Evoluţie sau creaţie?

    Există actualmente un grup de oameni care provine aproape exclusiv din rândul credincioşilor creştini şi care nu crede în adevărul teoriei evoluţioniste. Am să încerc să arăt de ce aceştia se află într-o mare greşeală care le poate afecta viaţa într-un mod decisiv, şi am să fac acest lucru pe limba lor:

    Întotdeauna evoluţionismul provoacă, nelinişteşte, şi mulţi oameni au trecut printr-o perioadă de frământări, înainte de-a accepta dreapta credinţă în teoria evoluţionistă. Până şi Charles Darwin s-a îndoit multă vreme de adevărul evoluţiei, chiar dacă lui i se revelase acest adevăr într-un mod privat pe vremea când hălăduia prin pustietatea Insulelor Galapagos. El nu a fost convins pe loc ci a ţinut morţiş să demonstreze adevărul evoluţiei crescând porumbei timp de mai mulţi ani şi selectându-i după anumite trăsături. Teoria evoluţionistă a schimbat viaţa a milioane de oameni, şi ţi-o poate schimba şi ţie dacă îţi vei deschide inima şi vei lăsă la o parte pentru un moment orice fel de îndoială.

     Ca să înţelegi evoluţionismul trebuie să crezi că este adevărat, să vrei să crezi că este adevărat, să te rogi cu ardoare să ţi se reveleze adevărul, la fel cum şi mie mi s-a revelat cînd m-am uitat prin atlasul botanic şi prin cel zoologic, ce-i drept, fără să mă rog prea mult. 

     Uite-te la virusuri, la streptococi şi stafilococi, la viermi şi paraziţi, la ploşniţe, purici şi ţânţari, uite-te cum se măncâncă animalele unele pe altele şi cum mor în chinuri groaznice, cum ai putea să crezi că vreun dumnezeu a lăsat lucrurile astfel? Uite-te la păsărele, la floricele, la albinuţe şi la căţelandri, la ursul polar şi la ursul panda, cum ai putea să crezi că aceste vieţuitoare minunate au apărut aici deodată prin magie? Este ca şi cum ai crede că un om ar apărea pe planetă dintr-un accident, dar noi ştim că pentru ca omul să apară este nevoie ca părinţii lui să lucreze din greu şi în repetate rânduri pentru a-l concepe, să transpire efectiv muncind la conceperea lui dintr-un spermatozoid şi un ovul. Noi ştim că omul nu ajunge să existe deodată, ci stă în burta mamei sale vreo nouă luni, timp în care îi dă acesteia dureri de şale, apoi se naşte, e mic, idiot, căcăcios şi plângăcios şi te scoate din toţi pepenii, mai apoi ajunge adolescent şi începe să se certe cu tine şi abia după aceea se maturizează, dar lucrul ăsta nu se întâmplă deodată, pocnind din degete, sau în timpul somnului din vreo coastă, ci într-un timp lung de peste 20 de ani printr-o evoluţie graduală.

    Există multe minuni care atestă adevărul evoluţiei şi mulţi oameni sfinţi care mărturisesc acest adevăr, oameni care au văzut fosile şi apariţia unor specii noi, oameni care au primit revelaţia evoluţiei din morfologie şi biologie moleculară, din embriologie şi distribuţia geografică a organismelor. Noi trebuie să ne încredem în spusele acestora, fără să ne gândim că ar putea să greşească deoarece ei sunt nişte sfinţi oameni de ştiinţă, nişte autorităţi în domeniul lor care ştiu mai bine decât noi despre ce vorbesc. 

     De asemeni nu trebuie să punem la îndoială cuvântul cărţilor sfinte, cum sunt Originea Speciilor a lui Darwin sau Gena Egoistă a lui Dawkins, căci dacă am pune la îndoială cuvântul cărţilor sfinte, atunci cum am mai putea să spunem că sunt sfinte?

