Colindători

    Sa spunem acele lucruri care sunt gandite de toti dar nespuse de catre nimeni. Sa spunem ca nu exista Dumnezeu caci dupa cum se comporta oamenii dovedesc ca nu cred ceea ce spun ci doar repeta fara minte minciuna invatata de la stramosi. Dar sa-l punem deocamdata pe Dumnezeu deoparte - duca-se dracului - si sa ne luam acum de viata colindatorilor, acesti indivizi care ne toaca la nervi.

   Odata spun unii ca asa este traditia, sa vina colindatorii sa-ti cante. Va fi fiind ea traditie insa argumentul asta nu tine. Un lucru ori este bun, necesar sau placut, ori nu este. Ati vazut pe careva ca face sex doar din cauza ca asa-i traditia? Omenirea daca va supravietui acestui secol va avea o viata intr-adevar lunga; voi credeti ca peste 3000 de ani tot cu asta o se ne ocupam, cu uratul si colindatul?

   In afara de aceasta, traditia este una rurala; ca vine un prieten de-al tau la tine sau o cunostinta - asta se poate, este permis sa vina chiar si neinvitat insa necunoscutii sau persoanele cu care nu ai relatii stranse n-au ce sa caute neinvitati la tine acasa. A venit odata un prieten de familie si ne-a colindat cu "Eu nu strivesc corola" a lui Lucian Blaga - asa este foarte frumos, insa daca vine unul pe care nu l-ai mai vazut in viata ta sa-ti repete aceleasi colinde tampe de care n-ai cum sa scapi in zilele astea decat daca te arunci pe fereastra ori daca iti zdrobesti urechile cu un ciocan, atunci indicat este sa-i transmiti intr-un mod mai mult sau mai putin direct sa se care. In mod clar n-au ce sa caute colindele la oras unde oamenii nu se cunosc unii cu altii.

   Se zice ca acesti colindatori vin la tine din dorinta autentica de-a-ti ura Craciun fericit sau mai stiu eu ce, insa adevarata dorinta este aceea de baccis, de aceea vin si-ti recita in moduri care de care mai disonante platitudinile de sarbatori, nu din cauza ca i-a apucat peste noapte iubirea de oameni. Iubirea este pentru baccis nu pentru oameni. Daca n-au bani si vor de la mine, atunci sa ceara in mod direct si este posibil sa le dau insa daca am mirosit doar ca cel din fata mea nu vorbeste ceea ce gandeste atunci poate sa se spele pe bot de orice fel de serviciu din partea mea. 

   Apoi exista unii ca mine care nu suporta sub nici o forma muzica pe care sunt puse aceste colinde si sa vii sa le canti acestora niste cantece care le displac este aceeasi cu a te duce la niste pensionari obositi sa le canti vreo doua piese de black metal, si sa le mai si traduci versurile ca sa inteleaga ca este vorba despre violenta, moarte, anticrestinism, absurditatea existentei si altele din aceleasi tagma.

   Ca ateist ce sunt nu ma apuca degraba distractia cand aud povestile cu Cristos, Fecioara, steaua sus rasare si alte aberatii despre magie si supranatural, eu sunt certat cu superstitiile si certat am sa raman cat voi trai, certat voi fi si asa de certati trebuie sa fie toti oamenii, dar asa cum eu n-am pretentia sa apar pe la usa oamenilor predicand ateismul, am pretentia ca si ceilalti sa returneze acelasi bun simt. 

   Bun, prin Bucuresti circula acum niste trupe de colindatori care dau concerte de regula dimineata cand eu dorm, concerte cu tobe si urlete care fac sa vibreze ferestrele la propriu. Imi este imposibil sa vad cum acestia nu tulbura linistea publica si de ce nu-i ia politia. Nu e nici un cantec este doar zgomot, inca unul foarte puternic. Cica de sarbatori colindele ar trebui sa-i apropie pe oameni dar acesti indivizi probabil ii fac pe cei care-i aud sa aiba fantezii despre cum le-ar da pentru reprezentatie o sticla nu de vin, ci una de benzina, cu o textila aprinsa la capat, dupa moda cocktailului Molotov.  

   Doar acestia m-au deranjat, probabil nu doar pe mine, din fericire pe la usa mea nici unul n-a ajuns, caci daca ar ajunge eu cateva lucruri as vrea sa stiu - de exemplu cu ce suma trebuie sa fie platita o reprezentatie de doi bani - asta ar fi o intrebare care ma preocupa. Si as mai fi interesat sa stiu daca colindatorii pot fi colindati inapoi, adica daca ei primesc cu colindul. Eu as sugera ca in cazul in care un necunoscut va apare in fata usii si va intreaba daca primiti cu colindul sa raspundeti politicos "nu" iar apoi sa intrebati: dar dumneata primesti cu colindul? 

Proteste de stradă

    Cica protestele de strada intr-o tara reprezinta dovada faptului ca democratia functioneaza si reprezinta dovada ca exista libertate de expresie in acea tara.  Eu nu sunt un democrat din moment ce consider ca apelul la majoritate nu este cea mai luminata cale de-a rezolva problemele sociale - dar daca totusi se cheama ca traim intr-un sistem democratic sa vedem ce-i cu protestele astea de strada.

    Reprezentantii statului sunt niste oameni angajati si platiti de catre populatie pentru a presta o gama larga de servicii, de la educatie si sanatate pana la politie si justitie; ei sunt angajatii populatiei la fel cum eu sunt angajat de catre firma la care lucrez, in speta de sefii mei, ca sa prestez anumite servicii, si sunt remunerat cu salariul pe care-l primesc lunar.

  Sa va spun cum este la mine. Daca eu nu prestez serviciile in munca asa cum ne-a fost intelegerea, atunci imi iau un avertisment si in caz ca acesta nu ma motiveaza suficient se va trece la ciuntirea progresiva a salariului, degradarea din functie iar daca perseverez in erori sunt dat afara. Si acestea se fac fara demonstratii de strada; nu trebuie sa iasa sefii mei, adica angajatorii, sa ceara de la mine aprobare pentru protest si apoi sa apara in fata firmei  ca niste mascarici cu niste pancarte tremurand de frig si tipand din toti rarunchii - Jos Ciun-ga-nu! Jos Ciun-ga-nu! - astfel incat sa se poata si ei incalzi cat de cat.

    Nu, ultima data cand mi-am luat avertisment (pe buna dreptate), am primit un mail, am dat o nota explicativa, dar n-a iesit nici unul dintre sefii mei sa faca vocalize prin fata mea si sa protesteze in strada.   Insa daca am echivala nivelul de incompetenta pe care un angajat clasic trebuie sa-l arate ca sa fie concediat, cu nivelul de incompetenta pe care l-au aratat autoritatile sa zicem de exemplu in chestiunea Rosiei Montane atunci nu ca ar fi trebuit sa fie avertizate; nu ca ar fi trebuit sa li se taie din salariu; ar fi trebuit sa fie concediate direct si fara discutii si trimise la dracu in praznic, pe apa sambetei sau acolo unde a dus mutu' iapa, sa se duca invartindu-se si sa nu mai apara vreodata in fata celorlalti oameni, decat daca nu cumva si-au facut   intre timp transplant de creier .

   In loc sa se intample asta populatia iese si demonstreaza, fiind fericita ca nu o ia prea tare pe coaja de la jandarmi, care sunt platiti... tot de catre populatie, ca sa o protejeze, iar prin media auzi pe tot felul de indivizi povestind cum au ei orgasm atunci cand vad cat de bine au invatat romanii lectia democratiei si cat de frumos practica ei acest suprem exercitiu democratic.

    Nu este nici un exercitiu democratic este un exercitiu ridicol. Eu nu zic acum ca nu e bine sa iesi in strada si ca o demonstratie nu implineste nimic, ceea ce spun este ca daca tot iesi ar fi bine sa nu pierzi din vedere dimensiunea ridicolului acestei proceduri. Te-ai fi gandit ca ar fi putut crea pana acum un birou de relatii cu publicul unde cineva sa poata da un telefon si sa spuna ca "protesteaza", in loc sa iasa in strada si sa urle cat mai tare, poate-poate l-o auzi careva, iar in media apoi sa se afle cum 150 000 de romani au protestat telefonic impotriva vreunei legi anume. Eu daca as iesi sa protestez as iesi sa protestez impotriva protestului de strada ca metoda de semnalizare ca anumiti functionari sunt incompetenti.

Locuri de muncă

   Din timp in timp se nimereste sa trec prin fata unui televizor sau sa citesc vreun articol din presa unde vreun individ incepe sa povesteasca despre beneficiile crearii de noi locuri de munca. In mai mult sau mai putin recentele discutii despre Rosia Montana au tot venit astfel de ideologi si au impins in fata teza asta cu noile locuri de munca. Nu trebuie s-o mai spun pe aceea ca nu este cazul sa credem tot ce se zice la televizor.

    Munca nu este o necesitate, ea este doar o metoda de satisfacere a unei necesitati. Putem sa traim fara ea.

  Au existat niste revolutii in decursul istoriei muncii, revolutii care au dezocupat forte masive de munca. Domesticirea animalelor, inventia plugului, a masinii de spalat, a motorului cu aburi, a productiei seriale si a telecomunicatiilor, toate acestea si inca multe altele au fost tehnologii care au produs timp util pentru sectoare intregi ale populatiei. Doar masina de spalat a scapat de la o munca fizica foarte costisitoare de timp milioane de femei si a trimis aceasta munca in seama curentului electric pe care-l producem din bogatiile Pamantului si ale Soarelui. Ei bine, unde s-a dus tot acest profit consistent de timp? Nu de alta dar se pare ca tot la fel de ocupati suntem, precum eram si acum 6000 de ani.

   Suntem mai ocupati ca nicicand sa cumparam si sa producem obiecte necesare vietii (spunem noi) ca un soarece prins in cursa: producator - consumator. Sunt unii care muncesc din greu sa te faca sa cumperi si sa produci, sa te indoctrineze prin filme si reclame, caci oamenii daca ar fi lasati de capul lor ar realiza ca toata fuga asta dupa cat mai multe obiecte este decat ridicola. Oamenii s-ar simti mult mai bine cu mai putine obiecte si cu mai mult timp la dispozitia lor. In S.U.A., care este cea mai mare consumatoare mondiala de resurse, femeile care au 20 de ani si 100 de kg nu sunt mai fericite decat altele care n-au avut "norocul" de-a se naste intr-o tara in care se baga in mancaruri substante care sa dea dependenta de mancare. America este una dintre cele mai bolnave natiuni ale planetei; consumul in excedenta il deterioreaza pe om atat intelectual cat si fizic. Oamenii sunt indopati fara voia lor si in afara constiintei lor cu mancare astfel incat sa poata fi motivati apoi sa cumpere din nou - articole pentru jogging, servicii medicale pentru problemele cu sanatate si sedinte la sali de sport la care se urca cu liftul sau cu scara rulanta si in care exista pamant ce merge pentru ei! Este totul absurd si trist. Unii muncesc ca sa le dea de munca altora intr-o spirala canceroasa care trebuie sa fie terminata.   

    Nu avem nevoie de mai multe locuri de munca ci de mult mai putine.

