Când teologia se intersectează cu ştiinţa

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar mai povesti. A fost odată un olandez numit Christiaan Huygens care s-a ocupat cu matematica, fizica şi astronomia şi care s-a asociat cu un anume Baruch Spinoza, care, pe lângă faptul că a fost excomunicat din comunitatea evreiască pe motiv de panteism şi ale cărui cărţi au fost interzise de către Biserica Catolică se mai ocupa şi cu şlefuitul lentilelor.

Acest Christiaan Huygens a luat deci nişte lentile şlefuite de către apostatul Spinoza, a construit un telescop ceva mai performant decât cel folosit de ereticul Galileo Galilei când a descoperit planeta Saturn şi s-a uitat în aceeaşi direcţie. Rezultatul constă în două cărţi publicate în anii 1656 şi 1659 şi intitulate De Saturni Luna observatio nova, respectiv Systema Saturnium în care Huygens prezintă descoperirea satelitului planetei numit actualmente Titan şi totodată ipoteza conform căreia planeta Saturn este înconjurată de un inel solid şi plat.

Imediat ce aceste cărţi şi-au făcut apariţia în mediul informaţional, marele teolog Leo Allatius a publicat pe aceeaşi temă lucrarea numită De Praeputio Domini Nostri Jesu Christi Diatriba, în care acest specialist în teologie argumentează că inelele saturniene reprezintă prepuţul Domnului Iisus Hristos care s-a ridicat la cer.

Mare este prepuţul tău Doamne... vezi imaginea de mai sus. Oare ce ne-am fi făcut noi dacă marele prepuţolog ar fi lăsat descoperirile şi ipotezele ştiinţifice văduvite de importantele conotaţii teleologice pe care el le-a dedus cu ajutorul silogismelor, deducţiilor şi inducţiilor teologice?

Cam cu acelaşi tip de deducţie se poate argumenta că planetele Uranus şi Neptun sunt testiculele Domnului Iisus Cristos care s-au ridicat la cer odată cu învierea, supernovele sunt păduchii din barba lui Yahweh iar cometele sfinţii spermatozoizi ai lui Hristos care se plimbă de aiurea prin ceruri fără să aibă o direcţie precisă, deoarece se ştie că Mântuitorului nu i-au plăcut nici femeile şi nici sexul.

Lăsând gluma la o parte, ceea ce a făcut Leo Allatius este de o importanţă crucială pentru specia umană - a reuşit să ne reveleze esenţa teologiei - discuţie despre pielea sfintei puli. Pe scurt, teologia este pielea pulii.

Acuma, se poate să apară nişte persoane mai sofisticate şi mai simandicoase care ar putea să fie oripilate de cuvântul obscen pe care tocmai l-am folosit, dar pe onoarea mea dacă înţeleg de ce ar ofensa pe cineva aceste cuvinte, care, într-adevăr sunt vulgare, dar n-au făcut niciodată vreun rău cuiva. Cuvinte cu desăvârşire obscene sunt Dumnezeu şi cu Hristos, obscenităţi în numele cărora oameni au fost arşi pe rug, torturaţi, discriminaţi, abuzaţi, persecutaţi şi ucişi în cele mai diverse moduri posibile. La auzul acestora acele persoane ar trebui să încerce sentimentul de scârbă, nu la auzul denumirii populare a penisului care de regulă produce amuzament.

Revenind la problema teologiei, prepuţologie în viziunea lui Leo Allatius, această "activitate" face parte din aceeaşi categorie semantică cu făt-frumosologia, dragonologia, moş crăciunologia, unicornologia, zmeologia şi alte poveşti despre fiinţe fantastice plăsmuite la lumina lumânării de oameni care nu prea aveau treabă.

Poţi să constaţi cu consternare, cum aceşti specialişti în peroraţii prolixe inutile apar pe la televiziuni fără să scrie undeva într-un colţ ceva de genul "momente vesele". Sunt priviţi ca şi cum ceea ce aberează ei acolo ar avea vreo legătură cu decenţa, seriozitatea sau realitatea. Realitatea este că oamenii viitorului vor lectura cu plăcere teologia creştină, aşa cum copiii lecturează cu plăcere Punguţa cu doi bani, Dănilă Prepeleac, Ivan Turbincă şi Povestea lui Stan Păţitul, şi se vor minuna îndelung neexplicându-şi cum a putut exista cineva care chiar a crezut că acelea sunt nişte lucruri adevărate.