De ce nu sunt un agnostic

Deoarece câţiva dintre colegii mei de blogosferă au scris nişte articole despre agnosticism am să-mi prezint şi eu poziţia relativ la acest subiect. Cine este interesat de articolele respective poate consulta linkurile următoare: Care este locul agnosticilor?, Din nou despre agnosticism, Despre agnosticism, Cine este Zeul Biblic? (discutia despre agnosticism merge mai departe) :) şi Teist agnostic.

Eu ma declar ateu gnostic (cu certitudine nu există Dumnezeu) iar diferenţa dintre mine şi cei care se declară atei agnostici nu rezidă în chestiuni de ordin logic ci de ordin semantic.

O primă poziţie a mea este aceea că refuz sintagma de certitudine absolută din motive de utilitate. Certitudinile absolute sunt inutile. Chiar dacă ştii sigur că nu o să-ţi pice un meteorit în cap, nu vei proceda la o acţiune diferită de aceea la care ai proceda dacă ştii că probabilitatea ca un meteorit să-ţi pice în cap este 0,00002%. Nimeni nu iese pe stradă şi se gândeşte la modul serios la această posibilitate, iar dacă există vreunul îi recomand eu la modul serios nişte psihiatri buni. Nu putem şti nimic cu certitudine absolută. Şi ce? Dacă tot nu ne foloseşte la nimic, de ce ne-am sinchisi de acest fapt?

Ca atare, în măsura în care cineva afirmă că ştie că nu există Moş Crăciun, Zâna Măseluţă sau dragoni transcendenţi, eu afirm în aceeaşi măsură că ştiu că nu există Dumnezeu. Ar fi un spectacol amuzant să vedem pe cineva care declară că este agnostic faţă de existenţa Moşului sau a Zânei Măseluţă.

Totodată refuz la nivel lingvistic echivocarea ilogică dintre termenul Dumnezeu şi: cauza necauzată, energia, legile fizicii, natura, conştiinţa transcendentă, şi orice altă aberaţie a teologilor care este menită doar să să-l scape pe dumnezeul biblic de şarjele ateiste sarcastice şi ridiculizante. Oricum toate argumentele lor pentru existenţa dumnezeilor de orice fel sunt mincinoase, dar ceea ce se întâmplă este că dezbaterea teist-ateistă iese din domeniul în care trebuie să stea şi ajunge la un nivel la care doar indivizii mai sofisticaţi pot înţelege ce se întâmplă. 

Cuvântul Dumnezeu (Dominus Deus - şeful zeilor) are o anume încărcătură semantică, de care teologii în cazul unei dezbateri vor să scape, dar când ajung prin biserici sau în faţa credincioşilor le povestesc tot despre psihopatul turbat, sadic şi oligofren din Biblie. Iar dacă cineva susţine ca psihopatul turbat este creatorul Universului, am destule citate şi povestiri din Biblie şi din doctrina creştină care arată în mod concludent că o asemenea afirmaţie este de-a dreptul cretină. Să nu uităm la ce a fost folosit acest Dumnezeu în timpul istoriei: sclavagism, discrimnare pe bază de rasă, religie, sex, torturi groaznice, genociduri, pogromuri, retard intelectual generalizat, imbecilizarea maselor, luptă susţinută împotriva ştiinţei, a metodei ştiinţifice şi a tehnologiei.

Asta înseamnă cuvântul pentru cei mai mulţi şi asta a însemnat din cele mai vechi timpuri. Dacă cineva îşi imaginează că eu mă joc de-a cuvintele şi de-a reprezentările, se înşeală. Comunicarea există deoarece noi, oamenii avem un set de valori comune, prin care toţi înţelegem acelaşi lucru. Atunci când acelaşi cuvânt înseamnă pentru cineva ceva iar pentru altcineva altceva, atunci comunicarea nu poate exista. Deci nu mă interesează acele speculaţii despre vreun creator al Universului care nu i-a pedepsit pe imaginarii Adam şi Eva deoarece aceştia ar fi făcut marmeladă din pomul cunoştinţei, nu am de gand să numesc Dumnezeu obiectul acelor speculaţii şi nici nu am să permit cuiva să-l numească astfel într-o discuţie cu mine. Asta ar însemna să dau apă la moară teologilor care îşi câştigă banii nu pe seama vreunui dumnezeu deist ci pe seama celui creştin.

Absolut nici un cuvânt din vocabularul vreunei limbi nu reprezintă atât de multe concepţii în capetele atâtor oameni precum conceptul de Dumnezeu. Iar asta se întâmplă, evident, deoarece acesta nu există, căci dacă exista am fi putut toţi aprecia ce proprietăţi are şi ce proprietăţi nu are de fapt.

Oricine îşi poate inventa dumnezei după plac, în lipsa totală din realitatea exterioară a acestor dumnezei. Dacă nu coincid cu cel din Biblie, cel care cu certitudine nu există, din punctul meu de vedere nu au decât să numească altfel chestia la care se referă şi atunci putem purta alte discuţii. Ca şi cum s-ar purta o discuţie despre nazism, în care unul dintre interolcutori vorbeşte despre Hitler, iar celălalt tot despre Hitler, dar se referă la căţelul lui de acasă pe care l-a denumit aşa deoarece i s-a părut că e simpatic numele. Să fim serioşi, aşa ceva nu se întâmplă şi e constrâns de regulile bunului simţ. 

Deci, nu există Dumnezeu, iar dacă ar exista ar fi din cale afară de trist pentru noi, să existe iar noi să fim sclavii lui. Ca atare - să cântăm şi să ne bucurăm! Nu există Dumnezeu!