Păcatul originar şi moralitatea

Din teologia (minciuna) creştină ştim că omul înainte de izgonirea din Eden era într-o stare de perfecţiune. Din păcate, a păcătuit mâncând din pomul cunoştinţei binelui şi răului şi ca urmare a decăzut în starea actuală de imperfecţiune.

Pănă una alta, cunoştinţa etichetelor de bine şi rău ne face pe noi oamenii să fim morali, şi totodată responsabili pentru acţiunile noastre. Sunt motive întemeiate acelea pentru care nu pedepsim copiii care nu au o anumită vârstă cu închisoarea, nu pedepsim autiştii sau orice persoană care este considerată incapabilă să facă distincţia dintre bine şi rău, şi tot din acest motiv nu pedepsim persoanele care au comis o infracţiune fără intenţie, deoarece este clar pentru oricine că aceia nu au putut prevede consecinţele acţiunilor respective.

Din ce spune scriptura creştină, simţul moral al speciei ţine de starea de imperfecţiune, depărtare de Dumnezeu, în timp ce amoralitatea este vreo latură a perfecţiunii dumnezeieşti. Deci natura păcatului pentru care Adam şi Eva au fost izgoniţi din Eden este faptul că au obţinut moralitatea.

Eu stau şi mă minunez cum există oameni care susţin că amoralitatea este o latură a perfecţiunii, iar moralitatea este un păcat. În primul rând e ilogic deoarece în lipsa moralităţii nu ai cum să cunoşti ce-i acela păcat.

Creştinismul învaţă oamenii să se simtă vinovaţi pentru faptul că strămoşii lor mitici au obţinut cunoaşterea binelui şi a răului şi chiar dacă poveştile din biblie sunt doar nişte poveşti, asta nu înseamnă că nu sunt nişte poveşti cu desăvârşire infame şi obscene şi că religia creştină nu este decât o colecţie de mituri antiumane a căror scop este culpabilizarea şi complexarea individului întru specularea eternă a unei vinovăţii inexistente.