Umilinţa creştină

    Veţi auzi adeseori pe creştini lăudându-se cu umilinţa proprie religiei lor, veţi observa preoţii mândrindu-se cu virtutea de-a fi umili, si o vor face pe un ton atât de umil încât ai putea foarte bine să-i confunzi cu nişte cerşetori de drept comun. A vorbi în stilul acela, cu acea intonaţie specifică, este o tehnică verbală ce se învaţă prin seminare şi facultăţi de teologie, nu se învaţă la ora de biologie sau în laboratorul de chimie. Şi nu se învaţă la chimie sau biologie deoarece oamenii care predau adevărul n-au nevoie să mimeze umilinţa; de-a mima umilinţa au nevoie doar cei care umblă cu minciunile.

    Aşa cum ştim că se întâmplă, distanţa dintre ceea ce fac preoţii şi ceea ce spun ei că fac este ceva mai mare decât distanţa dintre vârful nasului meu şi galaxia Andromeda, care la rândul ei este mai mare decât distanţa de la cer la pământ.

    Când popii cer oamenilor să le sărute mâinile şi să stea în genunchi în faţa lor, o fac pe un ton umil predicând despre virtutea umilinţei. Când popii pretind cunoaşterea unor adevăruri despre realitate care nu sunt accesibile comunităţii ştiinţifice dar la care ei au acces prin revelaţie divină, o fac pe un ton umil, predicând despre virtutea umilinţei. Când pretind ca oamenii să execute ceea ce spun ei că este moral, când pretind controlul populaţiilor şi când dictează ce poziţii sexuale sunt permise, când să munceşti, ce dijmă să le plăteşti, când îşi arogă drepturi şi privilegii de senior feudal o fac pe un ton cât mai umil, predicând despre virtutea umilinţei.

    Tot pe un ton umil pretind că au capacitatea de-a-l invoca, de-a-l comanda pe Creatorul Universului, care prin puterea-i magică se materializează într-un biscuit şi-ntr-un pahar de vin, şi cu chiar mai multă umilinţă pretind să îţi ierte păcatele, păcătos nemernic şi mizerabil ce eşti! Lozinca umilinţei nu-i părăseşte pe aceşti indivizi nici când se declară sfinţi sau chiar preasfinţi, ceea ce nu exclude faptul că ar mai fi pe deasupra şi preafericiţi. Daca eu mă declar acum preasfânt, voi aţi lua-o ca un act de umilinţă?

   Sigur, creierul afumat de mirosul de tămâie şi murat în dogmele religioase ar putea aprecia aceste manifestări ca fiind o dovadă a umilinţei preasfinţilor popi, însă o minte raţională va lua în considerare doar faptele şi va extrage o concluzie doar în baza faptelor.

    Iar faptele nu arată deloc vreun fel de umilinţă, ele arată o mare ipocrizie, un tupeu extraordinar, o mentalitate mafiotă feudală şi antisocială a unei foste caste dominante ce a supravieţuit Evului Mediu si care vrea să-şi continue viaţa nestingherită şi în secolul nostru. Îmi pare rău, nu se poate aşa ceva. Membrii acestei caste să-şi continue viaţa în alte domenii de activitate, eu nu vreau sa fie persecutaţi în nici un fel şi nimeni nu ar trebui să vrea deoarece ei sunt moştenirea unor vremuri demult apuse. Pe unii dintre ei i-aş numi chiar victime ale acelor moduri de gândire şi ale acelor relaţii sociale feudale. Casta însă, va să piară numaidecât şi aşa cum vrăjitoria nu are ce căuta la spital nici statutul social de popă n-are ce căuta în sec XXI, oricât de multă umilinţă ar pretinde acest statut social că înglobează.