Blasfemia de Paşte

    Acum câteva zile am fost contactat pe privat de către un credincios creştin care m-a somat să termin cu blasfemiile măcar acum în postul Paştelui şi m-a ameninţat foarte consistent cu flăcările Iadului. Ideea că există o conştiinţă imaterială care a creat Universul şi care este extrem de preocupată de blasfemiile mele nu poate decât să fie amuzantă. Pur şi simplu proporţiile nu se potrivesc:

    Aşa că am să purced fără ruşine la a discuta doctrina centrală a creştinismului, fără ruşine şi fără nici o frică de vreun dumnezeu. Eu am recunoscut încă din copilărie faptul că dacă ar fi existat vreun dumnezeu care să lase drept dovezi pentru existenţa sa doar mituri şi poveşti, atunci singurul lucru pe care mi l-ar fi putut imputa un asemenea dumnezeu ar fi fost gradul imens de credulitate pe care l-aş fi manifestat dacă aş fi crezut acele poveşti.

    Conform doctrinei centrale a creştinismului Dumnezeu s-a întrupat pe Pământ pentru a fi crucificat pentru păcatele oamenilor, pentru a muri pe cruce şi a învia peste trei zile, astfel oferind păcătoşilor posibilitatea mântuirii.

    Eu nu ştiu cum merg afacerile Dumnezeului creştin dar nu pot să nu remarc faptul că având de rezolvat problema acestei mântuiri şi presupunând că e dotat cu liber arbitru, Dumnezeu a ales o cale anume de-a rezolva această problemă şi nu alta.

    Poate că ar fi putut să se întrupeze într-un purice, într-un ied, într-o lăcustă, într-o oaie sau într-o coţofană ca să moară pentru noi, dar el a ales să se întrupeze într-un om. Poate că ar fi putut să descindă în Europa secolului XXI, în China secolului XIV, în Dacia de pe vremea lui Burebista, în Imperiul Aztec sau în Australia aborigenilor acum 20 000 de ani, dar el a ales să descindă acum 2012 ani exact în Palestina.

    Poate că ar fi putut să se fi născut ca al treilea sau al patrulea copil al unui cuplu dar el a ales să se nască dintr-o femeie virgină, pe care n-o chema nici Paraschiva, nici Rebeca, nici Sharon sau Betty, ci Maria, şi nu a ales să trăiască viaţa unui alchimist, a unui negustor, nici a unui fotbalist şi nici a unui muncitor la telefoane ci viaţa unui tâmplar.

    Ar fi putut să dea dintr-un bici, să fluiere în vânt, să pocnească din degete, să se dea de trei ori peste cap sau să spună doar "Abracadabra" şi mântuirea ar fi fost disponibilă tuturor, dar el a ales să sufere şi să moară, nu de sete, nici de foame, nici călcat de o maşină, nici de gonoree, sifilis sau ciroză alcoolică, ci a ales să moară pe o cruce, bătut în cuie.

    Ar fi putut apoi să învie după 4 zile sau după 4 ani, 4 luni, 4 zile şi 4 ore, dar el a ales să învie după exact 3 zile şi exact în ziua de Paşti ca să putem spune noi acum "Hristos a-nviat". Şi poate că ar fi putut să lase nişte materiale video, nişte înregistrări cu el făcând minuni, măcar o casetă audio sau poate vreun glob cu cristale magice în care să vedem toţi cum a predicat şi a suferit pentru păcatele noastre, dar el a ales să lase cele patru evanghelii care sunt inspirate dintr-un singur document scris la câţiva ani după presupusa lui moarte.

    Cu adevărat misterioase sunt cărările lui Dumnezeu. Atât de misterioase sunt, încât planul divin de mântuire în loc să apară ca un plan divin pus la cale de căre o conştiinţă imaterială, omniscientă şi omnipotentă, creatoare a sute de miliarde de galaxii, arată mai degrabă ca una dintre nenumăratele poveşti care circulau prin timpurile antice şi erau înflorite la fiecare repovestire. Nu trebuie să ne mire această opţiune a divinităţii deoarece de la început putem constata că geneza biblică apare exact ca un mit inventat de nişte rude foarte apropiate ale unor maimuţe.