Apoi mai exista si niste alte locuri de munca foarte neproductive. Fiecare stat are angajate in subordinea lui importante dispozitive de muncitori specializati si inalt calificati ca sa distruga vietile si munca oricaror altora cu rachete teleghidate, tancuri si submarine. Era de ajuns sa-i pui pe astia sa se lupte cu saracia si nu sa se lupte intre ei si ai fi facut o treaba superba. Altii sunt platiti cu sume importante sa detecteze dupa metode extrem de sofisticate niste tapi ispasitori pentru cele mai multe pacate ale societatii noastre - asta fac sistemul judiciar si cel politienesc, cand mai bine ar face sa investeasca toate resursele lor in rezolvarea acelor probleme ale societatii.

    Nu avem nevoie de locuri mai multe de munca ci de munca facuta cu cap, facuta pentru motive si scopuri gandite, nu pentru cele negandite.

    Esti luat de mic si ti se baga in cap: "meseria e bratara de aur" sau "munca il face pe om" - niste prostii. Nu meseria si nici munca nu il face pe om, ci experienta sa totala de viata, experienta pe care o poate transforma in una liniara existand pe planeta asta doar ca un producator, consumator si executant al unei munci repetitive. O experienta liniara de viata il tine pe om prizonier al unei singure paradigme pe cand o experienta variata ii va deschide mintea. Nu scrie nici in stele si nici in materialul nostru genetic sa fim dependenti de consum, au trait multi altii inaintea noastra fara el si nici prin cap nu le-a trecut ca n-au tot ceea ce le trebuie in materie de acareturi. 

   Locuri de munca avem destule, ba sunt intr-un excedent, ceea ce nu avem este stiinta de-a face munca pentru obiective care sunt gandite pe termen lung ci facem multa munca degeaba si pentru scopuri marunte si obtuze.Uite ce locuri de munca as infiinta eu degraba, as infiinta niste locuri de muncitori platiti de la stat sa se gandeasca la aceste probleme, adica la problemele de morala, de viata si de societate, precum si la cele mai inalte sau "sfinte", cum le mai spun unii. Dar vai, ei sunt deja angajati, multi, multi si cu masini luxoase, mai prinsi chiar decat altii de existenta aceasta liniara in care muncesc de zor sa devina proprietari peste inca ceva. 

Am zis ca daca tot le place oamenilor sa mai aterizeze pe aici din cand in cand la vreun articol nou, n-am sa le iau de tot aceasta placere si am sa mai las cate un text ocazional, desi eu acum vreau sa lucrez si la alte lucruri, unele mult mai misterioase decat acestea.

   

Despre caritate

    Se întâmplă că la mare loc de cinste este pusă caritatea in zilele noastre; oamenii caritabili sunt priviți ca niste virtuoși care aduc mari servicii societății. Evident, dacă eram de acord cu această teză nu m-aș fi obosit să o aduc în discuție, o aduc în discuție tocmai din cauză că este prea la modă. Această teză este atât de la modă încât dacă un hoț parvenit, obtuz și necioplit, este și caritabil în același timp, atunci acele acte de caritate conteaza atât de mult încat restul inadecvărilor sale devine irelevant. 

    Dar nu. Nu despre Gigi Becali vreau sa vorbim aici ci despre bisericile creștine și despre justificarile pe care le aduc necesității lor avansând ideea că ele patronează o imensă operă de caritate prin care cei săraci sunt ajutați.    

   Că bisericile nu produc nici un fel de bani ci îi extrag prin cărări mai îmbârligate decat cele ale Domnului de la cetățeni și de la stat -  asta se va lasa deoparte deocamdată. Că pe de altă parte mulți dintre săracii pe care biserica îi ajută sunt produși pe bandă rulantă de către aceeași instituție prin cărări la fel de îmbârligate - vom trece și asta cu vederea. Doar propaganda împotriva planificării familiale și a educației sexuale îngroașă substanțial rândurile armatei săracilor. Tot cu vederea vom trece și de faptul că bisericile sunt putred de bogate iar la săraci nu ajung decat sume infime, pleava, mai nimic.

    Să luăm în vizor doar caritatea ca mod de abordare a sărăciei. Dacă vine un om nemâncat la tine și îți cere apă și mâncare probabil ai să-i dai. Însă dacă asta este tot ceea ce vrei sa faci și tot ceea ce poți să faci pentru el atunci nu ai facut mai nimic, deoarece în mod cert nu ai schimbat nimic în viața acelui om. El va rămâne mai departe sa paraziteze, dacă nu pe tine atunci pe ceilalti. Oamenii care nu au nevoie de caritate prin definitie au ajuns să dețină capacitatea de-a-și produce singuri lucrurile necesare vietii. 

    Daca sărăcia este o problemă atunci ea poate fi rezolvată doar cu programe sociale serioase, gândite de specialiști în asistență socială, nu de specialiști în teologie, care nici macar pseudoștiință nu este ci pură demență. Sigur că acei săraci trebuie și să mănânce însă pe deasupra mai trebuie și ajutați să deprindă niște cunoștințe care să le permită să își câștige existența și să nu mai aibă nevoie de caritate. 

    Să fii caritabil cu săracii la modul la care este biserica, este ca și cum ai salva de la înec pe cineva țopăind pe marginea apei și încurajându-l. Apoi aceasta transmite în societate ideea că există niște nepricopsiți și că are grijă biserica de ei. Ei bine, biserica nu are grijă decât ca ei sa nu se rărească ci să se înmulțească, căci dacă ar disparea aproape de tot atunci poate mai mulți oameni s-ar întreba la ce le trebuie Sfantului Duh și lui D-zeu atâta bănăret. Biserica dă pentru "opera ei socială" suficienți bani încât să-și poată face clienți ai acestei opere sociale, dar îndeajuns de puțini pentru ca acești clienți sa poată renunța vreodată la serviciile de caritate.

    A fi caritabil nu este o virtute, este nici măcar o jumătate de virtute, nici o zecime ci poate o sutime. O virtute este aceea de-a acționa astfel încât să dispara de pe lume nevoia de caritate. Un om care trăiește odată din mila altora poate aprecia compasiunea umană, unul care trăiește din milă zilnic, nu mai poate aprecia decât cinismul oamenilor precum și propria sa inutilitate.

Ateii militanți

    Adeseori prin mediile informaționale de orientare favorabilă religiei apare subliniată această denumire de ateu militant, și ea este aplicată celor ca mine. Pe mine nu m-ar deranja în mod deosebit o astfel de denumire, mai ales că în afară de-a scrie texte anticreștine pe internet s-a mai întâmplat și să ajung pe la întâlniri ori conferințe ale ateilor sau să mai ies să protestez împotriva vreunui abuz al religioșilor.

   Totuși, nu ateismul este lucrul pentru care militez, eu militez pentru adevăr într-o sferă culturală specifică, aceea a religiei. Și fac asta dintr-un motiv foarte simplu - acela că oamenii din epoca modernă n-au nevoie ca la cele mai importante întrebari ale vieții să răspundă cu aceleași răspunsuri pe care le-au dat niște indivizi extrem de ignoranți de acum 2000 de ani. Cu cât întrebarea este mai grea și misterul mai mare cu atât mai mult ar trebui să fim sceptici în ceea ce privește presupusa expertiză a celor din antichitate din domeniul moralei, biologiei, astrofizicii sau mecanicii cuantice.

   Care este cel mai mare expert în biologie de care ai auzit în Biblie? Acela care susține că femeia e confecționată din coasta bărbatului?

   Totuși, ceea ce aș vrea să văd în momentul în care accept să fiu numit ateu militant, este puțină obiectivitate și opțional, daca este posibil, și niscaiva onestitate. 

    Aș vrea și eu ca toți creștinii care le prezintă doctrina creștină copiilor lor neștiutori ca fiind adevărată să fie numiți creștini militanți. Aș vrea ca Biserica Ortodoxă să se redenumească Biserica Militantă Ortodoxă, având în vedere că face presiuni pentru creștinizarea desăvârșită și ortodoxă a întregii populații, deși realitatea ar fi mai bine arătată daca s-ar numi Biserica Mafiotă Ortodoxă, considerând construcțiile megalomanice pe care le face inclusiv pe banii ateilor sau vânzarea neobosită de servicii imaginare.

   Aș vrea ca statul român să se numească singur, fără ca eu sa ma mai obosesc s-o fac, "stat militant creștin" din moment ce el sponsorizează religia creștină în detrimentul altor ideologii și din moment ce se predă confesional creștinismul în școli. Așa, ca sa știm cum stăm.

   Aș vrea să nu scape de eticheta de militanți creștini nici cei care protestează împotriva dreptului la avort, împotriva homosexualității sau împotriva cipurilor electronice. La fel, orice individ care face propagandă pentru religia lui în mediul înformatic sau în presa scrisă să fie numit militant creștin sau să se renunțe la a mă numi pe mine ateu militant.

   În opinia acestor oameni, daca ești ateu și dacă exprimi în public cu claritate ceea ce crezi, atunci ești ateu militant, dar dacă ești creștin și faci exact același lucru, ba chiar altele care depășesc cu mult simplul militantism, atunci ești doar creștin. Ateul perfect, nemilitant, în opinia credincioșilor este acel ateu pentru care necredința sa este atât de personală și de intimă încât nici măcar rudelor apropiate nu o mărturisește. Ei bine, eu nu sunt acel ateu perfect, iar necredința mea este la fel de personală pe cât de personală este credința creștină în țara asta, adică deloc.

   Nu doar că nu cred că religia creștina este adevărată, ba pe deasupra sunt foarte convins că este falsă, și în consecință este corect a se proceda cu aceasta exact la fel cum se procedează cu alte ideologii false; pe scurt - jos cu ea!

  

Fanatism, extremism și fundamentalism în religie

    Una dintre cele mai întâlnite scuze pe care le înaintează apologeții religioși întru apărarea religiei este aceea că nu religia este de vină atunci când în baza ei se produc atrocități, ci fundamentalismul și fanatismul.

    Mai exact, se afirmă că ideile și doctrinele religioase nu au absolut nimic de-a face cu comportamentele foarte nocive ale unor oameni religiosi, ci natura fanatică a acelor oameni. Asta este cea mai ușoară cale de-a apăra ideile false de critică și de-a eschiva de la datoria de-a estima valoarea de adevăr a acelor idei.

    Ca să fie consistenți psihic, aceiași apologeți ar spune că nu este nimic în neregulă cu ideea că pruncii sunt aduși de barză ci în neregulă sunt doar indivizii care sunt fundamentaliști întru această credință. Ar spune că nu este nimic în neregulă cu credința că asfaltul este comestibil și foarte nutritiv ci doar cu cei care duc această credință în extrem; că nu-i nimic rău în a linge ocazional asfaltul ci că este rău doar dacă este ronțăit non-stop. Ar trebui să spună că nu este nimic în neregulă cu ideea de-a face sex cu dumnezeul la care te închini ci doar cu acei credincioși care susțin această credință cu fanatism.

   În caz că aceiași apologeți religioși ar avea un discurs onest, ar trebui să nu avem loc de ei atunci când ne asurzesc predicând despre cât de beton este nazismul și cum de vină au fost doar extremiștii și fanaticii naziști iar ideologia este ca un ghiocel proaspăt înflorit, frumos mirositor și cu petalele de un alb desăvârșit.

   Dar știm cu toții că nu avem parte de astfel de predici, că de astfel de predici avem parte doar atunci când vine vorba numai și numai despre ideologia religioasă, iar asta ne trimite cu gândul că predicatorii nu sunt angajați doar într-o încercare timidă de degustare a rahatului ci într-o activitate susținută de distorsionare a realității.

