumuleze din ce în ce mai multe datorii? Este voinţa poporului a alege nişte conducători care nu oferă decît certitudinea că mîine va fi mai rău?
    Ei bine, ori aceasta este voinţa poporului, ori sistemul democratic în care trăim nu reprezintă voinţa poporului, ci altceva, şi eu sînt încrezător că a doua variantă este cea corectă. Circulă un dicton în legatură cu acest subiect care zice astfel: "dacă votul ar putea schimba cu adevărat ceva, l-ar scoate în afara legii", şi eu sînt convins că dictonul este corect. Să reflectăm puţin asupra lui. Avem pe de-o parte întregul edificiu al puterii, format din oameni, mecanisme, grupuri şi organizaţii atît ale statului cît şi din afara lui, care trăiesc şi prosperă din controlul populaţiei; avem oameni în poziţii dintre cele mai înalte, care nu ştiu să trăiască altfel şi care dacă ar cădea din acele poziţii înalte şi-ar rupe inevitabil gîtul.
    Trebuie să credem noi că aceşti oameni care conduc societăţile umane de mii de ani întrevăd posibila lor mazilire imediată şi decădere în mizerie, executată prin procedeul democratic al votului, în timp ce ei stau cu mîinile în sîn, contemplînd placid aceasta posibilitate, şi nu fac nimic să o întîmpine cum se cuvine? Nu cumva oare s-au gîndit deja şi sînt asiguraţi din mai multe direcţii că situaţia lor economică şi politică nu se va schimba decît poate în aparenţă, iar în esenţă ba? Păi avînd in vedere că ei deţin mijloacele prin care se poate asigura securitatea socială şi economică a cetăţenilor din ţară n-ar fi indicat să presupunem că măcar lor şi-au asigurat-o, dacă nu altora? 
    Te pomeneşti că s-au gîndit de exemplu să facă o înscenare de proporţii, numită proces electoral, în care oamenii sînt mînaţi la vot cu ajutorul maşinilor de propagandă şi sînt îndemnaţi să aleagă dintre opţiunile pe care clasa deja conducătoare le dictează, astfel încît să împace şi capra şi varza, adică şi conducerea să rămînă aceeaşi dar şi populaţia să creadă că are un cuvînt de spus în alegerea conducerii...
    În materie de politică a României post ceauşiste, nimic în afară de nume nu s-a schimbat; este menţinută aceeaşi direcţie economică falimentară şi sunt practicate aceleaşi practici sociale şi culturale dăunătoare; doar numele miniştrilor, al guvernelor şi al preşedinţilor şi partidelor de la putere se schimbă; se schimbă numele oamenilor iar practicile economice falimentare ţării noastre rămîn pe post de ideologie comună a tuturor acestor oameni.
   Şi nu trebuie să ne mire acest lucru, decît dacă nu ştim că politica internă a României este dictată din afară; istoric vorbind, momentele în care nu s-a întîmplat astfel sunt atît de puţine şi de nesemnificative încît nici nu merită să fie amintite, în ciuda unor istorii cam romanţate ale poporului român, care ni s-au servit şi înca ni se mai servesc.
    Lasînd deoparte aceste istorii, politicile care se menţin astăzi în România sunt dictate de curgerea şi de constrîngerile capitalului internaţional; pînă şi perioada de penurie din anii '80 tot de aceste constrîngeri a fost dictată, iar acum, politicienii care se supun dorinţelor dictate de aceste constrîngeri ajung şi rămîn în funcţii, în timp ce aceia care nu vor să o facă, trebuie cu părere de rău să se realizeze în alte domenii, dacă nu cumva li se întîmplă vreun accident mortal.
    Undeva, la un nivel foarte înalt, s-a decis că România (printre multe alte ţări) va fi o piaţă de desfacere pentru Occident, că se va dezvolta atît de mult încît încă să permită exploatarea resurselor ei naturale sub formă de materii prime dar nu suficient de mult încît să poată să prelucreze aceste materii prime şi să le vîndă înapoi în Occident sau prin alte părţi, sub forma de produse prelucrate, şi nici un vot nu poate schimba lucrul ăsta.