     Desigur, nu avem nevoie de cărţi sfinte, nici de profeţi şi nici de minuni, este suficient să ne uităm la un schelet de maimuţoi şi la unul de om, să vedem că sunt aproximativ identice şi lucrurile sunt clare, însă adevărul este că anumite detalii tehnice şi cunoştinţe ne scapă.  Adevărul este că raţiunea noastră nu poate pricepe cum stă treaba cu ADN-ul şi cu bazele lui heterociclice azotate, purinice şi pirimidinice şi că nu putem cunoaşte absolut toate mecanismele evoluţiei şi toată biochimia pe care se întemeiază. 

    Iar  prin părţile pe unde nu ne ajută mintea, noi trebuie să avem credinţă în evoluţie, credinţă neştirbită, şi în evoluţie şi în sfinţii ei parinti, Darwin, Haeckel şi cu ceilalţi oameni de ştiinţă. Noi nu trebuie sa punem la îndoiala adevărul evoluţiei deoarece exista un dragon invizibil în ceruri, un dragon evoluat prin selecţie supranaturală, care o sa ne ardă cu focul lui întru eternitate dacă blasfemiem împotriva sfintei evoluţii. Dacă însa vom apăra sfânta credinţă în evoluţie, atunci au să ne crească aripi printr-o mutaţie ADN şi vom putea zbura până în ceruri unde o sa avem o viaţă eternă în sânul dragonului invizibil iar acolo vom avea tot ceea ce ne vom dori să avem.

    În numele lui Darwin,  al lui Wallace şi al sfântului Dawkins - Archaeopteryx!

 

Design inteligent sau design stupid?

    Când credincioşii se uită la natură au impresia că aceasta este rezultatul unui proiect inteligent iar eu cand mă uit la natura umană şi văd cum face selecţie observaţională îmi dau seama că daca este rezultatul vreunui proiect, atunci e vorba de un proiect stupid. Totuşi, a te uita în realitate şi a te concentra doar pe ceea ce te face să te simţi bine excluzând lucrurile care nu te fac să te simţi bine nu e singura chestiune care mă determină să nu pot crede în designul inteligent. Mai sunt si bolnavii de epilepsie. Dacă e vorba de vreun proiect inteligent, atunci de ce există bolnavi de epilepsie?

    Şi dacă tot există bolnavi de epilepsie atunci de ce se urcă pe statuia lui Hristos să se roage de el sa-i scape de epilepsie? Nu este epilepsia un dar de la Dumnezeu? Şi chiar dacă n-ar fi, nu se pot ruga la el din orice poziţie? Iar odată ce s-au urcat de ce pică de pe statuie şi îşi rup oasele, nu putea proiectantul supranatural să le faca oasele mai elastice şi capacităţile de căţărare mai performante în aşa fel încât să poată cădea de pe statuia lui fiu-so de mai multe ori fără să aibă probleme?

    Nu poate să-mi răspundă nimeni la aceste întrebări, deci nu există nici un Dumnezeu. S-au cel puţin aşa ar arăta argumentaţia ateistă dacă ar fi o reflexie în oglindă a argumentaţiei teiste. Credincioşii se uită la o chestie, văd că funcţionează în anumite situaţii şi trag de aici concluzia că există Dumnezeu. Păi dacă e pe-aşa, mă uit şi eu la altă chestie, văd că nu funcţionează în anumite situaţii şi trag concluzia că nu există Dumnezeu.

    Ca de exemplu ochiul uman. Teiştii îl citează pe Darwin care a spus:

"Să presupui că ochiul, cu toate planurile inimitabile pentru a ajusta focalizarea în funcție de diferite distanțe, pentru a admite diferite niveluri de lumină și pentru corectarea aberațiilor sferice și cromatice, ar fi putut fi format datorită selecției naturale, pare, mărturisesc sincer, de o absurditate uriașă.”

