Liberul arbitru şi frica de adevăr

Am discutat în vreo trei articole (a, b şi c) despre motivul pentru care religioşii refuză adevărul frust al evoluţionismului, iar în prezentul voi povesti despre frica religioşilor faţă de determinism. Sau mai exact motivele pentru care aceştia (şi nu numai ei) se mint pe ei înşişi că oamenii nu sunt determinaţi ci au liber arbitru (oare ce-o fi însemnând această sintagmă obscură?).

1. În primul rând, un individ care îşi imaginează că are liber arbitru, în momentul în care va fi pus în situaţia de-a realiza că nu există aşa ceva, se va simţi lipsit de control şi va avea impresia că legile fizicii decid pentru el, nu persoana lui pentru legile fizicii.

Ghici ce, chiar ăsta este adevărul. Dacă are vreunul vreo dovadă că nu se conformează legilor fizicii, să mă anunţe şi pe mine. Exclus Hristos. Despre acela se ştie că e decedat. Şi da, dacă îţi pică un meteorit în cap, n-ai ce face, o păţeşti exact cum a păţit-o Hristos pe cruce. Ceea ce însă poţi să faci, este următorul lucru: Să-ţi construieşti o lunetă care va funcţiona conform cu legile fizicii fără să aibă probleme psihice din cauza asta, să te uiţi cu ea după meteoriţi şi, dacă vezi că vine meteoritul, să te fereşti. De ce te vei feri? Pentru că eşti programat genetic să îţi placă viaţa.

Stau şi mă întreb de ce unora li s-ar pare mai puţin apetisant faptul de-a nu fi programaţi să-şi scape viaţa decât cel de-a lua o decizie fără să fie constrânşi de acest fapt. Poate vor să-şi ia meteoritul în cap nu-i aşa? Am veşti noi pentru ei. Daca vreţi să vă sinucideţi fraţilor, puteţi oricând s-o faceţi, nu trebuie să aşteptaţi meteoriţi cu luneta. Trebuie doar să fiţi psihopaţi sinucigaşi. Eu prefer să fiu sănătos la cap, deci determinat să mor când mi-o veni vremea.

2. Aceeaşi categorie de indivizi, care boceşte după liberul arbitru, are impresia că dacă s-ar lipsi de această minciună nu ar mai avea experienţa alegerii.

Din nou am veşti noi:
Experienţa alegerii este reală, indiferent de existenţa sau nonexistenţa liberului arbitru. Este un proces neurologic real care are funcţia de-a selecta comportamentul care va produce consecinţele cele mai avantajoase. Da, câteodată dă greş, nu facem în totdeauna alegerile cele mai bune deoarece informaţiile pe baza cărora se iau deciziile nu sunt exhaustive. Acesta e principalul motiv pentru care există iluzia liberului arbitru. Într-o situaţie în care informaţia este completă, alegerea e evidentă. În majoritatea cazurilor însă, informaţiile despre consecinţele eventualelor acţiuni performate sunt insuficiente şi, prin urmare acele consecinţe apar destul de obscure. La fel şi alegerea.

3. Mai există o concepţie conform căreia în lipsa aşa numitului liber arbitru, oamenii nu ar mai putea fi făcuţi responsabili pentru faptele lor, pentru că nu-i aşa, nu e vina lor, ci un produs al experienţelor individului trecute prin sita materialului său genetic.

Ca un paradox, individul chiar asta este, produsul experienţelor sale trecute prin sita materialului genetic. Cineva ar putea argumenta că pedespirea unui criminal în serie nu este justă, deoarece nu este vina lui că este ceea ce este. În cazul ăsta, toţi cei care doresc o comunitate plină de pungaşi, criminali, violatori, psihopaţi escroci, popi şi teologi sunt liberi să întemeieze o astfel de societate. Motivul pentru care pedepsim infractorii nu este dreptatea absolută, din simplul fapt că acesta este un concept ilogic. Vina, nu este definită în raport cu individul ci în raport cu o altă persoană. Un individ izolat, prin definiţie nu are cum să fie vinovat faţă de cineva. Poate faţă de el, dar asta e treaba lui.

Îi pedepsim pe aceia deoarece nu ne place să fim violaţi, ucişi, bătuţi sau furaţi. Mă rog, nu vorbeam de România. Se pare că aici, creştinilor masochişti le place să fie abuzaţi şi din cauza asta nu se pedepsesc infractorii la noi.

Pe de altă parte, dacă comportamentele oamenilor ar fi dictate cu adevărat de un liber arbitru, acela ar fi cazul în care nu am putea face oamenii responsabili pentru actele lor. Nu de alta dar ar fi complet inutil s-o facem. Eventualul posesor al liberului arbitru nu ar fi condiţionat de frica de a fi pedepsit, nu ar fi condiţionat de empatia faţă de eventuala victimă, nu s-ar ruşina la prospectul ruşinii publice, nu s-ar speria la eventualitatea excluderii din societate, nici un comportament al său nu ar fi inhibat la modul mecanicist determinist de căre procesele psihice care ne ajută să convieţuim fără să ne spargem capetele. Criminalul liber ar putea depăşi oricând aceste constrângeri în ciuda faptului că a fost pedepsit sau nu.

Şi, la fel de paradoxal, îi pedepsim pe oameni tocmai pentru ca ştim că avem puterea de-a le determina comportamentul, nu numai a celor vizaţi de pedeapsa în sine, dar şi a celorlalţi care privesc de pe margine. Păi când l-au văzut italienii pe Giordano Bruno prăjit la flacără încinsă de către catolici credeţi că a scăpat vreunul fără o frică instinctuală de-a filozofa împotriva bisericii, adică fără frica de-a arde pe rug?

Acestea fiind spuse, stimaţi atei, nu uitaţi că deocamdată nu puteţi determina la nivel genetic pe colegii de specie mai neajutoraţi, dar puteţi să îi determinaţi expunându-i informaţiilor care v-au determinat pe voi să fiţi ceea ce sunteţi, şi care întâmplător sunt informaţiile corecte despre anumite lucruri.