   Ceea ce poate votul sa facă, este să dividă într-o mai bună stăpînire pe cei care cred în puterea votului, este să-i monteze pe cetăţenii obişnuiţi pdl-işti împotriva cetăţenilor psd-işti, astfel încat ei dezbinaţi să contribuie la o mai bună implementare şi realizare a statutului de colonie al ţării noastre. De aceea eu spun că orice este mai bun decît acest festival sinistru al votului, care nu reprezintă pentru populaţia ţării decît o fabrică de nervi şi de disensiuni; o masivă operaţiune de dezbinare; nu se justifică sub nici o formă. În adevăr, votanţii aflaţi de o parte sau de cealaltă a "baricadei" au mult mai multe interese în comun decît au fiecare dintre ei cu partidele pe care le susţin în parte: ei au interesul să trăiască o viaţă bună şi să prospere, iar partidele politice au interesul să-şi primească caftanele de la actualii sultani, şi să plătească peşcheşurile, darurile şi haraciul, din munca populaţiei şi din bogăţiile naturale. 
   Nu vreau să spun că orice acţiune şi orice formă de activism civic sau politic este inutilă şi nici că e cazul sa disperăm; noi suntem colonie din timpuri străvechi, iar jefuiţi de resurse am fost aproape în continuu, şi încă mai avem multe de jefuit; suntem nişte experţi în a trăi sub regim colonial. Ba încă acum imperiul sub care trăim nu-i în cele mai bune perioade ale lui şi nici sultanul nu pare prea sigur pe el. Ce vreau să spun este că o formă de activism politic care chiar ar da rezultate, care ar face o diferenţă ar fi absenţa generală de la vot, situaţia în care sub 2% din populatie vine şi votează - atunci într-adevăr România ar scrie istoria şi ni s-ar duce vestea peste tot - ar fi un gest politic clar şi luminos, cu un mesaj fără echivoc - ştim ca totul e o farsă, o înscenare; putem fi jefuiţi, dar nu putem fi minţiţi şi dezbinaţi.

luni, 25 august 2014

Prăjitorul de pîine

    Prăjitorul de pîine zăcea părăsit, aruncat pe un balcon, sub o pojghiţă nu prea subţire de praf, care arăta că de mult nu mai pupase nici pîine şi nici curent electric. Poate că dacă stăpînul lui l-ar fi iubit mai mult, ar fi prăjit încă la el măcar o felie de pîine pe zi, dar realitatea neprăjită, crudă, arată cum obiceiurile culinare ale oamenilor se schimbă adeseori şi pîinea prajită iese din meniu.
    Nu, nu era prăjitorul meu, eu n-am deţinut niciodată prăjitor; chiar dacă am ţinut odată un regim alimentar care necesita ca pîinea să fie prajită, am rezolvat această dilemă filozofic - culinară cu ajutorul mult prea clasicei tigăi.
  Care este semnificaţia acestui dispozitiv electronic printre miliardele de miliarde de stele care-l înconjoară, care-i scopul vieţii lui? Scopul vieţii sale este să prăjeasca pîine; un scop presupus a fi nobil. Odată, undeva, cîndva, un om s-a gîndit că prăjirea pîinii nu mai poate fi făcută pe plită sau pe tigaie, că nu mai este suportabilă o astfel de practică, că este o abominaţie prăjirea pîinii pe plită, sau şi mai rău, trecerea ei prin flăcările focului sobei din bucătărie.
  Cum ar putea cineva să pună pur şi simplu pîinea în tigaie şi să o prăjească, s-a întrebat el; nu este prea pur, nu este prea simplu? De ce să nu antrenăm mineri care să scoată diverse metale din rărunchii Pămîntului, petrolişti care să extragă petrolul şi chimişti care să-l transforme în plastic, pentru ca apoi aceste materiale să fie transportate cu trenurile şi cu vapoarele la fabrica de prăjitoare de pîine, unde muncitorii vor tresălta de fericire că nu vor mai putea să stea cu familiile lor uitîndu-se degeaba la natură, ci vor fi angajaţi în operaţiunea sacră de proiectare, preşlefuire, şlefuire şi postşlefuire a componentelor prăjitorului, iar apoi în sfînta lor asamblare. 