   Fanatismul, extremismul și fundamentalismul nu sunt proprii doar religiilor ci și ideologiilor nerelegioase sau antireligioase, în particular oricăror credințe specifice. 

   Fanatici, extremişti și fundamentalişti nu sunt numiţi decât oamenii care acționează consistent cu credințele pe care le susțin și această proprietate a lor este incriminată de așa-zișii moderați. Ar fi bine totuși ca acești moderați să se judece cu aceeași măsură cu care îi judecă ei pe alții și să observe că excesul de moderație este una dintre cele mai periculoase forme de fundamentalism.

    Excesul de moderație este periculos deoarece moderația nu este vreo valoare absolută, deoarece există unele idei care trebuie susținute cu determinare și profesate cu abnegație - idei demonstrabil adevărate. Și există idei care nu trebuie profesate nicicum, nu cu determinare, cu atât mai puțin cu abnegație și nici măcar cu moderație - idei irationale, aberante și false, precum sunt cele mai multe dintre cele înglobate de religie.

Românii sunt idioți

    Mie nu îmi place să vorbesc despre subiectele proaspete ci adeseori îmi amintesc de unele care au făcut deliciul mediului informațional pe la o vreme iar acum stau îngropate prin vreun raft prăfuit al internetului. Sa suflăm puțin peste acest praf.

   Pe la o vreme o mână de români au descoperit că cea mai căutată apreciere despre români pe google este aceea că "romanians are stupid". Și nemulțumiți de acest rezultat și-au pus in cap sa schimbe acest fapt căutand în repetate rânduri "romanians are smart", astfel încât deșteptăciunea să ajungă prima sugestie atunci când vine vorba de-a căuta români pe google. 

   Mi s-ar fi făcut rușine imediat cum aș fi auzit despre această campanie dacă cumva identitatea mea personala ar fi fost compusă de faptul că sunt român. Din fericire pentru mine, atunci când mă întreabă cineva ce sunt îi zic că sunt om, apoi ateu antireligios și apoi expun alte idei ale mele pe care le consider relevante; naționalitatea vine pe undeva mai pe la urmă. Trebuie totuși vrând-nevrând să exist în mijlocul unor oameni unde s-a nimerit să exist, de aceea mă interesează ocupațiile și ideile lor și de aceea le și discut.

   În primul rând a fi deștept nu este vreun fel de valoare absolută. Adolf Hitler a fost fără îndoială un individ foarte deștept; cum ar fi putut sa tragă pe sfoară o mulțime de națiuni precum și pe alți șefi de state? A fi totuși deștept nu te face prea înțelept după cum vedem. În al doilea rând, cine caută pe internet faptul că o întreaga națiune ar fi stupidă trebuie sa fie el însuși bătut în cap. Și daca mai și ia în seamă primul link care-i iese in cale, fără măcar să se informeze succint de pe wikipedia în ceea ce privește istoria acelei națiuni atunci a fi bătut în cap nu devine decat un eufemism pentru capacitățile lui intelectuale.

   Nici prea deștepți nu sunt cei care se cramponează că în topul căutărilor pe google apare că ei ar fi stupizi, și asta este din cauză că orice om cu o brumă de inteligență nu va lua de bună o asemenea informație lipsită de conținut valid. 

   Apoi orice ființă de pe planeta asta face tot ceea ce poate să faca mai bine pentru a prolifera și pentru a supraviețui, cu instrumentele și cu resursele pe care le are la dispoziție. Poate că un virus lipsit de creier nu este prea deștept însă poate ucide fără drept de apel zeci și sute de mii dintre cele mai deștepte ființe de pe planetă și ar trebui acest lucru măcar să ne dea un pic de gândit atunci când vorbim de inteligență, dacă tot ne considerăm inteligenți.

   Fiecare om este prizonier al mediului social și al epocii în care trăiește și de aceea un om cu inteligență medie din secolul XXI i-ar putea face oricând pe Aristotel și pe Leibnitz să se simtă ca ultimii dobitoci doar din cauză că s-a născut într-o cultură net superioară culturii acelora. Românii care vor să se compare cu englezii nu arată decât că sunt lipsiți și de cultură generală și de inteligență, căci dacă ar poseda pe acestea ar fi ceva mai reticenți în a compara o colonie est europeană cu cel mai mare imperiu colonial al lumii. Britanicii au exploatat continente întregi timp de zeci și câteodata sute de ani, au exploatat Canada, Australia, India, Africa de Sud si parțial S.U.A. (ca sa dăm doar câteva nume) și toată acea bogăție a fost investită parțial în cultură și civilizație în țara lor.

   Aceste diferențe între culturi au rădăcini scufundate adânc prin tot felul de factori istorici și geografici și ele nu derivă din proprietățile englezilor sau românilor din secolul XXI. Este deci caraghios că cineva își pune problema stupizeniei națiunilor europene la acest mod. Este irelevant totodată cum suntem la momentul prezent, ceea ce conteaza este ce se poate face în viitor.

   Și putem importa cu nerușinare valorile unor civilizații în care "hazardul" a investit masiv, putem să importăm cu nerușinare valorile elitelor acelor civilizații sau putem să ne conservam identitatea de român și să ne chinuim să dăm impresia ca suntem deștepți. Cel care vrea cu fervoare să demonstreze în afară că este superior, nu demonstrează decât că înăuntru se simte inferior.

Creștinismul este fals

    Conform statisticilor actuale, o treime din populația planetei se declară apartenentă la religia creștină. Ca și cum n-ar fi fost destul de deplasat faptul că ei cred în existența unui dumnezeu, pe desupra mai cred că este chiar vorba de dumnezeul creștin. La fel fac și unii minori, aceia ce nu-s mulțumiți să creadă într-un Moș Crăciun care le va aduce trei bomboane și o jucărie de pluș, ci țin morțiș să creadă într-un Moș Crăciun care vine special la ei cu bomboane și jucării, le și cântă o colindă, îi plimbă cu sania pe cer iar apoi îi încoronează ca stăpâni ai Universului.

   A crede într-un dumnezeu este irațional, desigur, dar pe măsură ce dumnezeul acela începe să prindă contur și proprietăți, și iraționalitatea începe să prindă formă și proprietăți - forma și proprietățile unei halucinații colective.

  S-a dezvoltat o varietate de argumente care tot vor să demonstreze că există un dumnezeu și tot nu reușesc, acelea cu cosmologia, cu ontologia, cu constantele fizice sau cu moralitatea - toate false, dar ticluite îndeajuns de bine încât să-i facă să se minuneze pe cei îndoctrinați, pe cei nu prea educați sau pe cei cu mintea slabă. Ceva pe masură ar trebui să avem pentru demonstrația că dumnezeu este dumnezeul creștin și nicidecum altul.

   Vine deci întrebarea: dacă există totuși un dumnezeu, atunci cum știm că este cel creștin? Ar trebui să avem niște justificări pentru această afirmație, măcar niște argumente ca cele de mai sus, poate chiar niște dovezi, și iată că aflăm de unde știu creștinii că dumnezeul lor este cel adevărat: scrie într-o carte. Scrie într-o carte că așa este.

   Dacă ar scrie într-o carte că eu pot merge pe apă ai crede-o? 

   Dacă ar scrie într-o carte că eu pot comanda forțele naturii ai crede-o?

   Dar dacă ar scrie într-o carte că eu pot înmulți conservele de pește și mezelurile de porc ar fi de crezut?

   Dar dacă ar scrie într-o carte că dacă-mi dai mie 10% din venitul tău ai să câștigi în curând la loterie ar fi de crezut?

   Ar fi de crezut că pot vindeca SIDA și cancerul pocnind din degete dacă ar scrie într-o carte ?

   Ar fi de crezut că de fapt eu sunt dumnezeul cel adevărat dacă ar scrie într-o carte? Nu prea.

   Clar este că nimeni nu se hazardează să spună că crede asemenea fantasmagorii. Și totuși, atunci când vine vorba de cartea numită Noul Testament, oamenii nu se sfiesc, ci se înghesuie să își afirme încrederea în învierea din morți a lui Hristos, în nașterea sa dintr-o virgină, transformarea apei în vin, învierea lui Lazar, ridicarea la cer, ofilirea smochinului sau înmultirea pâinilor si peștilor. Iar lucrul ăsta mă face să cred cel putin că acești credincioși n-au fost premianți la epistemologie. 

   Și dacă se gândește cineva că autorul sau editura acestei cărti conferă credibilitate celor ce sunt scrise acolo numai să se gandească că autorul este necunoscut iar editura este cea mai mincinoasă editură care s-a născut vreodată pe fața pământului și se numește Biserica. 

   Nimic din ceea ce credem este crezut pentru că este scris într-o carte, ci pentru că avem dovezi exterioare care confirmă ceea ce este scris în acea carte. Cartea nu este o dovadă, ea este doar un suport de transmitere a informațiilor. Dacă într-un compendiu de fizică va scrie pe ultima pagină că un căpcăun roz poate zbura printr-un zid de plumb această teorie nu va fi crezută până când nu va fi confirmată de mijloace exterioare respectivei cărți, până când nu se vor observa căpcăuni roz zburând prin plumb sau dovezi arheologice serioase care să ateste astfel de fapte.

  Iar mijloacele exterioare Noului Testament care să confirme existența zeilor care umblă pe pământ, predică și fac minuni încălcând legile și principiile fizice, nu sunt nici observațiile directe, nici experimentele controlate, nici dovezile arheologice ci, ca să vezi ironie, alte cărti de aceasi factură cu Noul Testament, care afirmă același tip de întâmplări dar care prezintă o mică diferență, nu este vorba în ele despre Iisus Hristos ci despre alti zei. Și mai ironic este, deoarece toate acele cărți sunt privite de creștini ca niște cărți de legende, mituri și povești, nu ca adevăr.

   Oamenilor care își întemeiază părți esențiale din strategia de viață pe ceea ce scrie într-o carte, eu le recomand să fie întotdeuna deschiși la posibilitatea ca autorul respectiv să fi  glumit, astfel încât nu cumva să își trăiască viața ca pe o glumă și să nu apară în ochii altora ca niște clovni.

Respectul pentru cei în vârstă

    Circulă prin mintea unora ideea că cei vârstnici merită mai mult respect decât alți membri ai societății doar din cauză că sunt vârstnici. Ceea ce se vede de la o poștă este că nu circulă prin mintea lor ideea de respect pentru cei de vârstă medie sau ideea de respect pentru minori - ai crede că aceștia sunt chiar neimportanți, nimeni de fapt nu vorbește despre astfel de lucruri.

    Cu atât mai ciudat cu cât bătrânii din prezent sunt copiii din trecut și deci se extrage concluzia conform căreia aceiași oameni trebuie să capete respect pe măsura ce înaintează în vârsta. Nu este greu să vedem de unde provin aceste credințe. Cunoștințele utile vieții de atunci nu puteau fi acumulate în trecut, pe vremea când școala nu exista, și nici internetul, decât în perioade foarte lungi de timp și astfel cunoașterea corela puternic cu vârsta.
   Tot în vremurile nu demult apuse bătrânii erau considerați autorități deoarece lumea se schimba destul de greu și cunoștințele acumulate timp de o viata intreagă erau la fel de utile precum ar fi fost in urmă cu 50 de ani.

   În prezent însă, lumea se schimbă într-un ritm din ce in ce mai accelerat iar expertiza majorității celor care s-au născut în 1930 devine din ce mai irelevantă raportat la problemele cu care ne confruntăm noi.