    Apoi, uită să treacă mai departe şi să continue citatul, probabil din cauza unor defecţiuni ale memoriei care este de altfel proiectată de către dumnezeul cel inteligent:

"Ratiunea imi spune ca daca se poate arata existenta a numeroase gradatii de la un ochi simplu si imperfect la unul complex si perfect, fiecare stadiu fiind folositor posesorului sau, dupa cum cu siguranta se si intimpla; apoi daca ochiul variaza mereu si variatiile se mostenesc, ceea ce de asemenea se intimpla in mod neindoielnic; si daca astfel de variatii sint folositoare oricarui animal in conditii de viata schimbatoare, atunci dificultatea de a crede ca un ochi perfect si complex ar putea fi format prin SELECTIE NATURALA, desi pare de neinvins pentru imaginatia noastra, nu ar trebui considerata ca subminindu-ne teoria."

    Cert este că teiştii se uită adânc la construcţia ochiului şi se minunează de pefecţiunea acesteia, uitând să se mire în acelaşi timp de defecţiunea creierelor lor teiste. Intr-adevăr, ochiul este o piesă de tehnologie naturală care funcţionează binişor în anumite limite dar care într-un cadru mai larg este o tehnologie de cea mai proastă factură. Dacă n-ar fi fost aşa nu am mai fi construit microscoape, telescoape, spectroscoape, telescoape în infraroşu şi nici ochelari de soare. Ochiul uman are acces la o bandă extrem de redusă din spectrul electromagnetic; dacă am fi avut vedere microscopică de exemplu, am fi putut observa micile vietăţi care ne-au decimat şi ne-au ucis sistematic în chinuri groaznice de când existăm.

    Există varietăţi de ochi de păsări şi de insecte care ridiculizează capacitaţile ochiului uman în materie de rezoluţie sau de cadre pe secundă. Din cauza asta ne este şi foarte greu să prindem nişte nenorocite de muşte. În comparaţie cu capacităţile pe care ar fi putut să le aibă, ochiul uman este unul handicapat, şi handicapat foarte grav. Imaginea pe care ne-o oferă despre realitate este una trunchiată şi este trunchiată extrem de grosier dar, în capul credinciosului căcatul şi mucii sunt o dovadă pentru existenţa lui Dumnezeu, deci cum n-ar fi şi ochiul la fel de dovadă?

    În viziunea teistă există lucruri perfecte iar asta se întâmplă din cauza unui scurtcircuit cerebral. Există mecanisme sau obiecte care sunt perfecte în anumite situaţii la anumite activităţi, la fel cum un ciocan este perfect pentru bătut cuie. El nu este perfect pentru vopsit uşa, nici pentru reparat procesoare şi nici pentru curăţat cartofi. Este un fapt simplu al lumii în care trăim şi nu pricep cum oamenii sunt atât de limitaţi în cogniţie încît să nu observe acest fapt. Cert este că limitarea lor este una dintre sursele mele de frustrare şi totodată o dovadă împotriva oricărui fel de proiect inteligent. Despre proiect inteligent vom putea vorbi abia după ce vom ajusta prin tehnologie şi ştiinţă toate biasurile de cogniţie, toate erorile inerente construcţiei creierului şi toate limitările simţurilor noastre aşa cum am făcut doar într-o mică măsură pănă acum. Până atunci, se pare că ne urcăm pe statui şi ne rugăm la fiinţe mitologice să ne scape de epilepsie.

Religia, inutilă şi nocivă

      De fiecare dată când un om execută o acţiune, este aşteptat de către ceilalţi ca respectiva acţiune să poată fi justificată raţional, este aşteptat să poată fi invocat cel puţin un motiv serios pentru executarea acelei acţiuni. Doar în virtutea acestei convenţii sociale fundamentale poate exista societatea în forma în care există şi fără aceasta am asista la un spectacol în care situaţiile conflictuale fără ieşire ar fi pe post de regulă. În orice situaţie conflictuală şi în orice dispută, cel care aduce argumente şi justificări raţionale câştigă, iar cel care nu e capabil să o facă pierde. Doar astfel este posibil ca o societate cu un grad de complexitate atât de ridicat cum este cea umană să poate funcţiona, doar prin aducerea oricăror afirmaţii pe un tărâm comun al justificărilor raţionale.

