Raiul creştin

    Aşa după cum ştim toţi în religia creştină după ce mori ajungi în Rai şi acolo trăieşti fericit o eternitate. Vom arăta deci pentru doritorii de Rai cam cum arată un tablou sumar al acestui loc de veci:

1. Atunci când eşti în Rai şi vine cineva la tine să-ţi înşire tot felul de parascovenii, imbecilisme şi platitudini de care nu eşti interesat sub nici o formă şi de care nu vei fi interesat vreodata, te vei simţi invariabil fericit.

2. Dacă eşti în Rai şi prietena te înşeală cu prietenul tău cel mai bun vei tresălta de fericire.

3. În Rai vei putea să-ţi dai cu ciocanul peste ouă, sa le strângi la menghină, să le freci cu peria de sârmă iar apoi să le bagi în spirt şi singurul lucru pe care-l vei simţi va fi fericirea deplină.

4. În caz că te plimbi prin Rai, calci într-un rahat de câine, aluneci şi-ţi spargi nasul, vei fi un om fericit.

5. În Rai vor fi fericiţi toţi cei cu puţa mică. Şi ei dar, ciudat, şi femeile lor.

6. În Rai până şi creştinii vor fi fericiţi.

7. Dacă vine cineva îţi pocneşte un pumn în faţă fără motiv şi-ţi dă apoi şi un şut în fund vei simţi un acut sentiment de fericire.

8. În Rai nu contează de unde vii şi unde te duci, dacă faci stânga sau dreapta, dacă urci sau cobori, dacă mergi sau stai; oriunde eşti şi oriunde ai ajunge eşti la fel de fericit.

9. Pe Pământ dacă bei, te îmbeţi însă după ceva timp de trezeşti din beţie. În Rai dacă bei, te îmbeţi dar când te trezeşti, te trezeşti tot beat. De fericire.

10. În Rai Hristos va putea fi biciuit, bătut în cuie pe cruce, scuipat de populaţie, sodomizat de o herghelie de unicorni roz şi se va simţi extrem de fericit. La fel de fericiţi vor fi şi părinţii lui, Dumnezeu şi cu Maria, atunci când îl vor vedea lăţit pe cruce şi executat de herghelia de unicorni.

11. Din Rai vei putea să te uiţi la etajul inferior, în Iad, unde se află copii nebotezaţi, Nietzsche, Angelina Jolie, eu, Socrate, Richard Dawkins, vrăjitoare şi femei musulmane care vor fi rupte în bucăţi, mâncate, desfigurate, dezintegrate şi violate de toţi dracii şi te va încerca fericirea. Te vei uita cum urlă de durere în perpetuitate şi vei fi fericit. Din Rai te poţi uita fericit la chinurile groaznice ale copiilor tăi păcătoşi sau eretici şi vei face asta pentru eternitate.

12. În Rai poţi în sfîrşit să mănânci rahat la propriu şi nu doar să-ţi placă ci să fii şi fericit pe deasupra.

13. Tot acolo vei fi fericit de fiecare dată când vezi autişti, cretini, idioţi, imbecili sau alţi săraci cu duhul. Care, evident, fiind săraci cu duhul sunt şi ei fericiţi. 

14. În Rai nu există grade de fericire, întotdeauna eşti fericit în gradul maxim în care poţi fi fericit. Eşti la fel de fericit dacă mănânci un grapefruit sau daca-ţi rozi unghiile; dacă faci sex cu Miss Univers sau cu o păpuşă gonflabilă hermafrodită şi dezumflată; dacă asculţi Bach sau vreo unghie scrijelind tabla, dacă ai hemoroizi, reumatism, tuberculoză ori platfus.

15. La fel de fericit eşti dacă citeşti poezie sau dacă asculţi demagogie politică, dacă îţi miroase a lavandă sau a ouă clocite, dacă bei un vin de Porto sau hipoclorit de sodiu, dacă-l priveşti pe Hristos pe cruce sau tabloul lui Stalin.

16. În cadrul Cupei Campionilor Creştini care se desfăşoară în Rai, cei care sunt eliminaţi în grupe sunt la fel de fericiţi ca cei care iau cupa, iar în meciurile de box creştin sunt fericiţi deopotrivă învingătorii cât şi perdanţii.

17. În Rai, vei fi fericit să te întâlneşti şi să vorbeşti faţă în faţă cu posesorii moaştelor pe care le-ai pupat în viaţa ta creştină.

18. Dacă eşti în Rai şi te mănâncă-n fund nu contează dacă te scarpini sau nu, vei fi la fel de fericit. Dacă îţi curg mucii din nas, nu contează dacă-i ştergi sau nu, vei fi la fel de fericit.