  Nu este prea pur, şi nu este prea simplu să prăjeşti pur şi simplu pîinea, cînd poţi să o introduci într-un prăjitor modern, cu opţiuni de viteză a prăjirii? Şi ce ar însemna să nu poţi să alegi între un prăjitor care prăjeşte două felii deodată şi alte două prăjitoare care prăjesc cîte trei sau chiar şi cîte patru felii la un loc, nişte adevăraţi monştri ai prăjirii de pîine? Cum poate fi viaţa imaginată fără capacitatea esenţială de-a stabili dinainte gradul de întunecare a suprafeţei prăjite, fără vitalele instrucţiuni scrise clar pentru a edifica pe om in legatura cu misterul din spatele multelor butoane şi controale ale prăjitorului, şi chiar fără cutia detaşabilă pentru colectarea crustei şi frimiturilor?
   Cum se poate trăi fără protecţia automată împotriva prăjirii prea tari a pîinii, sau fără ascensorul de felie, care-ţi ridică pîinea din prăjitor după ce s-a prăjit, ca s-o vezi cu ochii tăi, cu proprii tăi ochi?
    Asta s-a întrebat omul nostru în vremuri demult apuse şi drept urmare, noi acum moştenim o adevărată industrie a prăjitoarelor de pîine, care a luat un loc binemeritat chiar şi in discuţiile psihoanaliştilor; ei nici nu mai vorbesc în prezent despre falus, ci despre prăjitorul de pîine.
   Sub o formă sau alta, prăjitorul de pîine ne domină viaţa; deşi el adeseori nu se numeşte aşa, nu arată a prăjitor şi cică serveşte altor scopuri, în esenţă face acelaşi lucru, transformă un lucru pur şi simplu, într-un lucru pur şi simplu complicat, şi totul din cauză că a complica lucrurile este profitabil, din cauză că prăjitoarele de pîine se vînd bine dacă li se face reclamă adecvată. 
   Dar noi, cei care suntem nostalgici după o prăjire simplificată a pîinii, să dăm drumul la aragaz, să încingem tigaia puţin şi apoi să aşezăm feliile de pîine acolo timp de 3-4 minute, după care să le întoarcem şi pe partea cealaltă, in timp ce adulmecăm mirosul de pîine prajită - nu doare, nu este o atrocitate, nu e obscen, nu este imoral şi nici inuman, iar la o adică putem să mîncăm pîinea aia chiar şi fără să o prăjim, avînd în vedere că ea a mai trecut pe la cuptor odată.

miercuri, 13 august 2014

Cine este vinovatul?

    Continuăm seria de blasfemii împotriva sfintelor valori ale societăţii noastre cu mai multă blasfemie la adresa justiţiei. Şi nu atît la adresa ei cît la adresa modului în care este privită această instituţie, cu ideologia ei cu tot.
    De fiecare dată cînd ceva rău se întîmplă, cînd o catastrofă are loc, cînd lucrurile nu ies aşa cum vrem noi  să iasă, o primă, solitară şi prea lipicioasă întrebare nu vrea sa ne părăsească deloc; se întreabă oamenii - cine este vinovatul? Cine este vinovatul?
    De pildă dacă observăm farfuria spartă pe podea, o să depunem eforturi substanţiale pentru detectarea vinovatului, pentru ca apoi să-l putem pedepsi pe acesta, ca şi cum pedepsirea lui ar da timpul înapoi şi ar uni într-o farfurie cioburile de care dispunem în momentul prezent. Lăsînd la o parte că entropia nu funcţionează astfel, este disputabil - spun eu - că vinovatul (care ar fi acela) este chiar vinovat pentru spargerea farfuriei.
