Apocalipsa creştinismului

    Nu a trecut nici măcar o lună de la presupusa apocalipsă din 2012 şi toată lumea a uitat deja de acest măreţ eveniment care ar fi trebuit să ne marcheze profund vieţile. Şi a uitat de el dintr-un motiv întemeiat, acela că istoria este atât de sărată şi piperată cu prevestiri periodice ale apocalipsei, toate infirmate, încât doar cei foarte naivi şi foarte slabi la minte mai pot crede în această ipoteză.

    Ceea ce este clar, este că această cult al apocalipsei perene are nişte rădăcini şi că aceste rădăcini se găsesc cu vârf şi îndesat printre doctrinele creştinismului. Dacă vom face o incursiune empatică în timp şi ne dacă vom pune în poziţia unuia dintre primii adepţi ai creştinismului vom constata că ipoteza apocalipsei era destul de credibilă la acel moment. Religia creştină s-a născut în sânul poporului evreu într-un moment în care vechea putere şi măreţie a regatului Israelului putea fi cunoscută doar din poveşti şi legende spuse de bătrâni.

    Prezentul acelor timpuri arăta un Israel sclav al Imperiului Roman, o civilizaţie aflată într-un declin puternic iar primii creştini erau apartenenţi ai acestei culturi aflate în mizerie. Ei nu cunoşteau vârsta Universului, nu cunoşteau faptul ca viaţa s-a adaptat continuu şi a supravieţuit mai multor catastrofe pe un interval de timp de 3,5 miliarde de ani; habar nu aveau de istoria civilizaţiilor de pe planetă; ei erau prizonieri ai unei viziuni despre o lume care nu se îndrepta decât spre un clar sfârşit şi nu către vreun nou început. Putem încă observa această viziune despre lume chiar şi în prezent la cei mai habotnici dintre creştini sau la musulmani, acei oameni care sunt atât de deconectaţi de realitate încât echivalează decăderea culturii lor cu decăderea omenirii, în general.

    Acest apocaliptic mod de gândire a ajuns în scurt timp în Grecia, altă vestită civilizaţie şi o fostă mare putere, decăzuta şi aflată la acel timp sub dominaţia romană, şi nimic nu a favorizat degradarea mesajului ci dimpotrivă, acesta s-a cimentat cu şi mai multă literatură apocaliptică. Chiar dacă termenul "apocalipsă" nu avea pe vremea aceea înţelesul pe care îl are în prezent, ideea de "vremuri ale sfârşitului" răzbate puternic prin acest tip de literatură şi orice speranţă la continuitate a fiinţei umane este trimisă să se manifeste prin lumi imaginare, în nici un caz pe lumea aceasta.

   Imediat ce creştinismul a început să pătrundă mai consistent în Imperiul Roman, acesta şi-a început declinul. O coincidenţă, cel mai probabil. Chiar şi aşa, pe la vremea la care creştinismul a devenit religia oficială a lumii romane, prea multe din vechea glorie şi putere nu mai rămăseseră, Imperiul Roman devenise o umbră a ceea ce fusese mai demult; nici 100 de ani nu au trecut şi locuitorii creştini ai Romei s-au trezit mâncând cadavrele celor morţi de foame în timpul asediului condus de Alaric după care şi-au şi văzut oraşul jefuit şi devastat de către vizigoţi. Astfel s-a intrat în întunecatul Ev Mediu, o perioadă în care te puteai uita la ruinele impunătoarelor construcţii romane, ale apeductelor, băilor şi templelor, puteai auzi poveşti despre gradul superior de civilizaţie  al celor care au trăit cu sute de ani înaintea ta şi puteai compara acestea cu peisajul curent - un adevărat peisaj apocaliptic. 

    Ca să intrăm în starea psihică a acelor oameni ar trebui să ne imaginăm cum ar arăta un Bucureşti peste două sute de ani dacă acum ar fi devastat complet de o armată de invadatori şi timp de două sute de ani nu s-ar repara nimic, nu s-ar construi nimic şi nu ar creşte printre aceste ruine decât bălăriile, înghiţind cu puterea timpului pereţii construcţiilor şi ruginind maşini şi dispozitive a căror mod de funcţionare nu l-ar mai cunoaşte nimeni. Nu ar fi deloc de mirare dacă gândirea apocaliptică s-ar răspândi puternic în acest context. 

    Acum însă lucrurile nu mai stau aşa. Oamenii au tot aşteptat apocalipsa timp de 1000 de ani şi când au văzut că tot nu vine şi nu vine, s-au apucat să investigheze lumea din jurul lor, să răscolească vechile scrieri şi vechile ruine ale anticilor căutând informaţii despre civilizaţia lor demult apusă; şi-au pus în minte să depăşească această civilizaţie şi chiar au făcut-o. Singura apocalipsă care se apropie cu paşi mari şi care este din cale afară de vizibilă este apocalipsa religiei creştine, religie aflată în prezent într-un declin vertiginos. Chiar şi creştinii ştiu acest lucru, ba mai mult, ei cunosc chiar şi numele celor patru călăreţi ai apocalipsei iar aceştia se numesc: Richard Dawkins, Christopher Hitchens, Sam Harris şi Daniel Dennet. Ironic cum creştinismul a prevestit fără succes apocalipsa acestei lumi dar a fost incapabil să-şi prevestească propria moarte. Ar fi putut să se inspire din istoria altor sute de religii trecute de mult la capitolul mitologiei.

    Ceea ce este interesant în actualitate, este chiar acest context cultural în care trăim, în care declinul creştinismului poate fi perceput cu o acurateţe foarte mare şi care contribuie într-un mod susţinut la accentuarea acestui declin ce nu mai poate fi oprit. Nu mai poate fi oprit, dar poate fi accelerat prin aducerea în discuţie a credinţelor iraţionale ale religioşilor, credinţe care nu se pupă cu realitatea deoarece nu se plac cu realitatea, deoarece au o antipatie profundă pentru realitate. 

    Şi dacă primii creştini şi-au permis să facă profeţii îndrăzneţe după ce mâncau câteva ciuperci toxice folosite pentru a halucina, îmi permit şi eu să profeţesc moartea creştinismului, după ce am ingerat câteva statistici şi studii ştiinţifice comestibile pentru atei, dar care pică foarte greu la stomacul creştinului. Creştinismul va pica în decursul acestui secol chiar fără să fie ajutat; va pica chiar mai repede dacă este ajutat să o facă şi noi aici îi dăm o mână de ajutor să se întoarcă în întunericul ignoranţei şi al fricii din care îşi extrage seva.