   Pe deasupra mai avem și logică și aceea dictează că nu are cineva de ce să acorde vreunei informații un statut special doar din cauză că vine de la o persoană în vârstă. Nu spun că trebuie să-i insultăm pe cei în vârstă sau că trebuie să-i tratăm mai prejos decât pe alții, spun că părerile lor nu au de ce sa fie privite cu mai multa stimă decât părerile altora și că ei nu merită vreun statut special în societate. Totodată nu exclud că sunt unii care iși păstreaza tinerețea minții până la moarte.

   Tocmai asta mi s-a reproșat mai deunăzi, că n-am acordat respect unuia care era mai in vârstă decât mine și că nu l-am creditat cu expertiză superioară expertizei mele. M-aș fi amuzat numai, dacă mi-ar fi cerut pur si simplu respect, căci l-am tratat cu niscai ironie din cauza inepțiilor pe care le debita cu înverșunare, dar a specificat că merită respect din cauză că el este mai in vârstă.

   A pretinde respect în baza vârstei este o forma de decepție invocată de lipsa argumentelor, o încercare de înșelăciune care demonstrează doar că pretendentul este un șarlatan și trebuie deci tratat cu lipsă de respect. Un om ca Richard Dawkins nu s-ar complica vreodată sa ceară respect din cauză că are 70 de ani, n-are de ce, are ceva mult mai bun decât vârsta, are fapte și dovezi și cu acelea își susține afirmațiile. Vârsta nu este un argument.

   Drept urmare ori să aibă parte de același respect toți membrii societății, inclusiv copiii, ori să nu aibă parte nici unul. Păi ce-i asta, dictatură gerontocrată? Timpul sfatului bătrânilor a trecut cam de mult.

Hristos a decedat!

    Se face că se apropie cu paşi repezi sărbătorile de primăvară, acea perioadă din an în care unii oameni ţin să-şi afirme în public propria religie şi să-i agaseze continuu pe cei nereligioşi, repetând la întâmplare, dar cu mult zel, mantra creştină a Paştelor - "Hristos a-nviat". Atunci când învie se înghesuie toţi să ţi-o spună, dar în cele trei zile cât este decedat (conform mitologiei) n-ai vedea măcar pe unul amintind faptul că ar fi decedat; sunt mult prea ocupaţi oamenii cu tăierea mielului, cu vopsitul ouălelor şi cu drobul. 

    E cinstit, zic eu, ca după cât de des auzi în zilele astea despre învierea lui Hristos, să auzi măcar odată dacă nu chiar de două sau de trei ori, că ar fi fost pe la o vreme şi mort, căci fum fără foc s-ar mai putea să iasă, dar înviere fără moarte nu se poate nicicum. Prin urmare solicit cititorilor ca în cele 3 zile de dinaintea învierii să nu uite să trimită mesaje tuturor prietenilor, familiei şi cunoştinţelor, să prindă chiar şi necunoscuţii pe stradă şi să le transmită urarea pascală "Hristos a decedat!"

    Sigur, ideea că un zeu etern şi atotputernic ar fi murit acum 2000 de ani pe undeva prin Palestina, lipit pe-o cruce, este ţicnită în cel mai mare grad cu putinţă, dar să fim serioşi, religia creştină nu a dus niciodată lipsă de ţicneală, ci dimpotrivă, şi-a făcut un punct de rezistenţă din ţicneală - daca nu cumva o întreagă temelie.

   Şi ţicnită nu este ideea ca un zeu ar fi murit, ci aceea că a murit pentru noi. Cine ştie, dacă vor exista astfel de zei poate au şi ei nişte boli, poate au o SIDA divină, poate vreo meningită dumnezeiască sau poate se plictisesc de eternitate şi de omniscienţă şi comit suicid. Totuşi, să spui că unui zeu îi pasă de noi atât de mult încât şi-a dat viaţa pe o cruce, în Orientul Mijlociu, nu este doar deplasat ci pare preluat direct din literatura S.F. pe care o produc cei mai buni prieteni ai creştinilor, aceia care sunt cazaţi la ospiciu. 

    Creştinii susţin nu numai că Dumnezeu a creat acest Univers pentru noi, ci că a mai şi venit pe Pământ să se sacrifice pentru păcatele noastre şi pe deasupra chiar a mers pe apă ca să vedem noi şi chiar a oprit o furtună ce ameninţa să-i răstoarne barca, cu ucenici cu tot. Cică nu numai că Dumnezeu a aşezat Terra la distanţa potrivită de Soare, nu numai că a calculat constantele fizice astfel încât viaţa să poată exista pe această planetă, dar pe deasupra l-a şi trimis pe fiul său să înmulţească peştii şi pâinile, şi mai mult, a mai şi scos dracii din nişte îndrăciţi şi ne-a mai mai şi lăsat o carte sfântă în care ne instruieşte să nu mâncăm crustacee.

   Clar este că sunt la fel de multe dovezi pentru aceaste teze pe câte există pentru aceea conform căreia porcul zburător a zburat într-o spirală descendentă deasupra localităţii tale, a aterizat direct în ceaunul de pe foc, şi în timp ce s-a amestecat, s-a sărat şi s-a piperat singur, a mai făcut şi mămăliga în timp ce se prăjea, iar apoi ţi s-a servit ţie pe post de pomana porcului. Adevărat vă spun, dacă Hristos a înviat, atunci şi porcul a zburat!

    S-ar putea ca cineva să înţeleagă că eu am ceva de împărţit cu sărbătorile de faţă, însă o astfel de idee este mult prea depărtată de adevăr. Sărbătorile primăverii se ţineau cu mult înainte de apariţia religiei creştine, aceasta a venit ca o ideologie impostoare ce este, să înglobeze aceste sărbători în formele doctrinelor ei iraţionale şi să le deturneze sensul iniţial. Este de înţeles bucuria oamenilor la simţirea căldurii după ce câteva luni au stat dârdâind cu ţurţuri la nas, ca nişte stalactite; este de înţeles bucuria lor pentru valul de căldură şi lumină care vine cu primăvara şi este de înţeles fascinaţia speciei noastre pentru acest proces de dezmorţire al naturii, pentru revenirea la viaţă a plantelor şi animalelor care au hibernat şi pentru observarea celor care încep un nou ciclu de viaţă. Ceea ce nu este de înţeles, este ca această revenire la viaţă a naturii, această notabilă şi ciclică transformare a mediului înconjurător, să fie sărbătorită sub forma metaforică a revenirii la viaţă a unui evreu mitologic din Palestina. În Palestina nici măcar nu este iarna ca la noi, este răcoroasă şi ploioasă, o binefacere în acel semideşert; nici vorbă de frig sau de ţurţuri la nas.

   Aşa că acum până mai este timp şi nu vom avea iarnă ca în Palestina din cauza încălzirii globale, să ne bucurăm de soare, de căldură şi de natură, să ne bucurăm de primăvară, nu de o fabulă din Orientul Mijlociu. Să sărbătorim primăvara, nu ţicneala. Şi să nu se îngrijoreze cetăţenii creştini, vom avea în scurt timp şi un festival al ţicnelii, un festival în care vom invita trupe de teatru de la toate casele de nebuni şi de la toate bisericile, un festival pe care îl vom intitula "al creştinismului" şi unde "Hristos a-nviat" va fi pe post de salut. Până una alta, în lumea oamenilor care au o relaţie personală cu realitatea, Hristos a decedat, şi decedat a rămas.

Lipsit de orice speranță

    Mai deunăzi m-a întrebat un bun creștin dacă am vreo speranță în viață și i-am răspuns că nu, și nici nu vreau sa am vreuna. În cultura noastră speranța este echivalată cu o calitate; oamenii "promițători" sunt numiți mari speranțe iar despre cei ca mine, care se autonumesc lipsiți de speranță, se crede că sunt pe fundul prăpastiei, eventual într-o depresie gravă.

    Nu într-o depresie gravă, ci într-o eroare gravă se află oamenii plini de speranțe așa cum ne va arăta o scurtă analiză rațională a acestei noțiuni.

   Speranța este un sentiment care se învârte invariabil într-o sferă a incertitudinii; nimeni nu apasă butonul de parter și speră apoi că va coborî liftul - îl apasă și știe că liftul va coborî. Atunci când cineva lovește mingea cu piciorul, nu o face din cauză că are o speranță în deplasarea mingii - e convins că mingea se va deplasa. În schimb oamenii pot spera că va fi vreme favorabilă lor din cauză că nu știu sigur dacă va fi astfel și pot spera că vor câștiga la loterie din cauză că nu este complet exclus sa câștige. Acolo unde certitudinea există, speranța nu are loc.

   Pe de altă parte, speranța este asociată exclusiv cu un rezultat pe care individul îl consideră de dorit, cu un rezultat pozitiv pentru viața sa, de aceea constatăm că oamenii nu speră să își decopere vreo tumoare, să aibă un accident rutier, să fie trași pe sfoară sau să fie mințiți de partenerii lor de viață.

   Speranța se află deci la intersecția unei dorințe cu un scenariu greu predictibil, deși avem situații în care dorința este atât de puternică încât probabilitatea ca ea sa devină realitate este estimată cu cea mai mare eroare posibilă. Astfel se întâmplă în cazul speranței în câștigul la loterie sau în cazul speranței în viața după moarte, cazuri în care rezultatul este mult prea ușor de prevăzut. Practic, este doar o versiune a gândirii dezirative, acea eroare în care oamenii încearcă să conformeze realitatea factuală dorinței lor, folosindu-se nu de rațiune și de acțiune, ci de autoiluzionare.

   A te aștepta ca ceva pozitiv să se întâmple în viața ta fără să ai dovezi că se va întâmpla și fără a estima corect probabilitatea ca acela să se întâmple nu este o eroare trivială, deoarece această așteptare suspendă eventuale acțiuni ce ar trebui să fie executate pentru împlinirea rezultatului dorit. Decizia unui agricultor de-a nu investi în irigații pe baza speranței că va avea parte de vreme ploioasă îl poate duce la faliment.

    Cei ce speră la dreptate fără să aibă dovezi că se va întâmpla astfel și cei ce speră la bunăstare fără să aibă dovezi că vor avea bunăstare sunt cei ce vor eșua să întreprindă acțiuni pentru a împlini aceste deziderate, sunt cei ce vor rămane nedreptățiți și mizeri, vor trăi și vor muri nedreptățiți și mizeri, dar cu speranțele nespulberate. Știm cine sunt ei, și mai știm cine și ce le oferă lor aceste speranțe.

    Eu nu am speranțe, eu am scopuri și planuri și evit pe cât pot să-mi bazez acțiunile pe așteptări false despre realitate. Speranța a fost și este glorificată deoarece se spune că le dă motive unora să treacă peste momente dificile, dar pentru a depăși momentele dificile există motive mult mai bune decât iluziile. Este posibil ca cei ce își întemeiază viața doar pe niște iluzii să fie mai devreme sau mai târziu deziluzionați și atunci își vor pierde voința de trăi. Și este imposibil să fie deziluzionaţi cei care nu au fost în prealabil iluzionaţi, adică cei care își întemeiază viața pe fapte, pe dovezi și pe adevăruri.

