Miracole creştine

Eu am fost de când mă ştiu un mare amator de literatură fantastică şi mitologie. Încă mai sunt, dar acum prefer ştiinţifico-fantasticul, deoarece e mult mai fantastic decât fantasticul clasic. Găsesc că îmi stimulează imaginaţia. De cum am învăţat să citesc am început efectiv să devorez poveşti. Am citit cu mare plăcere basmele lui Petre Ispirescu, poveştile şi povestirile lui Creangă, mai multe volume de basme ale românilor, după care am trecut la "Poveşti Nemuritoare",cele ale fraţilor Grimm şi apoi la Legendele Olimpului, Iliada şi Odiseea, mitologia romană şi Marile legende ale lumii. Ca orice copil care se respectă.

Aveam în cap o lume fascinantă, populată de mume ale pădurii, zmei, balauri şi motani încălţaţi, greuceni, zgripsori uriaşi, zâne şi minotauri, hidre şi harpii, titani şi cerberi, zei şi demoni, spirite, eroi cu puteri supranaturale, întâmplări fantastice, substanţe şi obiecte cu capacităţi miraculoase şi cosmologii ciudate. Ca să nu vă daţi prematur cu părerea, în paralel citeam cărţile de geografie şi istorie ale maică-mii deşi nu ajunsesem încă în clasa a V-a, iar în acele manuale se învaţă prima dată despre galaxii, Calea Lactee, stele, Soare, mişcarea de rotaţie, mişcarea de revoluţie, relief, climă, maree, sistemul solar, dinamica plăcilor tectonice, atmosferă, biosferă şi alte nenorociri din astea, respectiv preistorie, evoluţionism, epoca primitivă, civilizaţiile antichităţii, civilizaţia greacă, cea romană, Sumerul, Egiptul, şi tot felul de chestii care erau cel puţin la fel de interesante ca respectivele poveşti.

Cam pe clasa a VII-a curiozitatea mea intelectuală s-a intersectat cu Sfanta Scriptură. 

Am citit acolo despre tranformarea nevestei lui Lot într-o stană de piatră - o chestie demult fumată, o mai întâlnisem în Greuceanu şi în legenda lui Perseus şi a monstruosului său scut.

Despre potop, pe care îl ştiam foarte bine din mitologia greacă.

Despre oprirea Soarelui şi Lunii, în Iosua, lucru pe care îl ştiam din nou tot din Greuceanu (mai citiţi-l odată că e distractiv). Acolo nişte zmei furaseră Luna şi Soarele de pe cer.

Pe lângă unele din întâmplările fantastice pe care le ştiam, câteva din "miracolele" biblice erau de-a dreptul ridicole - tufişul arzător, izvorârea apei în deşert, transformarea toiagului lui Aaron în şarpe, tranformarea apei în vin, mersul pe apă sau înmulţirea pâinilor şi a peştilor. Pentru personajele mitice despre care eu deja aveam cunoştinţă, acestea ar fi fost doar nişte trucuri de începător.

Tot în Biblie am citit despre despărţirea Mării Roşii; o glumă faţă de isprăvile lui Heracles, cel care a învins moartea şi care a ţinut pe umăr bolta cerească a cărui susţinător uzual era titanul Atlas.

Cât despre vindecările miraculoase din Noul Testament, nu pot să spun decât că Hristos încă nu aflase că totul se face cu apă vie şi cu apă moartă şi că minunea asta putea fi implementată la scară industrială cu destulă apă miraculoasă.

Cu alte cuvinte, nimic nou sub faţa soarelui în materie de mitologie. Iar acuma stau, mă uit în REALITATE şi mi se pare că mă uit la un tablou inspirat din cea mai fantastică povestire le care am avut acces vreodată. Există o categorie socială care, prin secole de îndoctrinare şi de rafinare evoluţionistă a tehnicilor de îndoctrinare religioasă a reuşit să proiecteze fantasticul în REALITATE, şi să o înlocuiască în mai multe puncte ale ei, puncte în care efectiv este determinat comportamentul oamenilor în lumea REALĂ.