19. Acolo dacă te duci la un copil mic şi-i iei jucăria nu se supără pe tine, este imposibil să enervezi pe cineva oricât te-ai chinui; nu poţi nici să faci glume pe seama cuiva şi nici să dai ţeapă că nu se supără nimeni.

20. Nu contează ce faci, ce gândeşti ce crezi, ce ţi se întâmplă, în ce companie eşti, singura stare pe care poţi s-o încerci este fericirea, astfel încât dacă s-ar putea să simţi şi altceva ai putea să juri că începe să te plictisească toată afacerea asta.

    Cât despre mine, eu am asigurat în Iad un loc călduţ, ba chiar fierbinte aş putea să spun. E clar că nu e  fericirea din Rai, însă din câte am înţeles, chinurile Iadului sunt diversificate şi destul de deosebite, astfel încât experimentarea lor ar putea să fie chiar distractivă dintr-un anumit punct de vedere.

Dumnezeu ca explicaţie

    Fiinţele umane sunt dotate cu o sumedenie de emoţii pe care le pot experimenta, însă mie cea mai fascinantă dintre ele mi se pare curiozitatea. Curiozitatea este motorul care generează învăţarea, investigaţia şi explorarea, temelia pe care se clădesc şi se exersează principalele facultăţi intelectuale ale omului. Nu este greu de observat că un nivel scăzut de curiozitate va genera subdezvoltare intelectuală, în timp ce unul foarte crescut se va traduce prin cunoştinţe vaste, solide şi autentice.

    Evident că  ideologiile care sunt divorţate de realitate au dezvoltat nişte mecanisme de apărare în faţa curiozităţii native a speciei umane şi religia nu face excepţie. Poate fi constatat acest fapt de fiecare dată când religioşii îl aduc pe Dumnezeu ca explicaţie pentru o întrebare validă.

    Se poate să fie pusă în discuţie cauza formării Universului, sursa moralităţii, explicaţia pentru diversitatea formelor de viaţă, vreun presupus miracol care ar fi avut loc sau cine ştie ce dezastru natural iar răspunsul religioşilor este invariabil "Dumnezeu". Însă acesta nu reprezintă un răspuns adecvat ci un scurtcircuit al creierului. Orice răspuns cu valoare explicativă diferită de zero prezintă implicit modul în care se desfăşoară lucrurile. 

    Dacă teoria Big Bangului explică modul în care a evoluat Universul într-un întreg compendiu plin de ecuaţii şi de ilustraţii, teoria religioasă fentează orice explicaţie afirmând că Universul a fost făcut de Dumnezeu prin magie. Nu se explică nimic. Dacă evoluţionismul explică modul în care s-a dezvoltat viaţa pe această planetă în mai multe compendii, chiar arătând cum se desfăşoară procesul de diversificare a speciilor, teoria religioasă fentează orice explicaţie afirmînd că vieţuitoarele au fost create de Dumnezeu, evident, prin magie. Magia însă nu este o explicaţie decât pentru preşcolari. Dacă oamenii de ştiinţă au dezvoltat modele serioase care explică punctual modul în care ajunge să se manifeste un cutremur, mintea scurtcircuitată de religie are bineînţeles un răspuns la dispoziţie. Dumnezeu a cutremurat pământul. Cum? Prin magie.

    Explicaţiile magice prind însă la preşcolari, nu la adolescenţi şi în nici un caz la oameni maturi. Să ne imaginăm că la şcoală ni s-ar spune că integrala cutare are rezultatul pe care-l are din cauze magice, că stomacul face digestia într-un mod misterios şi că gheaţa este solidă din motive care depăşesc orizontul cunoaşterii umane. Că munţii se încreţesc prin magie şi că mareele au loc din cauze misterioase. Ei bine, n-ar fi asta o şcoală ca-n poveste? Oare cum ar arăta un extemporal la care elevul poate răspunde la toate întrebările cu doar două răspunsuri: magie şi mister...

    Şi totuşi avem de-a face cu oameni maturi care prezintă pseudoexplicaţii magice şi mai şi au pretenţia să fie luaţi în serios. Acestora le-a fost amputată curiozitatea şi le-a fost defectat mecanismul de investigaţie a realităţii de către religie; astfel au ajuns să-şi mascheze ignoranţa prin cuvântul "Dumnezeu" şi să se mai şi simtă satisfăcuţi cu faptul că ei au o explicaţie. Aş vrea să văd măcar un singur religios, popă sau teolog care să explice cum a dat Dumnezeu drumul la Big Bang, cu ecuaţii şi ilustraţii, nu cu magie şi mister şi atunci poate că am să consider că religia este altceva decât fraudă intelectuală şi deziluzie.