    Bine, copilul neatent o fi dat cu mîna peste farfurie, dar el doar atît a facut, mai ales ca i-a fost distrasă atentia de vreo muscă ce bîzîia prin zonă. Mai departe, masa prea scurta s-a terminat cînd nu trebuia şi farfuria noastră a rămas în aer, fără susţinere. Imediat ce asta s-a întîmplat, gravitaţia a început sa acţioneze asupra ei şi să o accelereze către podea cam cu zece metri pe secundă la pătrat. (Părerea mea, timid susţinută, a fost dintotdeauna că cea mai mare parte de vină în aceste cazuri o poartă gravitaţia). Apoi, podeaua cea mult prea tare a terminat "lucrarea" făcînd farfuria noastră zob, căci dacă ar fi fost o podea mai moale poate că sărmana farfurie ar fi scăpat cu viaţă, dar vezi bine, cimentul nu iartă. Asta ca să nu spunem adevărul adevărat, acela că-i posibil ca de vină să fost de fapt de la început farfuria, care nu era facută din metal sau din plastic, sau poate lipsa de prevedere a celor ce mănîncă din vase insuficient de rezistente şi a celor care le fabrică.
   Toate evenimentele care au loc pe lumea noastră au cauze multiple; ele sunt rezultatul unui mănunchi de cauze, nu sunt rezultatul acţiunii unei singure persoane. O singura persoana situată undeva în vid absolut, nu poate fi vinovată decît de propria ei dezintegrare instantanee şi de nimic mai mult, iar fenomenele neplăcute pe care le acuzăm noi şi pe care vrem să le evităm, au cauze complexe, au zeci şi sute de mii de cauze, adica sunt zeci şi sute de mii de factori care contribuie la "întîmplarea" lor, deşi cel mai drept este să spunem că întregul Univers conspiră la înfăptuirea celui mai insignifiant eveniment pe care l-am considera noi. Nu este nimeni vinovat pentru nimic din ceea ce se întîmplă, Universul este vinovat pentru tot ceea ce se întîmplă. 
    Aşa stau lucrurile în realitate, dar cînd vine vorba de-a rezolva problemele care apar, oamenii nu se inspiră din realitate ci propovăduiesc şi practică la nesfârşit nişte obiceiuri de-a dreptul barbare, provenite de la nişte indivizi care cu siguranţă că nu se ocupau nici cu ştiinţa şi nici cu filozofia, ci cu magia şi ritualurile mistice. În loc să fie consideraţi factorii diverşi care converg în realizarea unei crime, a unui război sau a unui furt, fie individual sau colectiv, nu doar justiţia dar şi populaţia generala se dă de ceasul morţii sa găsească vinovatul, dupa practica religioasa a ţapului ispăşitor.
   Ţapul este sacrificat într-un fel sau altul, iar apoi toată lumea este fericită, căci aşa se practică justiţia în vremurile noastre, ea nu este construită ca să rezolve cu adevarat problemele ci doar să dea impresia că le-a rezolvat, prin ritualuri de tipul ţapului ispăşitor, executate în public cu pompă şi fanfară, astfel încît toţi să fie încredinţaţi de virtutea actului care s-a săvîrşit. Aşa s-a rezolvat şi problema celui de-al doilea război mondial; au prins caţiva nazişti şi i-au executat, ca şi cînd câţiva oameni sunt ei singuri capabili să întoarcă toată lumea asta pe dos. Cum ar fi putut să prospere nazismul într-o societate de oameni care sunt obişnuiţi să gândească critic şi nu să execute ordine - astfel de întrebări scot la iveală pe cei mai mari vinovaţi, care nu sunt nişte persoane, nu sunt nişte oameni. Sunt altceva.
   Vom trăi într-o lume mai bună odată ce se va renunţa la continua căutare de vinovaţi şi se va începe căutarea cauzelor impersonale ale evenimentelor, căutarea de soluţii practice şi reale, care constau în afectarea factorilor ce conclucreaza la înfăptuirea vreunei nenorociri, după ponderea lor şi după posibilitatea lor de-a fi afectaţi. Nimic nu se rezolvă cu stabilirea eronata a unui singur responsabil pentru un fenomen social complex, şi nimic nu se rezolvă cu afectarea acelui singur "responsabil" într-un mod pe cît de stupid, pe atît de crud şi imoral.