    Totuşi, există nişte oameni care ţin morţiş să treacă peste aceste convenţii, nişte oameni teribil de neconvenţionali şi de anticonformişti în acest sens, oameni care nu vor să respecte aceste reguli stabilite şi testate de nenumărate ori cu succes. Ei sunt oamenii religioşi, oameni care îşi permit să treacă peste obligaţia de-a justifica raţional unele dintre acţiunile lor, spunând că motivaţia din spatele lor este una de factură religioasă.

    Evident, dacă pentru aceleaşi fapte ar avea şi o justificare raţională, dacă ar avea un argument corect care să demonstreze necesitatea acelei fapte, atunci justificarea de tip religios ar fi inutilă, din moment ce oricine acceptă justificarea raţională. O justificare de tip religios există numai şi numai atunci când nu există o justificare raţională.

    Nu ai nevoie de vreo justificare de tip religios pentru a mânca, pentru a construi o şcoală sau un spital, nu ai nevoie de vreo justificare religioasă pentru a te spăla pe mâini, pentru a-ţi învăţa copiii etică sau pentru a face tot posibilul să convietuieşti în societate în linişte şi pace. Cea raţională este cât se poate de suficientă. Nevoie de justificările religioase ai doar atunci când e vorba să tai bucăţele din organele genitale ale copiilor, să arzi pe rug vreo presupusă vrăjitoare, să ţii sclavi, să construieşti temple religioase din bani publici, să nu avortezi un copil malformat, mai pe şleau, tot felul de activităţi care nu admit sub nici o formă vreo justificare raţională.

    Prin urmare,  religia este inutilă în cazul unei acţiuni care poate fi justificată logic, şi este nocivă atunci când în baza ei este permisă executarea unei acţiuni care nu admite o justificare logică. Cei ce pretind un tratament special pentru afirmaţiile şi activităţile religioase care privesc realitatea obiectivă precum şi sfera publică, dau doar dovadă de obrăznicie şi numai religia îşi permite să fie atât de obraznică.  Pretenţia de-a te eschiva de la cenzura raţională la care este supusă orice afirmaţie nu poate fi altceva decât obrăznicie şi tupeu, iar aceste pretenţii trebuie să fie tratate aşa cum sunt tratate obrăznicia şi tupeul, nicidecum altfel.

    Este adevărat că există o serie de afirmaţii şi de comportamente în cazul cărora am decis toţi că nu vom cere justificări, însă acelea ţin de domeniul privat şi de preferinţele personale. Nu vom cere justificări pentru faptul ca unuia îi place un tip de muzică şi nu altul, pentru faptul că vrea să mănânce sarmale şi nu ardei umpluţi sau pentru modul în care se tunde, dar să fim serioşi, religioşii nu vorbesc despre lucrurile astea. Materiile pe care trebuie să  le studieze copiii la şcoală sau statutul femeii în societate nu sunt chestiuni private, aşa cum nici vârsta Pământului sau originea omului nu ţin de preferinţele personale.

   Invocarea "justificării religioase" de fapt nu este decât o tehnică de diversiune de tip red herring menită să ne distragă atenţia de la iraţionalitatea afirmaţiilor şi activităţilor religioase. În viziunea religioasă, o femeie nu poate avorta deoarece viaţa e sfântă, şi este sfântă deoarece este dată de către Dumnezeu, un dumnezeu pe care nu-l poţi contacta sub nici o formă să-l întrebi de ce e viaţa sfântă. Ori aceasta nu este decât o tehnică retorică prin care religiosul îşi atribuie în mod abuziv dreptul de-a decide în locul femeii (cuplului).

    Religia este haina în care se îmbracă oamenii atunci când vor să evite filtrul raţiunii şi să acţioneze contrar lui. Ea poate aduce unele beneficii unora pe un termen scurt, dar pe termen lung ne va aduce mari deservicii tuturor.

Închinăciunea

    Închinăciunea este una dintre practicile ritualice din religia creştină, un gest cu desăvârşire dezgustător, o relicvă a feudalismului care încă prosperă în Republica Semifeudală Română. Indiferent de afilierea religioasă sau de credinţa în vreun Dumnezeu, cetăţenii acestei ţări se închină de zor pe unde apucă, ori în faţa popilor, ori în faţa vreunor dumnezei imaginaţi de creierele lor spălate cu detergentul creştin.