    Însă până atunci poate să vină cineva şi să mă întrebe ce am cu religia. Am ce am cu religia din cauză că deturnează curiozitatea umană în cazul unor întrebări existenţiale care definesc fiinţa umană. Am ce am cu religia deoarece este declarată împotriva curiozităţii chiar de la primul capitol, acela în care Adam şi Eva sunt pedepsiţi pentru faptul de-a fi curioşi. Am ce am cu religia din cauză că îşi imbecilizează efectiv victimele şi nu-mi place să trăiesc printre oameni imbecilizaţi. Am ce am cu religia deoarece dă nişte răspunsuri false unora dintre cele mai importante întrebări care se pot pune şi maschează acest lucru spunând că rezolvă o criză existenţială.

   Ce suntem, de unde venim, unde ne ducem şi care este sensul vieţii? Un copil poate fi îndreptat să caute singur răspunsurile prin investigaţie intelectuală onestă, aflând în timpul procesului de căutare informaţii adevărate despre ce este viaţa şi despre istoria Universului. Acelaşi copil poate fi minţit cu anacronicele prostii religioase, astfel fiind oprit din căutare şi din procesul de informare. Iar dacă mă intrebaţi pe mine care este scopul vieţii, răspunsul este evident: scopul vieţii este să te intrebi în perpetuitate.

Iluzia liberului arbitru

     Liberul arbitru reprezintă capacitatea omului de-a avea control conştient şi independent asupra acţiunilor, deciziilor şi alegerilor sale; aşa sună o definiţie uzuală a conceptului.

     Conform cunoaşterii ştiinţifice actuale, conceptul de liber arbitru nu are corespondenţă în realitate, mai exact, nu există decât în imaginaţia noastră. Este clar că tuturor ni se pare că deţinem liber arbitru însă aceasta este doar o iluzie care ar trebui să fie încadrată la capitolul erorilor de cogniţie.

    Credinţa în existenţa liberului arbitru reprezintă o excelentă mostră de gândire dezirativă, deoarece nu-i aşa, este foarte neplăcut să ne gândim că funcţionăm ca nişte maşini dar este foarte confortabil să ne gândim că avem control asupra gândurilor şi deciziilor noastre. Din păcate pentru gândirea dezirativă, adevărul nu rezidă în ceea ce este plăcut sau în ceea ce este neplăcut şi trebuie să avem în vizor sunt următoarele lucruri:

    dacă ne-am fi născut în Grecia Antică am fi crezut în Zeus şi Apollo, dacă ne-am fi născut în India am fi crezut în Shiva şi Vishnu, dacă ne-am fi născut în Arabia Saudită am fi crezut în Allah şi Mahomed iar dacă ne-am fi născut în Scandinavia vikingilor am fi crezut in Odin şi Thor. O asemenea expoziţie a realităţii atestă într-un mod indubital că cel puţin credinţele religioase nu reprezintă o alegere ci sunt impuse asupra individului de cultura în care trăieşte. Nici nu ar avea cum să fie altfel având în vedere că aceste credinţe religioase nu se intersectează cu realitatea, dacă s-ar intersecta atunci nu ar mai exista o asemenea diversitate de religii şi superstiţii. 

    Bineînţeles, nu doar ideile religioase sunt importate din mediul înconjurător ci toate ideile pe le susţinem şi acest lucru este uşor de observat atunci când vedem că susţinem doar idei consistente cu cele ale mediului în care trăim şi nicidecum altele. Este clar că în mediul în care trăim vom ajunge invariabil să susţinem că un corp scufundat într-un lichid este împins de jos în sus cu o forţă egală cu greutatea volumului de apă dezlocuit, vom ajunge să cunoaştem limba maternă, să gândim cu ajutorul conceptelor existente în limba maternă şi nu cu ajutorul unor concepte de care n-am auzit niciodată. Tot ceea ce face şi ce gândeşte un om într-o viaţă este explicabil prin materialul său genetic şi prin mediul în care a avut posibilitatea să se manifeste acel material genetic, fără să fie nevoie de nici un fel de agenţie supranaturală aşa cum este cea a liberului arbitru. 

    Mai interesant este de abordat ceea ce presupune lipsa liberului arbitru la nivel practic. În principiu toţi oamenii sunt interesaţi în a avea experienţe cât mai pozitive şi ca atare fac investiţii majore în căutarea acestor experienţe. Însă deciziile pe care le pot lua şi experienţele pe care le pot avea sunt prizoniere fără drept de apel ale mediului în care trăiesc respectivii.

