Credinţa este ceva personal?

    Mi-a fost dat să aud de câteva ori din partea unor creştini faptul că credinţele lor religioase ţin de domeniul personal, intim. Aceasta este o strategie care poate fi folosită de fiecare dată când cineva susţine credinţe dezaxate şi deraiate de la contactul cu realitatea. Eu de exemplu aş putea să spun că este o credinţă intimă a mea aceea că porcii zboară în mod natural şi că autoturismele din Bucureşti au câte 12 roţi şi arată ca nişte ghiocei. Aş putea să susţin că ţine de domeniul personal credinţa mea că există un Richard Dawkins supranatural care o să sufle cu raţiune peste toţi creştinii şi că le va scoate din capete prostiile cu care au fost îndoctrinaţi, ceea ce recunosc că ar fi un exemplu de gândire dezirativă din partea mea.

    Ce te faci dacă ajungi la spitalul de nebuni şi toţi cei de acolo susţin că toate ţicnelile lor ţin de domeniul personal şi că nu pot fi atacate? Ce te faci atunci când nebunii susţin că nebunia lor este ceva intim?

    Când se spune că o afirmaţie ţine de domeniul personal sau de intimitatea individului se asumă că acea afirmaţie nu adresează realitatea factuală, că face parte dintr-un cadru subiectiv al opiniilor. Bunăoară oricine poate afirma că i se pare că nevasta lui e cea mai frumoasă femeie şi această credinţă va fi tolerată din motive întemeiate. Această credinţă nu pretinde a fi un adevăr despre realitatea obiectivă ci ar fi astfel dacă respectivul individ ar spune că nouă tuturor trebuie să ni se pară că nevasta lui ar fi cea mai frumoasă, caz în care anumite persoane ar fi extrem de nemulţumite cu această idee.

    Credinţele religioase sunt departe de-a nu pretinde că fac afirmaţii despre realitatea factuală, odată cu ideea lor centrală, aceea că există nişte creaturi supranaturale numite dumnezei şi până la alte parascovenii şi gogomănii despre vârsta Cosmosului sau despre geneza lui; religiile în fapt fac tone de afirmaţii despre realitatea obiectivă, afirmaţii care nu se intersectează deloc cu această realitate căci altminteri s-ar numi afirmaţii ştiinţifice şi nu religioase.

    Când se mai spune că o anumită afirmaţie ţine de domeniul personal sau de intimitatea individului se mai poate asuma că acea credinţă nu are impact asupra mediului social, nu poate afecta negativ pe ceilalţi indivizi. Însă chiar şi în acest caz se poate recunoaşte foarte uşor că nu scapă nimeni de la obligaţia sa individuală de-a-şi confrunta acea credinţă cu realitatea factuală şi că aceste păreri care nu coincid cu realitatea se pot solda cu cazarea la spitalul de nebuni. Din nou, credinţele religioase sunt extrem de departe de-a se ţine măcar departe de la afectarea mediului social. 

    O scurtă trecere prin istorie ne aminteşte despre războaiele religioase, despre vânătoarea de vrăjitoare, despre îndobitocirea perenă a populaţiei, persecutarea ereticilor sau despre tragedii individuale generate de credinţele iraţionale religioase. Însă acestea sunt doar nişte chestiuni laterale şi lipsite de importanţă în comparaţie cu efectul dezastruos pe care îl au aceste credinţe iraţionale asupra celor care le susţin şi care în fond îi opresc să se adapteze la mediul din jurul lor modificându-le percepţia despre acel mediu, în loc să promoveze o percepţie corectă a mediului şi a problemelor pe care acesta le prezintă, astfel încât ele să fie abordate şi rezolvate.

   Credinţa nu a fost niciodată ceva personal şi nici nu va fi prea devreme; ea nu ţine de domeniul subiectiv şi ne afectează pe toţi, nu doar prin ceea ce fac cei care susţin aceste credinţe false, dar mai ales prin ceea ce nu fac şi ar trebui să facă, precum şi prin modul în care sunt folosiţi aceşti oameni cu ajutorul religiei lor de către alţii, nici aceia dotaţi cu prea multă minte.

    Ea nu poate fi tratată ca find ceva personal ci trebuie să fie discutată în public până când sita raţiunii va cerne falsităţile şi minciunile de adevăr şi va lăsa în picioare doar credinţele care sunt adevărate - deci frumoase şi utile.