    Poziţia pe care o are trupul în cadrul acestui gest ritual nu este întâmplătoare. Privirea în pământ şi capul în faţă semnifică supunerea totală. Unul dintre primele reflexe pe care le avem atunci când suntem atacaţi este să ne apărăm cutia craniană de eventualele lovituri şi nu degeaba se întâmplă astfel ci din cauză că creierul este cel mai important organ şi trebuie protejat cu orice preţ. Ei bine, în postura închinăciunii, tocmai capul este pus  în cea mai expusă poziţie cu putinţă, arătând astfel obedienţa totală a sclavului faţă de stăpân.

    De fapt, nici nu trebuie să teoretizăm prea mult rădăcinile antropologice ale acestui gest; este suficientă o scurtă trecere prin istorie a instanţelor în care unii oameni trebuiau să se pună în genunchi în faţa altora şi o să vedem că este vorba doar de relaţii de genul aceleia dintre stăpân şi sclav, dintre senior şi vasal, dintre cel ce subjugă şi cel subjugat.

   Cei care nimeresc în cadrul vreunui ritual religios prin virtutea interacţiunilor sociale şi sunt obligaţi să se închine, să se pună în poziţia de sclav, consideră că nu au opţiuni. Îmi amintesc că am fost cu mama acum ceva vreme la o înmormântare a unei verişoare de-a ei. Odată intraţi în biserică a ajuns popa la un pasaj la care toţi s-au lungit pe podea ca nişte şerpi de casă şi în picioare am rămas doar eu cu mama. Era chiar să ma bufnească râsul chiar şi în acele circumstanţe în care ar fi trebuit să fiu sobru. Aveam în faţă un tablou în care o mătuşă de-a mea mai habotnică o trăgea pe mama de fustă din poziţia culcat şi-i spunea să se pună în genunchi, iar mama răspundea că are reumatism şi că nu poate să îngenuncheze că o dor oasele. Bineînţeles pe mine n-au cutezat să mă tragă de pantaloni şi să-mi spună să fac vreo genoflexiune pentru slava şi mărirea lui Dumnezeu, poate mă supăram şi îi exorcizam pe toţi de creştinism.

    Suntem în secolul XXI, şi există o chestie numită declaraţia drepturilor omului care scrie ceva de genul:

1. Toate fiintele umane se nasc libere si egale în demnitate si în drepturi. Ele sunt înzestrate cu ratiune si constiinta si trebuie sa se comporte unele fata de altele în spiritul fraternitatii.

4. Nimeni nu va fi tinut în sclavie, nici în servitute; sclavagismul si comertul cu sclavi sunt interzise sub toate formele lor.

    Ei bine, înţelege cineva de ce este necesar să jucăm acest teatru sclavagist, de ce este necesar să simulăm că suntem sclavii popilor sau sclavii lui Dumnezeu? Închinăciunea nu este nimic altceva, decât declaraţia de vasalitate a unui om. Poate că nu are în prezent efectele pe care le avea în Evul Mediu însă cel puţin la nivelul conştiinţei, a nu te pune în genunchi în ciuda smiorcăielilor unor rude creştinizate la cap spune ceva despre tine.     

    Spune că eşti un om demn şi că nu accepţi declaraţiile de vasalitate nici sub formă de teatru. Tot jucând de mii de ani acest teatru absurd în faţa copiilor noştri îi vom face să creadă că într-adevăr oamenii nu sunt egali în drepturi, că există nişte stăpâni şi nişte sclavi, că noi suntem sclavii şi că popii sunt stăpânii. Îi vom face să creadă că aşa este normal, ca nişte exponenţi ai minciunii sfruntate şi ai ipocriziei extreme să ne conducă iar apoi ne vom mira de ce şi prin alte foruri de conducere tot mincinoşi şi ipocriţi sunt puşi în funcţii de răspundere şi nimeni nu e scandalizat de asta.