    Un sclav din Roma Antică nu ar fi putut să experimenteze bungee jumping poate decât o singură dată în viaţă, împăratul Bizanţului, Ioan al VIII-lea Paleologul, nu ar mai fi experimentat moartea a două soţii dacă ar fi avut la îndemână câteva flacoane de tetracilină, iar Albert Einstein nu ar mai fi scos teoria relativităţii în lipsa exprimentelor şi teoriilor altor colegi ai săi. Majoritatea cetăţenilor Evului Mediu n-au avut niciodată experienţa citirii unei poezii. Nu doar experienţele pe care le avem dar şi deciziile pe care le luăm depind tot de mediul exterior. Bunăoară unui român din secolul XIV nu i s-ar fi ivit niciodată ocazia de-a decide la ce facultate dă, la fel cum unui român din secolul XXI nu i s-a ivit ocazia de-a decide dacă pleacă din faţa cotropirii turceşti sau rămâne.

    Asta nu înseamnă că acele decizii pe care le luăm nu contează, chiar dacă ele depind de mediu. În fapt, acestea sunt singurele care contează şi, putem să luăm decizii care să afecteze mediul exterior într-un mod pozitiv sau să ignorăm complet mediul şi să fim preocupaţi de viaţa noastră interioară sau strict de propria persoană. Mediul în care trăim acum este determinat de noi într-o măsură semnificativă, este un mediu social prin excelenţă, mediul care ne pune în faţa unor decizii şi nu în faţa altora. Mediul social determină deciziile pe care va trebui să le luăm, decizii care la rândul lor vor determina mediul social, într-o spirală care poate duce la o societate avansată şi civilizată sau la un holocaust planetar.

   Acestea nu sunt nişte lucruri pe care doar geniile le pot pricepe însă mă uit la semenii mei cu consternare şi văd cum înţeleg ei să afecteze mediul social în care trăiesc: prin lipsa completă de preocupare pentru acest mediu. Tocmai de aceea am scris aceste rânduri, cine ştie, poate reuşesc să determin pe vreunul să se preocupe mai mult de realitatea exterioară şi mai puţin de cea interioară, realitate interioară care este dependentă de cea exterioară într-o proporţie maximă. 

    Se pare că majoritatea oamenilor doresc să fie fericiţi, şi ar fi bine să înţeleagă faptul că există medii care predispun la fericire şi medii care predispun la nefericire şi în acest context fiecare individ ar trebui să se întrebe ce face el pentru a genera un astfel de mediu, în afară de jocurile pe calculator, filmele, mâncarea, băutura şi preocuparea narcisistă pentru propria persoană, care în mod ironic, este principala piedică în construcţia unui mediu ce predispune la fericire.

Reţetă pentru mâncare creştin-ortodoxă

    Pentru toţi credincioşii ortodocşi care vor să îşi satisfacă plăcerile culinare iată aici o reţetă pentru o mâncare ce poate fi realizată foarte uşor în orice biserică.

Ingrediente:
-  2 kg moaşte de sfânt
-  5 l apă sfinţită
-  200 ml ulei de mir
- 1 bucată anafură
- 1 porţie de sfântă cuminecătură

condimente:

- smirnă
- tămâie

     Într-o cristelniţă se introduc moaştele cu apa sfinţită şi se fierb uşor la focul câtorva lumânări. Se amestecă din 5 în 5 minute cu o cruce mai lungă, timp în care se spun nişte rugăciuni. După ce carnea de moaşte începe să se desprindă de pe oase, se toarnă în cristelniţă uleiul de mir şi anafura şi se dă în clocot la flăcările Iadului. Când apa sfinţită s-a evaporat în cea mai mare parte şi a mai rămas doar pe fundul cristelniţei, se adaugă la compoziţie şi sfânta cuminecătură (trupul şi sângele lui Hristos) şi se lasă la rumenit. În acest timp se ia o Biblie de pe undeva şi se face vânt cu ea pe deasupra mâncării ca să nu prindă miros de afumătură.

   Odată ce am ajuns aici, mâncarea noastră creştin-ortodoxă este aproape gata şi acum putem lua o cădelniţă pentru a împrăştia din belşug cu smirnă şi tămâie pentru aromă.

    Se serveşte lângă catapeteasmă cu colivă pe post de garnitură.

   Amin şi poftă bună!