Suntem în situaţia în care departamentele academice tratează la modul serios "compatibilitatea dintre ştiinţă şi religie". Ca şi cum la facultăţile de filozofie s-ar ţine conferinţe despre compatibilitatea dintre teoria gravitaţiei şi povestea lui Ţugulea, fiul unchiaşului si al mătuşii, sau despre compatibilitatea dintre mecanica fluidelor şi Legendele Olimpului. Exponenţii acestei categorii sociale, numiţi teologi, au pus toată cunoaşterea umană în slujba fantasmagoriilor religioase, şi astăzi ne trezim că avem discuţii care includ logica, epistemologia, evoluţionismul şi mecanica cuantică în confruntările pro şi contra religiei, care pe lângă faptul că nu este decât mitologia evreilor, mai conţine şi o sursă însemnată de mecanisme de control al maselor, de imbecilizare a populaţiei şi de tortură psihică cu ajutorul ameninţărilor succesive cu pedepse imaginare. Chiar chestiunile care ar fi primele responsabile de migrarea religiei în sfera căreia aparţine de drept - mitologia - chiar acelea (miracolele creştinismului) sunt folosite de către teologi ca argumente pentru a justifica adevărul minciunilor pe care le proferează, şi pe care nu le-aş mai numi minciuni dacă ar fi tratate în mod corect de toată lumea, aşa cum sunt tratate poveştile.

Şi poate că nici atât nu e destul. De bine de rău ai putea să ţii o conferinţă despre teoria relativităţii şi basmul "Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte" aşa, pentru amatorii de paralele, dar până una alta eu din poveştile pe care le-am citit nu am învăţat niciodată ceva rău. Întotdeauna cei răi (zmei, balauri) erau pedepsiţi de către cei buni care se trezeau la sfârşitul basmului cu vreo frumuseţe de fiică de împărat sau cu bunăstare materială, spre deosebire de maleficul Nou Testament care instigă la perpetuarea până în ultima clipă a nedreptăţii sociale. În loc să le fie citite copiilor în clasă nişte poveşti frumoase cu mesaje morale, li se dă pilda lui Avraam, acela care şi-ar fi înjunghiat copilul şi l-ar fi ars pe altarul psihopatului numit Yahweh şi li se spune că Biblia e cuvântul stăpânului absolut, un cuvânt plin de genocid, sclavagism, violuri, mutilări de toate felurile, ameninţări cu canibalism filicid, incesturi, epurări etnice şi torturi eterne în flăcările Iadului.

Din propria mea perspectivă acest tablou este prea absurd. Pot să înţeleg că oamenii nu se manifestă împotriva acestei absurdităţi doar din cauză că sunt obisnuiţi cu ea, din cauză că e peste tot. Însă faptul că absurditatea este găsită la orice pas, nu este în nici un fel un motiv să treci impasibil pe lângă ea şi să o concepi ca făcând parte dintr-o stare de "normalitate". La fel de normală părea starea în care oamenii credeau că Pământul e centrul Universului, că bolile sunt produse de mirosuri urâte, iar femeile şi cu africanii sunt fiinţe inferioare care nu merită să aibă drept de vot. Dimpotrivă, omniprezenţa absurdităţii este un motiv în plus pentru eliminarea ei din viaţa publică. 

 Imaginaţi-vă că sunteţi crescuţi într-un loc în care nu există religie. Şi că vine la voi cineva care vă povesteşte despre o carte scrisă de nişte barbari de acum 2500 de ani, în care scrie că e unul invizibil prin ceruri pe care-l interesează ce mănânci tu, cu cine faci sex şi când, care ardea tufişuri prin deşert şi pedepsea specia umană pentru că o femeie vorbise odată cu un şarpe(vorbitor). Reacţia pe care aţi avea-o faţă de un astfel din individ este reacţia normală pe care trebuie să o aibă orice om serios faţă de pretenţiile absurde ale religioşilor.