Opera socială a bisericii

     Se întâmplă să tot apară prin discuţii ca argument pro religie faptul că biserica ar fi artizana unei opere sociale, mai exact că biserica ar depune activităţi pentru ajutorarea celor săraci. Şi pe undeva, te-ai aştepta ca o instituţie care se ocupă în mod tradiţional cu prezentarea unor minciuni gogonate pe post de adevăruri, o instituţie ce are drept istorie o lungă succesiune de eşecuri, la nivel filozofic, moral şi social, să conţină şi vreo parte pozitivă din moment ce încă mai stă în picioare. Dacă însă biserica are vreo parte pozitivă atunci aceasta cu siguranţă nu constă în aşa zisa ei operă socială care de fapt nu este operă ci o piesă de teatru absurd înscenată pentru deplina prostire a populaţiei.

    În primul şi în primul rând biserica nu poate ajuta material pe nimeni deoarece ea nu desfaşoară activitaţi productive. Defrişarea pădurilor ajunse în proprietatea ei prin donaţii din partea statului nu contează ca activitate productivă ci tot ca o formă de parazitism pe resursele ţării. Preoţii şi celelalte specii clericale nu muncesc defel şi ca atare toate resursele financiare de care dispun aceştia sunt provenite din munca altora; singura muncă pe care o depun clericii constă în activitatea neobosită de splălare a creierelor.

    Ceea ce face biserica s-ar numi act caritabil doar în momentul în care acei bani care ajung la nenorociţi ar fi produşi prin vânzarea legumelor şi fructelor produse în serele şi livezile muncite de popi, patriarhi şi episcopi, dar noi ştim că acele sere şi livezi nu există şi nu vor exista niciodată. Ceea ce face biserica s-ar putea numi act caritabil dacă acei bani care ajung la nenorociţi ar fi produşi din vânzarea tehnologiilor inventate de teologi şi apologişti religioşi în institutele de cercetare teologică, dar noi ştim că acele tehnologii nu există şi nici nu vor exista vreodată.

    Aşa zisa operă caritabilă a bisericii nu constă decât în acapararea continuă de fonduri de la stat şi de la populaţie, reţinerea celei mai mari părţi din ele întru exagerata umflare a burţii clerului şi folosirea restului pentru ajutorarea câtorva nenorociţi. Oare dacă aş solicita de la stat şi de la cetăţeni câteva miliarde de euro, aş păstra partea leului pentru mine, şi cu restul aş ajuta nişte săraci mi s-ar duce vestea de mare binefăcător? Ba, dimpotrivă, dacă s-ar întâmpla chiar să funcţioneze acest scenariu aş fi numit probabil şarlatanul secolului şi asta doar din cauză că şarlatania mea ar fi prizoniera unui secol, nu una întinsă pe parcursul mileniilor aşa cum e cazul bisericii.

    De fiecare dată când reprezentanţii bisericii apar prin mass media şi se laudă cu opera lor socială nu fac decât să expună gradul extrem de neruşinare, ipocrizie şi cinism la care pot să ajungă slujitorii lui Dumnezeu, în fapt slujitori ai unui stil parazit de viaţă.

    Tot aceştia militează împotriva planificării familiale şi a avortului, astfel militând pentru familii sărace dar cu copii mulţi şi numesc asta pro-life. Tot aceştia sunt responsabili de îndoctrinarea religioasă şi numesc această spălare pe creier educaţie morală. Tot aceştia dau pilde despre "virtutea" de-a fi sărac în timp ce îşi strâng averi de miliarde. Ei bine, această situaţie nu este deloc întâmplătoare având în vedere că instituţia pe care o reprezintă este fundamentată pe cea mai mare decepţie a umanităţii, aceea că există un dumnezeu.
   
    Vom trăi într-o lume mai bună doar atunci când aceşti specialişti ai decepţiei vor fi recunoscuţi ca ceea ce sunt, când nu vor mai fi trataţi ca repere morale şi când vor fi sfătuiţi prieteneşte să se apuce să facă ceva util şi să lase minciunile şi şmecheriile deoparte.