Opera socială a bisericii

     Se întâmplă să tot apară prin discuţii ca argument pro religie faptul că biserica ar fi artizana unei opere sociale, mai exact că biserica ar depune activităţi pentru ajutorarea celor săraci. Şi pe undeva, te-ai aştepta ca o instituţie care se ocupă în mod tradiţional cu prezentarea unor minciuni gogonate pe post de adevăruri, o instituţie ce are drept istorie o lungă succesiune de eşecuri, la nivel filozofic, moral şi social, să conţină şi vreo parte pozitivă din moment ce încă mai stă în picioare. Dacă însă biserica are vreo parte pozitivă atunci aceasta cu siguranţă nu constă în aşa zisa ei operă socială care de fapt nu este operă ci o piesă de teatru absurd înscenată pentru deplina prostire a populaţiei.

    În primul şi în primul rând biserica nu poate ajuta material pe nimeni deoarece ea nu desfaşoară activitaţi productive. Defrişarea pădurilor ajunse în proprietatea ei prin donaţii din partea statului nu contează ca activitate productivă ci tot ca o formă de parazitism pe resursele ţării. Preoţii şi celelalte specii clericale nu muncesc defel şi ca atare toate resursele financiare de care dispun aceştia sunt provenite din munca altora; singura muncă pe care o depun clericii constă în activitatea neobosită de splălare a creierelor.

    Ceea ce face biserica s-ar numi act caritabil doar în momentul în care acei bani care ajung la nenorociţi ar fi produşi prin vânzarea legumelor şi fructelor produse în serele şi livezile muncite de popi, patriarhi şi episcopi, dar noi ştim că acele sere şi livezi nu există şi nu vor exista niciodată. Ceea ce face biserica s-ar putea numi act caritabil dacă acei bani care ajung la nenorociţi ar fi produşi din vânzarea tehnologiilor inventate de teologi şi apologişti religioşi în institutele de cercetare teologică, dar noi ştim că acele tehnologii nu există şi nici nu vor exista vreodată.

    Aşa zisa operă caritabilă a bisericii nu constă decât în acapararea continuă de fonduri de la stat şi de la populaţie, reţinerea celei mai mari părţi din ele întru exagerata umflare a burţii clerului şi folosirea restului pentru ajutorarea câtorva nenorociţi. Oare dacă aş solicita de la stat şi de la cetăţeni câteva miliarde de euro, aş păstra partea leului pentru mine, şi cu restul aş ajuta nişte săraci mi s-ar duce vestea de mare binefăcător? Ba, dimpotrivă, dacă s-ar întâmpla chiar să funcţioneze acest scenariu aş fi numit probabil şarlatanul secolului şi asta doar din cauză că şarlatania mea ar fi prizoniera unui secol, nu una întinsă pe parcursul mileniilor aşa cum e cazul bisericii.

    De fiecare dată când reprezentanţii bisericii apar prin mass media şi se laudă cu opera lor socială nu fac decât să expună gradul extrem de neruşinare, ipocrizie şi cinism la care pot să ajungă slujitorii lui Dumnezeu, în fapt slujitori ai unui stil parazit de viaţă.

    Tot aceştia militează împotriva planificării familiale şi a avortului, astfel militând pentru familii sărace dar cu copii mulţi şi numesc asta pro-life. Tot aceştia sunt responsabili de îndoctrinarea religioasă şi numesc această spălare pe creier educaţie morală. Tot aceştia dau pilde despre "virtutea" de-a fi sărac în timp ce îşi strâng averi de miliarde. Ei bine, această situaţie nu este deloc întâmplătoare având în vedere că instituţia pe care o reprezintă este fundamentată pe cea mai mare decepţie a umanităţii, aceea că există un dumnezeu.
   
    Vom trăi într-o lume mai bună doar atunci când aceşti specialişti ai decepţiei vor fi recunoscuţi ca ceea ce sunt, când nu vor mai fi trataţi ca repere morale şi când vor fi sfătuiţi prieteneşte să se apuce să facă ceva util şi să lase minciunile şi şmecheriile deoparte.