Psihologie, mârşăvie şi teocraţie în România

Pentru prezentul articol, am selectat din foarte lunga listă de biasuri cognitive unul pe care îl detest în mod special.

Se numeşte eroarea de status quo şi se manifestă astfel: oamenii puşi în faţa luării unei decizii vor prefera în mod inevitabil ca lucrurile să se schimbe sau deloc sau cât mai puţin posibil. Această manifestare iraţională a creierului uman derivă, spun unii, din faptul că indivizii, atunci când pun în balanţă eventuala pierdere cu eventualul câştig pe care le-ar produce luarea acelei decizii, valorizează mai mult eventualitatea pierderii decât eventualitatea câştigului. Cu alte cuvinte, frica de a pierde ceva ce ai primează în faţa poftei de-a obţine ceva nou. 

Această eroare de raţionament se manifestă la toate nivelurile decizionale, de la chestiuni foarte simple sau irelevante până la altele care sunt foarte importante sau chiar vitale.

Iată cum apar rezultatele în cazul unei decizii foarte simple, aceea de-a-ţi dona organele pentru transplant, în caz că mori:

Cineva o să se întrebe de unde provine diferenţa clară între cele două clase de ţări care au scos aceste scoruri la aceeaşi întrebare. Sunt danezii, olandezii şi britanicii mai puţin empatici decât austriecii, belgienii, suedezii sau portughezii? Evident că nu. Dacă oamenii ar gândi cu adevărat raţional, ar exista un singur răspuns la această întrebare: "Da". 

Nu de alta, dar după ce mori, hoitul nu-ţi mai foloseşte la nimic, însă poate folosi altora, şi mai mult, poţi oricând să ajungi în situaţia în care tu sau copilul tău are nevoie de un organ. Este deci ideal ca toţi să fim dispuşi să ne donăm organele în caz de deces.

Iată de unde provine diferenţa:

în cazul primului grup de ţări, cel asociat cu săgeata albastră întrebarea a fost pusă astfel:

în timp ce în cazul celui de-al doilea întrebarea are o formă diferită:

Cele două moduri de-a pune aceeaşi întrebare oferă impresia că în primul caz, poziţia obişnuită, consensul general este că majoritatea nu participă la programul de donare a organelor, în timp ce în al doilea caz, impresia e că majoritatea participă. În primul caz chiar este solicitat un efort decizional din partea subiectului, în timp ce în cel secund, eventualitatea în care subiectul nu ia nici o decizie îl transformă automat în participant în acel program de donare al organelor. În primul caz decizia ar însemna o deraiere de la status quo, iar în al doilea, decizia înseamnă menţinerea status quo-ului, deoarece creierul presupune că poziţia de referinţă, cea a majorităţii, este testată şi verificată ca fiind sigură şi avantajoasă.

Revenind la titlul postării, ce legătură are psihologia cognitivă cu teocraţia şi mârşăvia? Are o legătură foarte mare şi iată de ce. Să presupunem avem două situaţii, referitor la procesul de înscriere la ora de religie.

1. Cei care doresc să nu facă religie trebuie să aibă o anume vârstă, să facă cereri pe care să le semneze părinţii şi apoi să treacă puţin şi prin aparatul birocratic din şcoli.

2. Cei care doresc să înveţe la şcoală doctrina creştină, aceea care te pregăteşte pentru a fi sclavul perfect, să fie obligaţi să depună aceeaşi cerere, şi să treacă ei puţin prin aparatul birocratic din şcoli.

Îşi imaginează cineva cum ar arăta statisticile în acest caz? Îmi imaginez eu; ar exista o diferenţă procentuală chiar mai mare decât cea din cazul prezentat mai sus, deoarece un click e un click, însă depunerea de cereri pe la secretariate chiar reprezintă un efort în comparaţie cu faptul de-a bifa un checkbox. Care copil s-ar obosi să facă vreun efort ca să fie prezent la ora de mitologie (prezentată ca fiind adevărată) în loc să bată mingea pe stradă sau să citească poveşti nemuritoare, la fel de fantastice ca cele creştine, însă lipsite de episoadele de violuri colective, incesturi, alte crime abominabile şi epurări etnice?

Astfel , la modul practic, ceea ce se întâmplă în şcolile noastre se numeşte prozelitism şi îndoctrinare religioasă, nu libertate de conştiinţă. Iar cei care au pus pe picioare acest sistem au ştiut foarte bine ce fac, să nu creadă cineva că teocraţii mârşavi care ne conduc sunt nişte inocenţi care nu ştiu să facă diferenţa între tipurile de situaţii prezentate aici. Aceste specimene subumane au ales să îi drogheze cu "opiul maselor" pe cei mai tineri dintre noi, aceia care ar trebui să susţină societatea în viitor. Iar nişte oameni care sunt creştinizaţi la cap nu au ce societate să susţină , pot să ajungă doar nişte victime care se roagă la Dumnezeu pentru a avea un serviciu, sau să-şi ducă jugul cu smerenie şi maximă stupizenie, spre mare satisfacţie a teocraţilor.