Liberul arbitru în teologia creştină

Nu există concept mai des folosit decât acela de liber arbitru de teologia creştină, evident, din cauză că pe baza acestuia toate erorile dumnezeului bibilic pot fi aruncate în spinarea speciei umane.
În lipsa liberului arbitru infama doctrină de bază a creştinismului, aceea a păcatului originar devine falsă şi imorală, şi odată cu ea toată religia creştină.

Liberul arbitru reprezintă acea presupusă capacitate a omului de-a lua decizii fără a fi influenţat în prealabil în ceea ce priveşte respectivele decizii. Pentru simplitatea discuţiei ne vom rezuma la o singură decizie, şi nu vom stipula natura acelor influenţe; influenţele se pot include în orice înseamnă influenţă. În acest context, liberul arbitru este capacitatea individului de-a lua o decizie fără influenţe, deci o decizie necauzată.

Câteva probleme cu această abordare:

1. Dacă entitatea numită individ are capacitatea de-a lua decizii (pe baza cărora execută nişte acţiuni) fără a fi influenţat de experienţe anterioare, structură proprie (care-i limiteză sfera decizională) sau de interacţiuni cu non-entitatea, adică tot ceea ce există şi nu este entitatea, atunci rezultă, printr-o analogie cu un computer, că entitatea noastră este un computer care are ocazional comportamente absolut arbitrare. Mai exact computerul este defect.

Un astfel de individ nu ar fi capabil să funcţioneze aşa cum funcţionează conform experienţei noastre, deoarece ocazional s-ar sinucide, şi-ar mânca propriile excremente, s-ar da cu capul de pereţi, ar scoate limba fără motiv, s-ar uita la lucruri care nu-l interesează, ar mânca ocazional pietre şi s-ar scobi în ureche cu bormaşina, şi acesta ar fi modelul de individ normal în societate, individ dotat cu liber arbitru, nu vreun psihopat. Mai toţi filozofii idealişti, aceia care promovează această aberaţie fac selecţie observaţională neluând în considerare toate acţiunile posibile care ar putea fi executate fără nici o cauză. De fapt, ei se uită cum oamenii fac lucruri care sunt de dorit, pe care se aşteaptă să le facă şi care sunt în mod clar cauzate şi spun că de fapt nu sunt cauzate.

Dar când i-a împiedicat pe ei realitatea să afirme tâmpeniile pe care le afirmă, că doar irealitatea contează, nu-i aşa?

2. Cei care postulează existenţa acestui liber arbitru ar trebui să aibă nişte dovezi empirice care să determine în urma unei deducţii logice postularea lui. Bineînţeles că nu sunt în stare să o facă şi nu au ca argument doar chestiuni care contează ca halucinaţii şi vise. Teologic de la început până la sfârşit.

3. Ca să admiţi că ai liber arbitru trebuie să-ţi imaginezi că o fantomă imaterială există pe undeva prin zona creierului tău şi aceea apasă pe butoane şi pe neuroni cu de la sine putere. Ori existenţa imaterialului prin definiţie nu poate fi dovedită, şi ca urmare prezumţia nu are nici un fel de bază.

Acestea fiind spuse rezultă că religia creştină e falsă, iar creştinii sclavii popilor şi teologilor mincinoşi şi ai lui Dumnezeu care nu există. Eu unul prefer să mă identific cu un şir de interacţiuni fizice infinite în timp, şi tot e mai onorabil decât a fi sclav pe toată linia.