Dumnezeul creştin

    Oricine va poposi pe acest blog şi va citi câteva texte, va sesiza imediat că sunt un om nervos. Şi am să explic unul dintre motivele pentru care sunt nervos. Eu trăiesc într-o ţară în care cea mai mare parte a populaţiei declară că slujeste dumnezeului abrahamic, celui mai sinistru personaj existent in ficţiune, un monstru absolut chiar şi după propriile-i standarde morale, standarde care sunt atât de joase încât au speriat până şi pe barbarii cărora le-ar fi fost impuse aceste standarde conform Bibliei. Ar fi fost bine să fie doar problema României însă este o problema globală; jumătate din populaţia planetei noastre se declară adeptă a unor religii ce venerează pe acest căpcăun psihopat, dezaxat si turbat. Responsabilitatea noastră, a oamenilor secolului XXI, este să scăpăm omenirea de această supremă ruşine.

   A se nota că toate epitetele pe care le voi aplica acestei creaturi fantastice sunt doar nişte eufemisme, nişte alegeri nepotrivite ale cuvintelor ce ar trebui sa desemneze caracteristicile morale ale dumnezeului abrahamic. Problema cu limbajul uman este aceea că nu a dezvoltat noţiuni care să ilustreze cu acurateţe satisfăcătoare proprietăţile zeului creştin, musulman şi totodată iudaic - dereglatul mintal al Vechiului Testament. Răsfoind compendiile de psihopatologie vom descoperi că abundenţa de tulburări psihice devine o sărăcie lucie atunci când vine vorba de-a aplica denumiri ţicnelilor şi deraierilor paranoice ale acestei entităţi malefice.

   Ori că îneacă întreaga specie umană, ori că-i pedepseşte pe Adam şi Eva pentru faptul de-a obţine cunoaşterea binelui şi a răului, că pretinde sacrificii umane sau că îşi ameninţă creaturile cu torturi inimaginabile, Dumnezeu nu se dezminte, este un tiran absolut care găseşte că cel mai bun lucru pe care poate să-l facă este acela de-a aduce teroarea la rang de artă.

    Unele episoade sunt de-a dreptul suprarealiste, de exemplu acela în care îi controleaza mintea faraonului astfel încât să îl împiedice să i se supună, în ciuda faptului că după câteva plăgi teribile asupra egiptenilor, faraonul îşi manifestase puternic dorinţa de-a face tot ce-i stă în putinţă ca să înceteze dezastrul. Dumnezeu îi controlează mintea şi îl face astfel să i se opună în continuare, cu scopul de-a ajunge la deznodământ, acela în care Egiptul este complet devastat, toţi întâii născuţi ai egiptenilor ucişi, împreună cu întâii născuţi ai animalelor egiptenilor. Un astfel de sadism, o imaginaţie atât de bolnavă şi o astfel de cruzime i-ar face să plângă de ruşine pe toţi criminalii în serie şi l-ar face pe Hitler să apară ca o statuie a compasiunii umane. Nu mai puţin sfidează imaginaţia episodul în care demiurgul grav bolnav la cap opreşte Luna şi Soarele pe cer, astfel încât protejatul său, Iosua, să aibă destul timp la dispoziţie pentru a măcelări cu desăvârşire întreaga armată a oponentului său. Măcelărirea şi exterminarea desăvârşită a triburilor concurente tribului său preferat reprezintă un fel de tic comportamental al acestei entităţi fictive, deşi există instanţe în care este milostiv cu femeile virgine ale acelui trib care sunt ocazional lăsate în viaţă pentru a fi sclavele sexuale ale tribului evreilor.

    Ceea ce rezultă prea clar din Biblie este că lui Dumnezeu nu-i plac femeile, nu-i plac chiar deloc femeile. Totuşi, acestea nu ar trebui să se simtă speciale din cauza asta, deoarece mizerabilul zeu misogin şi sexist este totodată şi homofob, iar de ura sa turbată nu doar că nu scapă vrăjitoarele şi copiii neascultători, nu scapă nici ereticii, nici ateii, şi nici chiar mâncătorii de creveţi. Lui Dumnezeu nu-i plac nici măcar prepuţurile noastre de aceea a lăsat scris să fie tăiate imediat după naştere; dumnezeul creştin suferă de prepuţofobie şi nu este complexat din cauza asta ci o afirmă sus şi tare. El este totodată ghicitorofob, prezicătorofob şi adulterofob. Ei, este sau nu este clar că aceaste grave afecţiuni psihice nu sunt menţionate în nici un compendiu de psihopatologie? 

    Voi fi eu nervos pentru faptul că ai mei compatrioţi se închină (în necunoştinţă de cauză, probabil) la această monstruozitate ideologică, la acest principiu al răului absolut, dar nervii mei nu se compară cu cei ai lui Dumnezeu atunci când cineva nu respectă ziua Sabatului; într-adevăr, atât de mari sunt aceşti nervi încât nu pot fi împăcaţi decât prin uciderea cu pietre a "infractorului". Şi dacă această preferinţă a divinităţii poate apărea cel puţin ciudată şi întâmplătoare, asta este din cauză că nu se iau în considerare cei doi urşi pe care Dumnezeu îi trimite să ucidă vreo 40 de copii care făcuseră haz de chelia profetului. 

    Ceea ce se desprinde din Vechiul Testament este evidenţa unei diversităţi de mijloace prin care Dumnezeu îşi afirmă  poziţia în relaţia cu "copiii" săi, aceea de stăpân absolut, poziţie implementată exclusiv şi excesiv prin frica turbată de suferinţă, poziţie care-i reduce pe oameni la nivelul de sclavi absoluţi. Dumnezeul creştin este un mafiot descreierat şi criminal ce are să te tortureze cum pofteşte până când vei cânta exact ceea ce vrea el să cânţi. Un fragment din secţiunea de blesteme din Deuteronom este prea relevantă pentru această situaţie: dumnezeul complet ieşit din minţi promite celor care nu i se vor supune în mod absolut că îi va aduce la starea în care îsi vor mânca proprii copii, şi nu vor împărţi carnea acelor copii cu celelalte rude de gradul I ci îi vor mânca singuri. Ai sa-ţi mănânci copilul şi ai s-o faci singur, egoist, nu îi vei împarţi carnea cu partenerul tău de viaţă - asta se va întâmpla daca nu-l asculţi pe alienatul mintal atotputernic la care se închină creştinii. 

   (Şi apoi vin la mine să mă întrebe de ce am probleme cu religia lor şi cu zeii lor?!)

   Pe la o vreme însă toată această diversitate de mijloace de reglare a relaţiei dintre Dumnezeu şi oameni îşi află sfârşitul, şi converge în Noul Testament într-o singură idee, aceea de pedeapsă veşnică, de suferinţă veşnică a celor ce nu vor să fie sclavii lui Dumnezeu. Totuşi, un regres este înregistrat atunci când nu ţi se mai cere doar să te supui necondiţionat tiranului absolut, ţi se cere pe deasupra şi să-l iubeşti, se cere să-l iubeşti pe cel de care îţi este frică de moarte - ei cum se numeşte această obscenitate, această perversiune, această atrocitate? 

    Sigur că am făcut aici doar o prezentare mult prea succintă a cruzimilor, aberaţiilor morale, absurdităţilor, dejecţiilor şi ţicnelilor care sunt atribuite în Biblie personajului imaginar la care se închină creştinii. Este totodată sigur că nu există o astfel de fiinţă - smintită, crudă, violentă, narcisistă, dereglată emoţional, perfidă şi  bezmetică - este doar un construct ideologic rezultat din imaginaţia unor oameni care căutau teorii şi ipoteze pentru indiferenţa întâmplătoare a naturii faţă de noi, percepută ca o cruzime de către ei. 

    Înţeleg că sunt oameni care nu au explicaţii pentru o serie de lucruri care li se întâmplă şi că au o nevoie puternic motivată psihologic de-a avea o explicaţie, explicaţie pe care o pun în forma unui zeu. Dar unul mai bun decât ăsta nu s-a găsit? E neapărat necesar să se închine concetăţenii, precum şi colegii mei de specie la suprema dejecţie morală care este dumnezeul creştin? Sigur este loc de mai bine, să punem în fruntea panteonului pe Atena, zeiţa înţelepciunii, cine ştie, poate ne va ajuta mai mult decât zeul totalitarismului, al cruzimii şi al fricii...

   Necesar este să se renunţe la acest concept de dumnezeu care ne face necinste şi ne aduce deservicii grave. Exista lucruri mult mai frumoase pe care le putem venera, exista principii mult mai drepte pe care le putem accepta şi dacă oamenii au neapărat nevoie de un zeu pe care sa-l venereze, divinitatea creştină nu este zeul suprem, este mizeria supremă, şi trebuie turnată într-o canalizare a minţii, într-un veceu al creierului.

S-a supărat Aligică

Călătorind cu scopuri ascunse pe meandrele internetului aflu că s-a supărat pe noi domnul Dragoş Paul Aligică, un domn destul de vestit în mediul informatic şi nu numai, o celebritate, nu cineva obscur ca mine. S-a supărat pe noi şi a dat naştere unui articol intitulat "Despre campania anticreştinism, antiştiinţă, antiistorie, antibun-simţ". 

Când am văzut acest text era cât pe ce să-mi curgă lacrimile de bucurie văzând cât de rău sunt supăraţi unii oameni pe noi. Aş fi fost foarte dezamăgit să găsesc un text plin de compasiune faţă de bieţii anticreştini care se tot chinuie să critice religia creştină şi nu au nici un fel de spor. Dar nu! În acest text supărarea tronează, insulta sare în ochi de la distanţă şi cam atâta sare în ochi, căci argumentele par să se ascundă de noi mai abitir decât dumnezeul creştin. Nemulţumirea autorului nu reprezintă decât un certificat de atestare a rezultatelor campaniei noastre. Iată ce lucruri interesante aflăm din acest text:

De ceva vreme, suntem bom­bar­daţi pe Internet cu o furibundă campanie anticreştină. E ceva de inspiraţie occidentală.

Tot respectul meu pentru domnul Aligică, unul dintre puţinii oameni care au identificat corect direcţia acestei brize ateiste. Ea bate dinspre nord vest nu bate dinspre est, nu-i de inspiraţie comunistă aşa cum ni se tot repetă până la plictiseală. Că unii dintre noi sunt comunişti, prea puţini, este adevărat, ideologiile politice sunt variate printre atei, însă majoritatea suntem mari fani ai unui om de ştiinţă englez numit Richard Dawkins şi a ideilor pe care acesta în mare le promovează.

Identifică foarte bine autorul cam ce suntem şi din ce direcţie venim, însă mai apoi dă rău de tot cu oiştea în gard făcând o discuţie pe tema unui poster ateist în care creştinismul este asociat cu nazismul:

Prima reacţie în faţa acestui asalt la adresa bunului simţ este să spui: cineva trebuie să le explice acestor indivizi că această chestie pe care o distribuie e o im­be­ci­li­tate. Produsă fie de nişte im­be­cili, fie de nişte canalii de pro­pagandişti care ştiu bine ce fac. Şi că cei care o dau mai departe nu fac decât să participe în ca­litate de „idioţi utili“ la o imensă bătaie de joc, în primul rând faţă de ei înşişi.

