Cimitire

      Principala funcţie a religiei este aceea de-a-i ajuta pe oameni să depăşească problemele pe care le au făcându-i să se comporte ca şi cum acele probleme nu ar exista. Şi ne putem da seama cât de problematică este moartea pentru specia noastră doar atunci când contemplăm nivelul de ţicneală al ritualurilor religioase care vizează moartea. De exemplu, îngroparea morţilor are drept rol punerea în scena a unei piese de teatru din care să se desprindă ideea că morţii n-ar fi morţi de-a binelea.

    Dacă ai o maşină şi o striveşti de vreun copac, nu o duci acasa ca să o ţii într-un garaj mortuar şi să te urci în ea din când în când, nu mai bagi benzină în rezervorul spart şi nu mai întorci puţin de volanul stâlcit doar de dragul vremurilor bune. Dar atunci când moare o persoană, conform ritualurilor religioase trebuie s-o depozitezi într-un loc anume numit cimitir, să faci drumuri regulate pe-acolo şi să ai grijă de mormânt. De ce trebuie să ai grijă de mormânt? Evident, trebuie să ai grijă de mort, poate se îmbolnăveşte de sinuzită, cifoză, sau doamne fereşte, cancer.

     Aflu de pe wikipedia că în Japonia, 99,82% dintre trupurile celor decedaţi sunt descompuse prin incinerare şi nu prin tradiţionala metodă a viermilor, cea care se foloseşte în România. La unii dintre budiştii tibetani trupurile sunt tranşate şi apoi date vulturilor dar parcă tot e mai glorios decât metoda cu viermii. Clar îmi este că-i mult mai eficient din punct de vedere al spaţiului şi te mai şi scuteşte de absurdul faptului de-a dota un om mort cu drept de proprietate asupra gropii în care este repartizat. Bine măcar că morţii nu sunt împroprietăriţi pe viaţă şi pot fi scoşi după un timp pentru a face loc noilor veniţi.

     În Bucureşti de exemplu sunt vreo 15 cimitire şi un singur crematoriu - o teribilă risipă de spaţiu. Nu vreau să fiu înţeles greşit, acel spaţiu este folosit mult mai bine de un cimitir decât de un complex comercial, rezidenţial sau de vreo parcare. Măcar mai cresc nişte copaci, nişte buruieni prin cimitir iar o oază de verdeaţă este binevenită oriunde în acest deşert de beton, sticlă şi plastic care este capitala României. Din păcate există o modă a mormintelor care le obligă pe rudele defuncţilor să înalţe adevărate mausolee întru veşnica pomenire unor iluştri necunoscuţi şi de aceea, jumătate din spaţiul care ar fi fost altfel verde, este împestriţat cu plăci de marmură şi cu alte betoane.

    Există o competiţie a măreţiei monumentelor funerare, o funestă competiţie în care oamenii vor să arate că n-au trăit degeaba, că viaţa lor a avut o însemnătate şi că însemnătatea vieţii lor este proporţională cu greutatea plăcii de marmură şi cu soliditatea gardului de fier care împrejmuieşte micuţa mastaba. Eu credeam că daca vrei ca viaţa ta să aibe vreo însemnătate ar trebui să te gandeşti la lucrul ăsta atunci când eşti viu şi să acţionezi în consecinţă, dar se pare că unii au găsit o soluţie mult mai simplă pentru această problemă existenţială - se rezolvă cu o îngropăciune fastuoasă şi cu mai multă marmură.

   Ar folosi acele spaţii mult mai bine pe post de parc pentru cei vii decât ca orăşele ale celor morţi şi sunt sigur că aşa cum japonezii reuşesc să trăiască fără să locuiască în acelaşi oraş cu defuncţii lor vom reuşi şi noi vreodată să murim fără să mai avem pretenţia de-a locui cu vii. Iar dacă oamenii au dificultăţi în a accepta fenomenul biologic numit moarte, atunci soluţia nu este investiţia în ritualurile religioase din jurul trupurilor lipsite de viaţă, nici în plăcile de marmură din cimitire, ci investiţia în cercetare ştiinţifică în domeniul medicinei şi a ingineriei genetice.