Dumnezeu, smintita ipoteză

     Trăind în cadrul actualului context cultural suntem cât se poate de obişnuiţi cu absurdităţile pe care acesta le conţine şi nu reuşim să cuprindem cu adevărat dimensiunile lor. La fel de obişnuiţi erau şi aztecii cu sacrificiul uman, vrăjitoria reprezenta o banalitate prin Evul Mediu iar procedeul prin care se perfora craniul unui om pentru a-l scapa de migrene reprezenta un fapt cotidian, un fapt ce aparţinea normelor acelei epoci.

     Nouă ne apar aceste lucruri într-o altă lumină deoarece n-am crescut într-o societate în care acestea erau prezente la tot pasul ci într-una în care ele sunt recunoscute ca nişte abominaţii.

    Tot astfel, faptul că oamenii cred în existenţa unui Dumnezeu ne apare un fapt cotidian deoarece este lumea plină de credincioşi, nu doar că este un fapt acceptabil social dar este unul chiar recomandat de majoritate. În prezent nu se miră nimeni de existenţa credincioşilor şi nu rămâne nimeni stupefiat la observarea iraţionalităţii şocante a credinţei în existenţa unui Dumnezeu.

    Dacă totuşi ne-am imagina că am trăit şi trăim într-o lume care nimeni n-a auzit de religie şi dacă ar veni un om şi ar prezenta aceste idei ca fiind filozofia lui personală, atunci toţi am fi convinşi instantaneu că acel om este grav bolnav psihic şi are nevoie urgentă de tratament. 

    Însăşi ipoteza că există o creatură supranaturală dotată cu sentimente umane şi că aceea a existat dintotdeauna este ţicnită în cel mai înalt grad cu putinţă. Noi cunoaştem astăzi că orice mecanism biologic îndeplineşte una sau mai multe funcţii: o mână este capabilă să apuce crengi sau alte obiecte; ochii sunt pentru văzut, urechile pentru auzit, muşchii servesc la efectuarea lucrului mecanic, picioarele la deplasare, aripile sunt pentru zbor iar blana foloseşte izolaţiei termice; stomacul digestiei, plămânii respiraţiei. Am fi de bunăseamă şocaţi să aflăm că există un organism dotat cu plămâni acolo unde nu este aer de respirat, cu mâini acolo unde nu este nimic de apucat, cu picioare acolo unde nu este loc de mers, cu stomac acolo unde nu este nimic de digerat şi cu urechi acolo unde nu este nimic de auzit.   

    La fel se întâmplă şi cu sentimentele umane; aceste sunt nişte mecanisme biochimice care servesc unor funcţii precise. Iubirea are sens doar într-un context social, într-un context în care există cel puţin două persoane care se pot iubi, gelozia - la fel, răzbunarea - idem, iar ura - aşijderea. Totuşi, ipoteza existenţei unui Dumnezeu ne prezintă o entitate dotată cu capacitatea de-a avea sentimente atunci când nu era nimeni acolo ca să fie obiect al acelor sentimente. Ce făcea Dumnezeu cu iubirea sa atunci când singurul lucru care exista era doar el însuşi? Se iubea pe sine? Noi am auzit că Dumnezeu nu este un mare fan al masturbării. Pe cine se răzbuna Dumnezeu atunci cînd nu exista nimeni pe care să se răzbune? Care este funcţia pe care o îndeplineau sentimentele umane în Dumnezeu atunci când singurul lucru care exista era doar Dumnezeu? De ce ar fi dotat acest Dumnezeu cu nişte capacităţi complet inutile? Dacă Dumnezeu a fost dintotdeauna milostiv şi drept, cu cine era milostiv şi drept, cu vidul din jurul lui?

    Nu se stresează prea mulţi la auzul acestei idei deplasate, aceea că într-un mediu care nu există, care nu a luat încă fiinţă, într-un vid total şi absolut există o entitate care deţine sute de capacităţi care îşi au rostul doar în cadrul existenţei unor societăţi umane sau cel puţin a existenţei altor entităţi. Ar fi acelaşi lucru cu a crede că într-o lume de orbi principalul hobby este fotografia, că într-o lume de surzi  cei mai respectaţi oameni sunt muzicienii, sau că pe planeta Jupiter există un singur spiriduş bălţat şi glumeţ care e adept al capitalismului, căruia îi plac foarte mult legumele la grătar şi ştie să danseze tango. Îţi dă impresia că cei care au construit ideea de Dumnezeu au avut o preocupare specială pentru faptul de-a elimina orice fel de legătură a acestei idei cu ceea ce este raţional şi de-a o face din cale afara de dezagreabilă pentru oamenii care apreciază logica şi consistenţa psihică.

     Şi pe baza aceastei ţicneli primitive îşi imaginează mulţi dintre români că vor construi ceva în ţara asta. Nu, nu se va construi nimic aici în acest mod ci se va construi ceva doar pe baza educaţiei ştiinţifice, aşa cum s-a întâmplat până acum peste tot pe unde s-a construit ceva. Continuând cu aceste primitivisme nu vom reuşi decât să ajungem acolo unde unde ne trimit acestea - în epoca primitivă.