Mare este supărarea domnului Aligică faţă de imbecilii, canaliile de propagandişti şi idioţii utili care suntem noi. Aceasta nu scoate din evidenţă faptul că Biserica Catolică a colaborat cu regimul nazist şi faptul că Hitler s-a declarat creştin, faptul că pe centurile armatei fasciste nu era scris "Gott is tot" ci scria "Gott mit uns". N-au fost deci vestiţi naziştii pentru faptul că ar fi fost fără Dumnezeu, de fapt în opinia lor Dumnezeu era cu ei. Din evidenţă nu scoate nici faptul că ideologia creştină este una de tip fascist; conform versiunii ei vechi, eu şi cu cei ca mine ar trebui să fim ucişi cu pietre, iar conform versiunii ei noi suntem atât de mizerabili încât merităm să fim torturaţi o eternitate. Creştinismul este o versiune clasică a unei ideologii totalitare care incriminează şi instigă la discriminarea, suferinţa şi moartea celor ce nu aderă la această ideologie. Că Iisus Cristos a avut intenţii bune, se poate, însă cică drumul spre Iad este pavat cu intenţii bune. Dacă vom contabiliza atrocităţile săvârşite în numele creştinismului şi pe cele săvârşite în numele nazismului, prea bine pentru creştinism nu are cum să iasă, iar antisemitismul a fost predicat şi inculcat în mintea europenilor timp de secole, nu de către eretici, ci de către bisericile europene. Alăturând efectele acestor ideologii numai un  om cu mintea înceţoşată n-ar putea să sesizeze nişte asemănari între ele, modul în care s-au potenţat una pe cealaltă şi modul în care au conlucrat astfel încât să aducă pogromul la nivel de politică de stat.

Bun. Acestea fiind spuse şi lăsând la o parte reacţiile imediate, tre­buie să clarificăm totuşi natura pro­blemei. Ce poţi face în faţa unor asemenea afirmaţii? Te miri. Dar şi mai tare te miri să vezi că sunt indivizi care o iau de bună şi sunt gata să polemizeze în sus­ţinerea ei, făcând apel la ştiinţele istorice

Vai! Se miră domnul Paul că facem apel la ştiinţele istorice. Păi şi noi ne mirăm de mirarea lui. La ce era să facem apel, la mitologii de acum 2000 de ani, era să ne rugăm la Dumnezeu, să pupăm nişte moaşte şi să construim o biserică în loc de argumente?

...nici nu termină bine cu aceste reproşuri că ne şi citează dintr-o carte de istorie unde sunt prezentate efectele benefice ale creştinismului în Europa, efecte pe care noi nu le negăm, noi avem probleme cu efectele lui malefice. Noi nu negăm nici măcar faptul că prin intermediul cruciadelor creştinii au jefuit de la musulmani opere ale civilizaţiei greceşti, opere care fuseseră anterior arse de către biserică în setea ei totalitară şi nu negăm că acele opere au contribuit la Renaştere şi la Iluminism.

Dar cel mai mult îi scapă domnului Paul faptul că există unii ca mine, care sunt mai puţin interesaţi de efectele vreunei ideologii dar teribil de interesaţi de adevărul ei. Dacă creştinismul e adevărat atunci să rămână în viaţă, dar dacă nu este, coşul de gunoi al istoriei îl aşteaptă, alături de rudele lui apropiate, celalalte religii şi mitologii pe care nu le mai crede nimeni şi după care nu plânge nimeni.

Referindu-se mai departe la textul pe care îl citează ne mai spune:

Deci am afirmaţii ca cea de mai sus şi altele asemenea făcute de sute de savanţi, istorici, so­ciologi, economişti, politologi de-a lungul timpului. Şi am afir­maţii ca cea de şi mai sus făcute de o reţea globală de pro­pa­gandişti imberbi, plecaţi de acasă cu pluta, cu sau fără conştiinţa a ceea ce fac, de ce fac şi pe unde au ajuns. Pe cine să cred?

Încă odată, până şi naziştii au făcut lucruri bune, compasionale, au interzis de exemplu vivisecţia, însă asta nu  îi scapă de atrocităţile pe care le-au comis la fel cum nici pe creştini nu-i scapă binele de răul pe care l-au făcut şi încă îl fac. Promit solemn că dacă faptul că sunt imberb deranjează pe cineva am să-mi las şi barbă, deşi ar fi foarte deranjant pentru mine deoarece mă înţeapă rău de tot barba, de aceea o rad odată la 3-4 zile. Apoi printre noi se află şi un număr considerabil de doamne şi domnişoare, nu văd de ce s-ar supăra cineva pentru faptul că n-au barbă. Mai ţin să menţionez că n-am plecat de acasă cu pluta, şi nu plec de obicei de acasă cu pluta, ci cu trenul, sau câteodată cu microbuzul. Din nou, respect pentru domnul Aligică, cel care şi-a dat seama că suntem o reţea globală, nu vreo sectă locală obscură. Un mare vizionar. Un mare vizionar care ne transmite în continuare referindu-se la tezele noului ateism cum ar trebui să se procedeze cu oamenii ca noi:

N-avem ce discuta sau polemiza. Nu există temă de polemică. Abe­raţiile se clasează ca atare şi se execută, nu se discută. Mitologie şi propagandă în faţa ştiinţei şi istoriei. Punct.

Aşa trebuie să se trateze cu Sam Harris, cu Richard Dawkins, Lawrence Krauss, Victor Stenger, Michael Shermer, Stephen Fry, Daniel Dennet, Michel Onfray sau A.C. Grayling, filozofi şi oameni de ştiinţă care criticând dogmele unor religii antice, criticând mitologia luată ca adevăr şi mincinoasa propagandă religioasă sunt vinovaţi de mitologie şi propagandă în faţa ştiinţei. Nu vreau să mint, dar anumite idei din textul domnului Aligică au capacitatea de-a-mi întoarce neuronii pe invers şi mintea pe dos. Nu pot să stau şi să nu mă întreb de ce în ţările civilizate liderii ateismului sunt luaţi în serios, care este motivul pentru care ceea ce spun ei este luat în serios de către alţi oameni de ştiinţă, de către alţi lideri de opinie şi de către înalţi prelaţi, care sunt dispuşi să ţină dezbateri cu ei, iar aici în România sunt trimişi la mă-sa de către domnul Dragoş Paul Aligică. Adevărat este că nu ei au făcut posterul care l-a supărat pe domnul nostru Aligică, însă ei sunt mai mult sau mai puţin autorii curentului care a produs acel poster, care nu este unul neapărat anticreştin, este unul antireligios, antiiraţional. Creştinismul este o victimă colaterală.

E interesant că exact aceiaşi indivizi ce se dau mari susţinători ai libertăţii de conştiinţă şi mari luptători pentru cauza uma­nis­mului fac ce fac şi îşi aleg ca ţinte exact ceea ce e facil şi lipsit de pericol. Nu-i vezi făcând pe eroii şi deştepţii în vreo moschee fun­damentalistă islamică. Sau luând cu asalt vreo teocraţie maho­me­dană. Sau confruntând verde în faţă un mare dictator. Nu. Ţintele lor sunt grupuri şi instituţii re­lativ benigne din Occident, care nici nu vor, nici nu pot să răs­pundă cu violenţă. Laşitatea aces­tor indivizi este dezgustătoare.

O scurtă vizită pe blogurile şi site-urile care sunt acuzate de laşitate, şi o căutare pe internet a activităţilor comunităţii ateiste va arăta că afirmaţiile domnului Paul nu fac casă bună cu realitatea. Noi aici in România nu scriem împotriva Islamului sau a altor ideologii religioase deoarece este iraţional să critici în limba română Islamul, noi avem aici probleme nu cu turcii şi nici cu tătarii, ci cu B.O.R. Cine doreşte să se informeze va descoperi în limba engleză zeci de mii de articole în care se prezintă activitatea ateilor şi a umaniştilor legată de atrocităţile care se petrec pe mapamond în numele oricăror religii care exclud creştinismul. Este penibil să acuzi ateii iranieni că nu critică mormonismul sau scientologia. Acei oameni sunt acolo sub asediu, la fel cum şi noi, cei din România, suntem asediaţi de pretenţiile nesimţite şi neruşinate ale Bisericii Ortodoxe şi ale Statului Român, care ne tratează ca pe nişte mizerii, deşi suntem cetăţeni care plătesc taxe la fel ca ceilalţi, şi nu suntem chiar ultimii cetăţeni.

Pe măsură ce valul de ob­scu­rantism corect politic, anti­ştiin­ţific şi antiistoric de sorginte oc­cidentală prinde rădăcini în ţări precum România, devine şi mai evident cât de mult lipsesc din peisajul intelectual al României istoricii şi oamenii de ştiinţă. E o discuţie separată, dar să notăm aici că România, dacă va su­pra­vieţui marilor mutaţii istorice ce urmează în acest secol, va su­pra­vieţui doar pe doi piloni: (1) co­munitatea oamenilor de ştiinţă – singura care va putea să menţină România racordată la dinamica economică şi tehnologic-politică a mileniului trei şi (2) comu­ni­tatea istoricilor şi a oamenilor de cultură – singurii care vor putea asigura rebranduirea şi via­bili­ta­tea identitară a „românismului“. 

Cred că este prima dată când Occidentul aduce obscurantism asupra României, prin atitudinile "antiştiinţifice" promovate de unul dintre cele mai educate sectoare ale populaţiei, acela care doreşte renunţarea la încrederea în credinţe iraţionale şi primitive. Este adevărat ce spune domnul Paul, aceea că România va supravieţui doar conectându-se cu istoricii de acum 50 de ani pe care îi promovează dumnealui şi că o va face doar angajându-se în rebranduirea identitară a "românismului". Doar că noi nu vrem să supravieţuiască România. Noi ne simţim bine pur şi simplu existând ca oameni, ca fiinţe umane. Noi vrem să fie bunăstare pe această planetă pentru fraţii noştri unguri, turci, englezi, brazilieni, tibetani, ruşi, suedezi, ţigani, chinezi, australieni, papuaşi şi ce vor mai fi ei. Şi dorim aceleaşi lucruri şi pentru surorile noastre, vrem să fie respectate şi apreciate exact la fel cum sunt apreciaţi bărbaţii. Nu se pot accepta compromisuri şi nici nu se pot tolera ideologii ce califică jumătate din specia umană ca fiind inferioară intelectual.
Suntem doar un punct în acest Univers, un grăunte de nisip în sistemul solar, iar cei care sunt preocupaţi de bunăstarea propriei etnii, a propriului trib nu sunt decât oameni cu o crasă lipsă de viziune şi cu o teribilă defecţiune în percepţia istoriei şi a realităţii. Imediat ce vom rezolva cu ideologiile religioase va pica şi naţionalismul şi atunci toţi vor fi fericiţi că sunt oameni şi nu frustraţi că nu sunt un fel de oameni sau altfel de oameni. Acest proces este dictat de evoluţie şi nici măcar textul tovărăşului Aligică nu îl va opri.

Ce sunt ateii?

    Termenul "ateism" a fost inventat de către credincioşii în dumnezei pentru a imprima ideea că teismul este o normă generală adoptată într-o societate iar aceşti "atei" sunt oameni care deraiază de la normă, astfel încât să fie facilitată persecutarea lor. Motivele pentru care ateii nu cred în existenţa dumnezeilor şi a dracilor sunt diverse, cele mai des întâlnite sunt ori sărăcia de dovezi serioase pentru aceste ipoteze ţicnite ori bogăţia exuberantă de poveşti fantastice, minciuni sfruntate şi fabule caraghioase ce fac credinţa în dumnezei incredibil de incredibilă.