Preoţi pedofili, acum şi la noi

    Încrederea populaţiei în Biserica Catolică a scăzut drastic în urma multiplelor scandaluri de pedofilie din perioada recentă. În urma colectării statisticilor s-a ajuns la concluzia că un preot catolic are probabilitatea de-a abuza sexual copii de 20 pana la 200 de ori mai mare decat un individ aparţinând altor categorii sociale.

    Dimensiunile prostiei umane se relevă într-adevar a fi de necuprins atunci când luam în calcul faptul că este nevoie de preoţi pedofili pentru a descreşte încrederea populaţiei în Biserica Catolică, având în vedere istoria acestei organizaţii criminale.

    Diagnosticul de abuz este impartit in mare între pedofilie si efebofilie, mai exact între abuzul copiilor şi cel al adolescenţilor. Iată că nici România nu este scutită de existenţa acestei categorii de oameni ţicniţi, şi aflăm despre nişte popi de-ai noştri care, în rând cu alţi clienţi ai unei reţele de proxeneţi au făcut exact ceea ce colegii lor catolici au demonstrat că ştiu face foarte bine. Se pare totuşi că ai noştri sunt mai pricepuţi la negocieri:

"Preot : Eee! Şi... mie mi-a zis c-a vorbit cu voi că cereţi prea mult... 2 milioane e prea mult
Ştefan: A zis că-i mult două milioane?
Preot: Da! Da, da... nu ţi-am zis şi ţie şi prima dată? Să lăsaţi şi voi mai ieftin, măi!
Ştefan: Păi dacă i se pare doi inşi 2 milioane mult?!!
Preot: Aa, amândoi? Nu ştiu, poate... (n.n. se aude soneria unui telefon)
Ştefan:Hai că, uite, mă sună pe ăstălalt nişte părinţi! Mai vorbim, da?
Hai...hai că... te-am pupat!"

    2 milioane pentru doi băieţi care au fost racolaţi de către proxeneţi exact din acel mediu în care biserica susţine că-şi desfăşoară opera socială. Cum şi-a desfăşurat preotul opera socială în cazul adolescenţilor proveniţi dintr-un mediu defavorizat? I-a futut în cur -  ori pe banii enoriaşilor ori pe banii statului - care astfel au ajuns în mâna proxeneţilor. Poate în viziunea tovarăşului popă, a fute în cur reprezintă operă socială. Iar în caz că s-a ofilit careva din cauză că am folosit sintagma "futut în cur" în loc de "întreţinut relaţii sexuale cu un minor" poate să se veştejească şi apoi să se usuce din punctul meu de vedere. În anumite contexte folosirea cuvintelor dure este justificată, altminteri acestea nu ar mai fi existat în vocabular şi exact acesta este unul din contextele în care nu pot fi folosite eufemisme de genul "a întreţinut relaţii sexuale". I-a futut în cur, sper că e clar.

    Acum, există ceva în neregulă cu situaţia asta, în afară de ceea ce este evident în neregulă. Poţi auzi că un electrician sau un şofer au abuzat copii sexual, poţi auzi că un director comercial a făcut acelaşi lucru sau poţi să auzi că un borfaş de strada mare s-a pretat la aceeaşi nemernicie şi parcă e o diferenţă faţă de cazul în care auzi de popă. Electricianul, şoferul, directorul comercial sau borfaşul, au luxul de-a nu fi obligaţi de natura ocupaţiei lor să dea lecţii în continuu altora despre ce este moral şi ce nu, aceştia nu au pretenţia că instituţia din care fac parte îi ajută pe nenorociţi sau că ei ar avea vreo conduită  morală superioară. Popii da. Gradul de ipocrizie pe care trebuie să-l deţină un popă pedofil este mult mai mare decât cel pe care l-ar deţine un borfaş pedofil, şi poate că borfaşul chiar ar avea suficiente procese de conştiinţă încât măcar să nu mai dea altora lecţii de moralitate. La popă nu s-a întâmplat. 

     Acesta este unul dintre oamenii care vine şi le explică enoriaşilor că nu e frumos ca femeile să vină rujate la biserică, că homosexualitatea e un păcat, că ateii sunt sursa de imoralitate din societate, că trebuie să te abţii de la poftele sexuale iar dacă înjuri o să te audă Dumnezeu şi o să te pedepsească.

    Nu e ca şi cum în momentul acesta s-ar fi descoperit că popii mustesc de ipocrizie, acest fapt este înscris în zicala "Să faci ce zice popa, nu ce face popa", o mostră de înţelepciune populară şi de prostie în acelaşi timp. Dacă ştim toţi că popii sunt ipocriţi atunci de ce ne comportăm ca şi când n-ar fi?