Pagini

luni, 23 noiembrie 2009

Teocraţia tâmpeşte România - prezidenţiale 2009

Stimaţi atei, trecură şi aceste alegeri. Rămâne de stabilit cine o să fie promotorul teocraţiei în România: ori Traian Băsescu, degrabă creştinătorul de copii musulmani, ori Mircea Geoană, cel care îl are ca model moral pe Daniel Ciobotea, supranumit şi Patriarhul Audi.

În caz că o să iasă Mircea Geoană, ne aşteptăm, (din moment ce are ca model pe acest Ciobotea), să propovăduiască decenţa, modestia, sărăcia (a noastră, nu a lui), umilinţa şi masochismul, în timp ce el şi cu restul tribului său, îşi vor arăta în mod opulent averile, obţinute prin donaţii (furt) de la credincioşii în PSDumnezeu.

În caz că va ieşi Traian Băsescu, ne aşteptăm la consolidarea parteneriatului întru furt, înşelăciune şi spălarea de creiere de copii nevinovaţi astfel încât România să ajungă pe noi culmi ale stupizeniei, indiferenţei şi iresposabilităţii civice. Că doar aşa propovăduieşte Cristos: Dacă te fură unul, lasă-l să te fure, că l-o pedepsi Yahve, în viaţa de apoi, aia care nu există.

Cât despre mine, nu pot să zic decât că această situaţie era de prevăzut, nu sunt nici dezamăgit, nici pesimist, nici optimist, ci ca mai întodeauna, cinic. Este totuşi un imbold mai puternic decât cel de ieri să fac campanie împotriva lui Cristos, a religiei primitive, a manipulării de orice fel, poate poate cândva, în viitor, se vor trezi şi aceşti lobotomizaţi numiţi români la realitate.

Este măcar bine că ~50% din populaţie este atât de scârbită de politică încât să nu s-a dus să voteze cu actuala nomenclatură de cristo-politruci, iar aceasta, cu toate că nu este o poziţie raţională a lor, este măcar o poziţie sentimentală pe care o pot înţelege. Există deci un sector destul de larg al populaţiei care poate fi adus la viaţă şi eventual responsabilizat. Campania lui Remus Cernea ne-a arătat că internetul este o creaţie a Satanei de care trebuie să facem uz la maxim. În încă 5 ani avem tot timpul la dispoziţie. S-o facem deci. Până atunci, multe dintre băbăciunile pupătoare de moaşte se vor desfăta în Rai, prosternându-se în faţa lui Dumnezeu, sau, varianta ateistă, le vor mînca viermii. Hai noroc şi voie bună!


luni, 16 noiembrie 2009

Iubirea creştină

Iubirea, este acea stare psihică, în care, persoana în cauză, vede lucrurile în forma lor cea mai îndepărtată de realitate. Când cineva iubeşte poate îndura mai mult decât în orice altă circumstanţă.

Religia creştină speculează în cel mai meschin mod cu putinţă această capacitate a creierului uman, intitulându-se o religie a iubirii, şi îndreptând acest complex de sentimente în direcţia unei entităţi neexistente.

Cum altfel ai putea convinge pe cineva să accepte tot ceea ce viaţa poate oferi mai rău? Nu trebuie decât să fie iubit şi să-l iubească pe Cristos. Şi astfel ai reţeta perfectă pentru implementarea sclavagismului prin anihilarea raţiunii şi spiritului critic al acelor indivizi care trăiesc o frumoasă poveste de iubire cu zeul lor, şi care în virtutea acestei iubiri sunt in stare să-şi sacrifice întreaga viaţă. Şi trebuie sa luam în calcul ca nu este o poveste ordinară de iubire, este vorba de creatorul Universului, care vine şi te iubeşte pe toate parţile şi prin trei instanţe, tatăl, fiul şi sfânta fantomă. Deci e un fel de poligamie platonică aici.

Nu e de mirare de ce creştinii se simt atât de jigniţi în momentul în care le ataci zeul, pentru că, nu-i aşa, e ca şi cum ar zice cineva unui ateu că mă-sa nu există, sau că prietena sau soţia lui este o curvă.

Tot aşa se poate realiza cum acceptă creştinii să ducă o viaţă plină de lipsuri, şi cum acceptă să fie conduşi de nişte oameni lipsiţi de principii morale care îi sug de sânge pe toate părţile, pentru că ce contează, pe ei îi iubeşte creatorul Universului.

La fel de bine ne dăm seama de ce stăpânii de sclavi sunt mână în mână cu biserica. Pentru că ambele instituţii au fost interesate să construiască , să implementeze si să promoveze o ideologie care să le permită trecerea la un nivel superior al sclavagismului, acela în care omul, care s-a născut liber, devine impasibil la faptul că este înrobit, prin puterea malefică a acestei ideologii.

Le spun eu totuşi asta: Oare ce se întâmplă dacă nu-i nimeni acolo care să-i iubească? Nu înseamnă asta că sunt cei mai mari încornoraţi de pe suprafaţa planetei?


joi, 12 noiembrie 2009

Întrebări existenţiale

Având in vedere că pe acest site, destinat ateilor şi indiferenţilor, mai apar şi teişti, am decis să postez pe tema întrebărilor existenţiale, în aşa fel încât să nu mai fie nevoie să explic fiecăruia în parte cum este cu aceste întrebări şi să-i pot trimite direct la acest articol, care oricum, abordează un subiect destul de insuficient reprezentat în media ateistă din ortodoxa noastră ţară. (Dacă sunteţi atei nu vă mai obosiţi cu cititul)

Foarte puţini oameni sesizează faptul că majoritatea întrebărilor conţin de fapt nişte afirmaţii care sunt intrinseci structurii întrebării. Pare paradoxal dar nu este aşa. Oricine pune o întrebare face în acelaşi timp mai multe afirmaţii.