    Ateii totuşi ar fi trebuit să fie numiţi după ideologiile şi filozofiile de viaţă la care aderau, nu după cele pe care nu le susţineau. Ar fi trebuit să fie numiţi eventual doritori de dovezi, şi există în vocabular cuvinte care desemnează spectrul ateist într-un mod care atestă prezenţa unei filozofii de viaţă şi nu lipsa alteia, există cuvinte ca raţionalist, umanist, liber cugetător, secularist, realist, sceptic sau naturalist. Interesant este că avem o progresie care începe de la aceste filozofii ce nu neagă în mod explicit credinţele în zei, trece prin câteva poziţii care parcă fac eschivă de la întrebare, aşa cum este agnosticismul, se întăreşte considerabil ca în cazul nonteismului, ajunge la ateism şi apoi promovează la opoziţia declarată făţiş teismului numită antiteism.

   A eticheta o persoană prin faptul că nu acceptă o singură idee, a eticheta persoana după o singură caracteristică a ei nu spune prea multe despre acea persoană, nu exprimă nimic despre calitatea, moralitatea sau statura intelectuală a acelei persoane. Ce concluzii poţi să tragi despre cineva care este impotriva fumatului în spaţiile publice, despre cineva care nu crede că porcul zboară, despre cineva căruia nu-i place cum miros zambilele sau despre cineva care nu e de acord cu argumentul ontologic despre existenţa lui Dumnezeu? Ce concluzii poţi să tragi despre personalitatea unuia care nu cunoaşte ecuaţiile lui Maxwell?

   Este amuzant că toţi oamenii lipsiţi de proprietatea de-a crede în existenţa unui dumnezeu au fost băgaţi în aceeaşi oală, fără respect pentru diferenţele dintre ei, ca şi cum ne-am apuca acum să arătăm cu degetul înspre grupul de necunoscători al ecuaţiilor lui Maxwell sau înspre grupul neconsumatorilor de băuturi carbogazoase. Ei bine, credincioşii au crezut că va fi utilă religiei lor menţinerea acestei etichetări însă n-a fost nici prima şi nici ultima lor credinţă falsă. Această etichetare a produs coalizarea mai puternică a unor oameni care nu s-ar fi asociat altfel.

   Există un proces socio-lingvistic prin care înţelesul denumirii unui grup social se modifică după proprietăţile  membrilor acelui grup social. Şi în prezent grupul social al ateilor predomină cel mai puternic nu în tagma  infractorilor, nici în tagma turnătorilor, a cerşetorilor, a paznicilor de noapte sau a tâmplarilor, ci în tagma laureaţilor Premiului Nobel. Acolo este cea mai mare densitate de atei. O densitate apropiată se află în rândul oamenilor de ştiinţă de excepţie, unii dintre ei fiind liderii ateismului militant, şi pe măsură ce coborâm pe scara educaţiei şi a performanţei academice ateismul se diluează iar credinţa în dumnezei şi draci începe să-şi arate întunecata faţă. Tot coborând pe această linie vom ajunge la cei mai needucaţi dintre oameni, cei mai dezinformaţi şi mai ignoranţi, iar în această categorie ateii nu pot fi găsiţi nici căutând cu lumânarea şi doar cu lumânarea se pot căuta lucruri prin această zonă deoarece aici domneşte în deplinătate întunericul religios.

    Nu întâmplător ateii sunt reprezentaţi majoritar prin stările sociale cu venituri decente şi cu siguranţă socială, deoarece acestea două şi cu educaţia unui individ vin de regulă la pachet şi se întâmplă astfel deoarece educaţia implică venituri decente iar veniturile decente implică educaţie. Nu întâmplător există corelaţie puternică între ateism, educaţie şi bunăstare socială, care ţine nu doar în cadrul unei ţări, ţine şi peste unităţile teritoriale ale unei ţări, cu repartizarea ateilor preponderent la oraşe, ţine şi peste statele din componenţa S.U.A., cu mai mulţi atei în statele prospere şi educate şi cu mai mulţi religioşi în statele sărace material şi intelectual. În sfârşit, ţările în care ateismul este majoritar sunt şi cele mai pacifiste, mai educate, mai darnice şi această corelaţie ţine şi chiar peste istorie - religia şi fundamentalismul religios au dominat perioade nu prea glorioase precum Evul Mediu în timp ce ateismul este o trăsătură culturală ce se mlădiază pe progresul social şi intelectual al speciei noastre.

    Este mult prea clar ce sunt ateii, sunt cel mai progresist sector al populaţiei şi la fel de clar este ce sunt religioşii, sunt cel mai retrograd şi conservator sector al populaţiei, iar extremele acestor direcţii culturale, antiteismul deoparte şi fundamentalismul religios de cealaltă, respectă întocmai acest tipar. În timp ce fanaticii antireligioşi ca mine militează de la tastatura proprie promovând adevăr, ştiinţă şi drepturi pentru minorităţi, egalitate de şanse pentru toţi, cu logică si apel la dovezi, în timp ce alţii activează în asociaţii şi caută să îndeplinească aceleaşi obiective prin instanţele de judecată şi prin presă, fanaticii religioşi ucid oameni cu practici medievale ca exorcizarea, promovează ignoranţa şi credulitatea, se luptă prin intermediul organizaţiei malefice numită biserică să ţină femeile într-o stare socială inferioară prin minciuni, prin manipulare emoţională şi spălarea pe creier, se luptă cu progresul ştiinţei, bubuie avioane în zgârie-nori şi unii chiar îşi doresc şi conlucrează pentru distrugerea civilizaţiei noastre, pentru apocalipsă!

    Minunat cum sensul unui cuvânt se schimbă după cum arată cei cărora le este aplicat acel sens. Şi dacă acum câteva sute de ani acuzaţia de ateism era echivalentă cu o acuzaţie de atrocitate extremă şi pedeapsa era moartea, în prezent eticheta de ateism nu semnifică decât sănătatea mintală şi educaţia. Noi suntem dovadă pentru ceea ce înseamnă ateism, nu minciunile religioase. Acelea n-au fost niciodată dovadă pentru ceva şi nici n-au să fie vreodată.

Religia în şcoli

    În aceste zile călduroase de iarnă, nişte dezbateri despre statutul religiei în şcoli din nou luară fiinţă. Şi s-a discutat despre salarizarea profesorilor de religie, despre Constituţia noastră pseudoseculară, despre calitatea actului de predare la orele de religie, despre relaţia de iubire profundă dintre biserică şi stat, despre efectele orelor de religie şi altele din acestea. Nimic din ce mă interesează pe mine.

    Pe mine mă interesează dacă religia asta este adevărată sau falsă. Căci primul test pe care o disciplină trebuie să-l treacă pentru a fi studiată la şcoală este acela al adevărului; abia după aceea putem vorbi despre utilitate şi efecte.

    Cum ai să ştii dacă trebuie să existe ore de religie sau dacă statul trebuie ori nu tebuie să se iubească cu Biserica dacă tu nu ştii că acea religie este adevărată sau că este falsă? Ce fel de relevanţă mai are calitatea actului de predare dacă în cadrul acelui act se predau numai minciuni? Ai să dai o primă profesorului de religie care expune minciunile religioase cu mai mult har, mai multă eficienţă, dedicaţie şi seriozitate, şi ai să-l penalizezi pe profesorul indolent?

    Aceste discuţii, purtate de jurnalişti, psihologi, sociologi, miniştri, teologi şi alte persoane cu ranguri înalte prin societatea noastră mie îmi apar ca să fiu sincer ca o pierdere de vreme deşi trebuie să recunosc că sunt mulţumit chiar şi cu atâta în lipsă de ceva mai bun. Însă a discuta despre forma predării religiei în şcoli şi a discuta despre statutul religiei în societate fără să discuţi despre conţinutul religiei este ca şi cum ai face critică literară unui text pe care nu l-ai citit. 

    Dacă religia este adevărată, şi dacă se constată că mai este şi utilă, atunci să fie predată şi în şcoli, nu numai în biserici, ba chiar şi în baruri şi discoteci. Eu n-aş avea nimic împotrivă. Aş fi de acord în cazul ăsta să vină popa, să-mi citească din Sfinţii Părinţi şi din Sfânta Scriptură şi să se roage pentru mine chiar şi când sunt pe veceu, constipat. 

    Dar dacă religia nu-i adevărată, jos cu ea! Dacă nu-i adevărată trebuie să fie dezbătută în public până când majoritatea oamenilor vor fi capabili să înţeleagă şi să se ferească de această ideologie mincinoasă. Să dispară de peste tot dacă e falsă, nu doar din şcoli; să dispară şi din biserici şi să părăsească spaţiul public în favoarea spaţiilor din spitalele de psihiatrie. 

     Până la urmă şi la urmă tot la asta se reduce toată problema: este adevărată religia sau este falsă?

    Este adevărat că o fiinţă supranaturală a creat 170 de miliarde de galaxii a câte zeci şi sute de miliarde de stele ca să poată veni aici la noi pe Pământ, să meargă pe apă şi să o transforme ulterior în vin, să ofilească un smochin, să vindece doi orbi şi trei ologi ca mai apoi să moară din cauze mecanice?

   Este adevărat ca există o creatură omniscientă care a reglat fin constantele fundamentale ale Universului astfel încât ecosistemul Terrei să permită viaţa oamenilor iar apoi a trimis doi urşi să-i ucidă pe copiii care au râs de chelia profetului?

    Este adevărat că există o creatură omnibenevolentă care ne iubeşte atât de tare încât nu îi salvează de la moarte pe milioanele de prunci muritori de foame dar ne dă hrană spirituală atunci când face o icoană să plângă sau îşi face apărută faţa pe o felie de pâine prăjită?

    Ei bine, acestea sunt întrebările pe care ar trebui să ni le punem şi dacă le vom pune pe acestea vom evita discuţiile inutile purtate în necunoştinţă de cauză.

      

Umilinţa creştină

    Veţi auzi adeseori pe creştini lăudându-se cu umilinţa proprie religiei lor, veţi observa preoţii mândrindu-se cu virtutea de-a fi umili, si o vor face pe un ton atât de umil încât ai putea foarte bine să-i confunzi cu nişte cerşetori de drept comun. A vorbi în stilul acela, cu acea intonaţie specifică, este o tehnică verbală ce se învaţă prin seminare şi facultăţi de teologie, nu se învaţă la ora de biologie sau în laboratorul de chimie. Şi nu se învaţă la chimie sau biologie deoarece oamenii care predau adevărul n-au nevoie să mimeze umilinţa; de-a mima umilinţa au nevoie doar cei care umblă cu minciunile.

    Aşa cum ştim că se întâmplă, distanţa dintre ceea ce fac preoţii şi ceea ce spun ei că fac este ceva mai mare decât distanţa dintre vârful nasului meu şi galaxia Andromeda, care la rândul ei este mai mare decât distanţa de la cer la pământ.

    Când popii cer oamenilor să le sărute mâinile şi să stea în genunchi în faţa lor, o fac pe un ton umil predicând despre virtutea umilinţei. Când popii pretind cunoaşterea unor adevăruri despre realitate care nu sunt accesibile comunităţii ştiinţifice dar la care ei au acces prin revelaţie divină, o fac pe un ton umil, predicând despre virtutea umilinţei. Când pretind ca oamenii să execute ceea ce spun ei că este moral, când pretind controlul populaţiilor şi când dictează ce poziţii sexuale sunt permise, când să munceşti, ce dijmă să le plăteşti, când îşi arogă drepturi şi privilegii de senior feudal o fac pe un ton cât mai umil, predicând despre virtutea umilinţei.

