Închinăciunea

    Închinăciunea este una dintre practicile ritualice din religia creştină, un gest cu desăvârşire dezgustător, o relicvă a feudalismului care încă prosperă în Republica Semifeudală Română. Indiferent de afilierea religioasă sau de credinţa în vreun Dumnezeu, cetăţenii acestei ţări se închină de zor pe unde apucă, ori în faţa popilor, ori în faţa vreunor dumnezei imaginaţi de creierele lor spălate cu detergentul creştin.

    Poziţia pe care o are trupul în cadrul acestui gest ritual nu este întâmplătoare. Privirea în pământ şi capul în faţă semnifică supunerea totală. Unul dintre primele reflexe pe care le avem atunci când suntem atacaţi este să ne apărăm cutia craniană de eventualele lovituri şi nu degeaba se întâmplă astfel ci din cauză că creierul este cel mai important organ şi trebuie protejat cu orice preţ. Ei bine, în postura închinăciunii, tocmai capul este pus  în cea mai expusă poziţie cu putinţă, arătând astfel obedienţa totală a sclavului faţă de stăpân.

    De fapt, nici nu trebuie să teoretizăm prea mult rădăcinile antropologice ale acestui gest; este suficientă o scurtă trecere prin istorie a instanţelor în care unii oameni trebuiau să se pună în genunchi în faţa altora şi o să vedem că este vorba doar de relaţii de genul aceleia dintre stăpân şi sclav, dintre senior şi vasal, dintre cel ce subjugă şi cel subjugat.

   Cei care nimeresc în cadrul vreunui ritual religios prin virtutea interacţiunilor sociale şi sunt obligaţi să se închine, să se pună în poziţia de sclav, consideră că nu au opţiuni. Îmi amintesc că am fost cu mama acum ceva vreme la o înmormântare a unei verişoare de-a ei. Odată intraţi în biserică a ajuns popa la un pasaj la care toţi s-au lungit pe podea ca nişte şerpi de casă şi în picioare am rămas doar eu cu mama. Era chiar să ma bufnească râsul chiar şi în acele circumstanţe în care ar fi trebuit să fiu sobru. Aveam în faţă un tablou în care o mătuşă de-a mea mai habotnică o trăgea pe mama de fustă din poziţia culcat şi-i spunea să se pună în genunchi, iar mama răspundea că are reumatism şi că nu poate să îngenuncheze că o dor oasele. Bineînţeles pe mine n-au cutezat să mă tragă de pantaloni şi să-mi spună să fac vreo genoflexiune pentru slava şi mărirea lui Dumnezeu, poate mă supăram şi îi exorcizam pe toţi de creştinism.

    Suntem în secolul XXI, şi există o chestie numită declaraţia drepturilor omului care scrie ceva de genul:

1. Toate fiintele umane se nasc libere si egale în demnitate si în drepturi. Ele sunt înzestrate cu ratiune si constiinta si trebuie sa se comporte unele fata de altele în spiritul fraternitatii.

4. Nimeni nu va fi tinut în sclavie, nici în servitute; sclavagismul si comertul cu sclavi sunt interzise sub toate formele lor.

    Ei bine, înţelege cineva de ce este necesar să jucăm acest teatru sclavagist, de ce este necesar să simulăm că suntem sclavii popilor sau sclavii lui Dumnezeu? Închinăciunea nu este nimic altceva, decât declaraţia de vasalitate a unui om. Poate că nu are în prezent efectele pe care le avea în Evul Mediu însă cel puţin la nivelul conştiinţei, a nu te pune în genunchi în ciuda smiorcăielilor unor rude creştinizate la cap spune ceva despre tine.     

    Spune că eşti un om demn şi că nu accepţi declaraţiile de vasalitate nici sub formă de teatru. Tot jucând de mii de ani acest teatru absurd în faţa copiilor noştri îi vom face să creadă că într-adevăr oamenii nu sunt egali în drepturi, că există nişte stăpâni şi nişte sclavi, că noi suntem sclavii şi că popii sunt stăpânii. Îi vom face să creadă că aşa este normal, ca nişte exponenţi ai minciunii sfruntate şi ai ipocriziei extreme să ne conducă iar apoi ne vom mira de ce şi prin alte foruri de conducere tot mincinoşi şi ipocriţi sunt puşi în funcţii de răspundere şi nimeni nu e scandalizat de asta.