Interogaţiile pure, puse sub forma întrebărilor nu pot stârni decât stupoarea sau amuzamentul, după caz, aşa cum se vede în exemplele de ma jos:

Câţi?
Cinci.
Ce cinci?
Ce câţi?

Ce?
Ce, ce?
Ce, ce ce?

Cum?
Cu toporu'.
Ce cu toporu'?
Ce cum?

După algoritmul mai sus prezentat se pot crea n bancuri seci de aceeaşi factură. Amuzamentul provine din faptul că întrebările pure, reprezentate doar printr-un pronume interogativ, sunt practic trunchiate şi astfel lipsite de sens. Cel care le aude, aşteaptă o clarificare în acea interogaţie, care clarificare, deşi este aşteptată, nu mai apare.

Orice întrebare care are sens, şi care, prin faptul că are sens admite şi un răspuns, trebuie neapărat să afirme şi altceva.

Exemplu:

De ce ai furat banii?

În termeni simpli, aceasă propoziţie asumă:
1. existenţa unei sume de bani,
2. faptul că banii au fost furaţi,
3. faptul că cineva, în particular, persoana interogată i-a furat,
4. faptul că acea persoană a avut un motiv pentru a face acest lucru, asumată prin sintagma "de ce?"

4 asumpţii în 6 cuvinte şi, la o analiză complexă, se găsesc mai multe, având în vedere că se presupune de asemenea faptul că banii au un proprietar de drept, că există noţiunea de proprietate reglementată printr-un set de convenţii ş. a. m. d.

Aşa cum este indicat mai, sus, este practic imposibila comunicarea, fără a se face orice fel de presupoziţie, tiparele lingvistice însele fiind o parte inevitabilă a vieţii de zi cu zi. Există însă două categorii de presupoziţii, acelea care sunt bazate pe cunoasterea comună, şi pe observabilitatea faptului, gen "soarele străluceşte", precum şi presupoziţii false şi controversate, care pot fi, şi sunt utilizate de către cei lipsiţi de scrupule pentru a face propagandă, pentru a decepţiona, înşela şi pentru a manipula într-un mod subtil pe ceilalţi.

Voi arăta mai jos, de ce, teismul doct, faţa "umană" a religiei clasice, este doar o înşelătorie caracterizată prin inventarea de întrebări lipsite de sens şi prin prezentarea de răspunsuri, la fel de lipsite de sens. Acestă ideologie se comportă în aceeaşi manieră în care se comportă creştinismul, inventând probleme care nu există şi apoi dând răspunsul la ele.

Să prezentăm deci câteva întrebări existenţiale despre care teo-ilogii afirmă că sunt corecte, şi pe deasupra, că mai au şi răspunsuri la ele, şi de care se folosesc, cu maximă mârşăvie şi lipsă de onestitate intelectuală pentru a converti populaţia "slabă de înger" la sclavagismul creştin.

1. Daca nu e Dumnezeu creatorul, atunci cine a creat universul ?

2. Care este scopul vieţii?

3. De ce existăm noi?

4. De ce există ceva, orice?

1. În momentul în care este pusă întrebarea cine a creat Universul, se asumă faptul că Universul este creat de cineva, şi nu de ceva, în acelaşi sens în care s-ar asuma faptul că o particulă de nisip (care este rezultatul manifestării legilor fizicii) ar fi creat de către o persoană. Mult prea ridicol. Este ştiinţfic demostrabil faptul că nu s-a ocupat nimeni de frecatul nisipurilor. Nu de alta dar i-ar fi trebuit ceva timp să-l producă pe tot.

2. Scopul vieţii. Se afirmă că există aşa ceva prin această întrebare. Însă, scopul, este caracterizat de o intenţie conştientă a cuiva. Se afirmă astfel că existenţa vieţii provine din intenţia cuiva. Putem vorbi de scop al existenţei unui corp sau al unui complex de corpuri în momentul în care se cunoaşte faptul că acel corp a fost creat / confecţionat de către un agent. Dar în cazul vieţuitoarelor, teoria selecţiei naturale arată cât se poate de concludent că nu este vorba de aşa ceva. De aici şi lupta temerară, dar presărată cu înfrângeri, a religioşilor împotriva evoluţiei.

3 şi 4 sunt variante a întrebării 2 puse în alte forme, ceva mai criptice. Interogaţia "de ce" asumă existenţa unui motiv. Iar motivul este asociat subconştient tot cu intenţia. Oamenii au motivaţii, legile fizicii, însă nu.

Lăsând la o parte faptul că asumpţiile intrinseci acestor întrebări sunt doar nişte presupuneri nevalidate vreodată, de logică sau de experiment, răspunsurile predate de religioşi sunt pe măsură. Bineînţeles, Dumnezeu este răspunsul la toate. Dar acest răspuns nu explică nimic. Chiar dacă presupunem că un dumnezeu ne-a creat, tot nu se ştie de ce. Se plictisea singur ? Era programat genetic să ne construiască? Avea vreun uz practic pentru noi acel dumnezeu?

Prin urmare, acestea nu sunt nişte întrebări care urmăresc găsirea unor răspunsuri, ci afirmarea unor neadevăruri. Înşelătorie de la cap şi până la coadă, asta este religia. Iar cei care se folosesc de aceste false întrebări comit infracţiunea de înşelăciune şi ar trebui să fie pedepsiţi conform Codului Penal.