    Tot pe un ton umil pretind că au capacitatea de-a-l invoca, de-a-l comanda pe Creatorul Universului, care prin puterea-i magică se materializează într-un biscuit şi-ntr-un pahar de vin, şi cu chiar mai multă umilinţă pretind să îţi ierte păcatele, păcătos nemernic şi mizerabil ce eşti! Lozinca umilinţei nu-i părăseşte pe aceşti indivizi nici când se declară sfinţi sau chiar preasfinţi, ceea ce nu exclude faptul că ar mai fi pe deasupra şi preafericiţi. Daca eu mă declar acum preasfânt, voi aţi lua-o ca un act de umilinţă?

   Sigur, creierul afumat de mirosul de tămâie şi murat în dogmele religioase ar putea aprecia aceste manifestări ca fiind o dovadă a umilinţei preasfinţilor popi, însă o minte raţională va lua în considerare doar faptele şi va extrage o concluzie doar în baza faptelor.

    Iar faptele nu arată deloc vreun fel de umilinţă, ele arată o mare ipocrizie, un tupeu extraordinar, o mentalitate mafiotă feudală şi antisocială a unei foste caste dominante ce a supravieţuit Evului Mediu si care vrea să-şi continue viaţa nestingherită şi în secolul nostru. Îmi pare rău, nu se poate aşa ceva. Membrii acestei caste să-şi continue viaţa în alte domenii de activitate, eu nu vreau sa fie persecutaţi în nici un fel şi nimeni nu ar trebui să vrea deoarece ei sunt moştenirea unor vremuri demult apuse. Pe unii dintre ei i-aş numi chiar victime ale acelor moduri de gândire şi ale acelor relaţii sociale feudale. Casta însă, va să piară numaidecât şi aşa cum vrăjitoria nu are ce căuta la spital nici statutul social de popă n-are ce căuta în sec XXI, oricât de multă umilinţă ar pretinde acest statut social că înglobează.

Să nu iei numele Domnului în deşert

    Ştiu că multă lume nu-mi apreciază umorul, mai ales anumite grupuri sociale; important e că mă distrează pe mine simplul fapt de-a lua numele Domnului în deşert, aşa că vă prezint nişte bancuri nu foarte bune dar nici prea respectuoase faţă de cele sfinte:  

Dumnezeu către Avraam:

- Avraame! Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti, pe Isaac; du-te în ţara Moria şi adu-l ardere de tot acolo, pe un munte pe care ţi-l voi spune.

- Imediat Doamne! Cu ce să-l asezonez, cu mărar şi pătrunjel sau cu sare şi piper?

- Alinuţa, hai la masă mamă, că se răceşte mâncarea!

Alinuţa sângerând ţintuită pe o cruce răspunde:

- Nu pot acum mami, mă joc de-a Dumnezeu.

Dumnezeu descoperă alcoolul, bea, se face muci şi pică sub masă. Mă-sa intră în bucătărie şi nu-l vede pe nicăieri.

- Dumnezeu, unde eşti nepricopsitule?

De sub masă se aude:

- Bezde dod. Eu zunt omnibrezend.

Nu peste mult timp Dumnezeu vine beat de la carciumă împleticindu-se pe patru cărări. Mamă-sa îl ceartă din nou:

- Nenorocitule uite cum te-ai făcut, nici pe picioare nu te mai poţi ţine!

- Mulde ji îngurgate zunt gărările Domnului....

Dumnezeu bătea scânduri la un gărduleţ din preajma Raiului. Pe la o vreme îşi păleşte una cu ciocanul peste degete şi exclamă:

- 'Mniezău', Cristosu', Biserica, Paştele, Dumnetoru' şi grijania ei de treabă!!!!

Iisus mergând pe stradă cu familia, cu maică-sa şi cu taică-su, îi intreabă pe aceştia:

- Am auzit la şcoală că pe copii îi aduce barza. Şi eu tot aşa am venit pe lume?

- Nu fiule, tu eşti un copil special. Pe tine nu te-a adus barza, pe tine te-a adus porumbelul.

Dumnezeu catre mă-sa:

- Mamă, eu de ce am puţă?

- Pentru că atunci când o sa te faci mare ai să-l creezi pe om după chipul şi înfăţişarea ta.

- Bine, bine, dar mie la ce-mi foloseşte?

- Păi ţie nu-ţi foloseşte la nimic, dar omului o să-i folosească.

Iisus ia o gripă foarte puternică de la nişte creştini din Rai. Febră, frisoane, comprese...

Maica-sa îi zice:

- Nu-ţi fie frică Iisuse, dacă ai să mori o să învii peste 3 zile la fel ca ultima dată.

Dumnezeu vine intr-o zi cătrănit tun la maică-sa:

- Mamă, sfinţii si ingerii au spus să ne jucăm un joc numit mijita şi iar şi-au bătut joc de mine...

- Păi cum aşa?

- Au spus că celui care e descoperit primul în ascunzatoare trebuie să-i vină rândul la mijit şi întotdeauna mă descopereau pe mine primul. Ziceau că sunt peste tot, că sunt omniprezent.

După o zi grea de serviciu pe Pământ, Dumnzeu se întoarce în Rai şi-i găseşte pe toţi cei de acolo morţi de beţi.

- .... zănaticul ăsta de fiu-meu, iar a transformat toată apa în vin.

Zburând prin Rai, porumbelul Sfântului Duh aterizează pe Dumnezeu, şi acesta începe să-l mângâie.

De pe undeva de pe acolo Petre Ţuţea întreabă:

- Ce faci Doamne, iar te masturbezi?

Dumnezeu fiind şcolar se chinuia să înece toate furnicile dintr-un muşuroi cu o găleată de apă.

Arhanghelul Gabriel, mirat:

- Ce faci acolo Doamne cu acele furnici, cu ce-au păcătuit de vrei să le omori?

- Cu nimic măi Gabi, asta e tema pe care astăzi am primit-o pentru acasă.

Soluţie pentru criza petrolului

    Sigur că pentru criza petrolului nu poate exista o singură soluţie ci mai multe soluţii, care împreună să rezolve această problemă. Eu am să prezint aici doar pe una dintre acestea.

    Există un număr considerabil de indivizi care lucrează în prezent în birouri în faţa unui computer conectat la internet şi care în fiecare zi lucrătoare parcurg înainte şi înapoi drumul de la casa lor şi până la locul de muncă. Unii pe jos, alţii cu bicicleta, cu autoturismele personale sau cu transportul în comun. Toată treaba acestor oameni este lucrul cu informaţia, nu lucrul cu microscopul, cu tractorul sau cu alte utilaje extrem de rare iar ocupaţia lor nu necesită un loc anume, aceştia nu muncesc la vreo centrală atomoelectrică şi ar putea fi cazaţi în orice fel de încăpere dotată cu o conexiune la internet, fie ea situată în Congo, în Tibet, Ecuador sau Adunaţii Copăceni.

    Ei bine, aceştia trebuie să fie toţi trimişi să lucreze la casele lor pe computerul personal. Cu toţi cei care lucrează doar cu informaţia trebuie să se întâmple astfel; lucrul cu informaţia se poate face în condiţiile existenţei internetului din orice punct al planetei conectat la internet. În prezent toţi aceşti indivizi, al căror număr este de ordinul zecilor de milioane, sunt ridicaţi zilnic din faţa calculatoarelor personale, urcaţi în maşini, metrouri şi alte mijloace de transport, descărcaţi în faţa firmelor respective, totul pentru a se ajunge la situaţia iniţială, aceea în care stăteau pe un scaun, în faţa unui calculator conectat la internet. Absurd, absurd, absurd!

    Stând ei acolo în faţa calculatorului, eventual înghesuiţi ca nişte vite într-o atmosferă încinsă, sunt puşi să facă ceea ce ar fi făcut la fel de bine de acasă, ba chiar mult mai bine ar fi făcut de acasă, iar apoi sunt urcaţi din nou în mijloacele de transport şi trimişi la casele lor. Cu desăvârşire absurd!

    Daca ai avea nişte informaţie de transmis de la un calculator la altul cu ce-ai trimite-o de la unul la celălalt cu pachetele IP sau cu omul? Omul ca să ajungă dintr-un punct în altul trebuie urcat în maşină, maşina trebuie pornită, consumă benzină, aşteaptă cu minutele la intersecţii şi abia apoi ajunge pe când pachetul ip ajunge din America până în Europa cât ai zice "ping" şi pe de altă parte a trimite un email e de câteva zeci de mii de ori mai ieftin decât un litru de benzină.

   Această hâţâială zilnică a zeci de milioane de oameni dintr-un loc în altul consumă nu doar importante resurse energetice şi poluează atmosfera, ea este şi o mare consumatoare de timp, este o atrocitate din punctul acesta de vedere. Un astfel de om îşi pierde într-o zi pe drum cam o oră (dus-întors) deşi pot fi unii care îşi pierd mult mai mult. O oră pe zi pierdută înseamnă un an pierdut la 24 de ani de muncă. E suficient să iei 24 000 din aceşti oameni şi să calculezi că dacă îi pui pe drumuri în loc să-i laşi acasă ai făcut un genocid egal cu viaţa a 1000 de oameni. Şi nu sunt ultimii oameni ci oameni destul de educaţi, oameni importanţi pentru societate, cu aptitudinile intelectuale cultivate şi deţinători ai unor cunoştinţe foarte utile.

    Acum spune drept, cum ai dori să-ţi petreci un an din viaţa ta: făcând sex cu partenerul, ieşind la iarbă verde, citind cărţi, jucând cărţi, stând la plajă sau injurând ca toţi dracii în trafic? Nu ai vrea măcar să ai de ales între aceste două situaţii?

    Chiar şi firmele ar avea de câştigat astfel prin faptul că ar elibera spaţii prin sediile lor iar consumul de curent din acele sedii ar trece eventual în plata muncitorului.

   O astfel de măsură nu ar salva importante cantităţi de resurse materiale şi umane dar ar decongestiona o parte din traficul în oraşele mari, ar face oamenii mai prietenoşi cu propria muncă, mai puţin stresaţi şi ar decongestiona puţin şi aglomeraţiile urbane. Lucrurile despre care am vorbit eu reprezintă optimizarea unui singur sector al populaţiei, unul reprezentativ pentru chestiunea pe care am prezentat-o eu, dar mai există multe alte sectoare ale activităţilor umane care sunt executate într-unele din cele mai ineficiente moduri cu putinţă când vine vorba de traficarea informaţiei sau a oricăror alte valori.

    Aceste lucruri chiar sunt implementate pe ici şi pe colo şi funcţionează perfect; ne întrebăm de ce nu sunt implementate peste tot şi iată de ce nu sunt: în mandatul de execuţie al guvernelor nu scrie pe nicăieri ceva de ştiinţă. Nu scrie că aceştia trebuie să conducă afacerile ţării după ştiinţă, după logică şi nu sunt răspunzători deci în acest sens. Mandatul de execuţie al guvernelor este dat unor oameni care ar activa mult mai bine în slujba de saltimbanc decât în aceea de guvernant al unui sistem economic şi de aceea spectacolul pe care îl oferă se aseamănă mai mult cu circul decât cu o treabă serioasă făcută cu cap.

          

    VREM SĂ FIM GUVERNAŢI DE ŞTIINŢĂ, NU DE VISELE DE PESTE NOAPTE ALE UNOR NEPRICEPUŢI!