Pagini

luni, 28 februarie 2011

Creştinismul este împotriva familiei

    Astăzi ne vom ocupa succint de nomenclatura religioasă în ceea ce priveşte personalul clerical şi zeii creştini.  Popii nu se numesc doar popi ci şi părinţi; călugăriţele sunt măicuţe, Dumnezeu este "tatăl ceresc", călugării sunt fraţi, popii mai renumiţi sunt numiţi sfinţi părinţi, iar tovarăşul Daniel Ciobotea e supranumit patriarh. Ceva este în neregulă aici. Cum pot fi călugăriţele maici când teoretic ar trebui să fie virgine? Un popă este părintele meu? Imposibil; tata nu e pop şi nici mama popă. Dacă Dumnezeu e tatăl nostru atunci cine este mama noastră? Astfel de întrebări pot fi puse mult şi bine iar religioşii nu pot decât să deraieze în metafizica metaforică a meandrelor irealităţii.
     Aceasta nu este decât o altă tehnică religioasă de-a deturna în folosul ei terminologia folosită în cadrul familiei. Terminologia familială evocă destul de multe şi puternice sentimente în cazul oricărui individ, deoarece părinţii sunt sursa primară de informaţii, de hrană, afecţiune şi securitate. Majoritatea nu conştientizează acest fapt tocmai din cauza încărcăturii emoţionale care îi leagă de familie. Pe de altă parte, amintirile din frageda pruncie, de pe vremea când pruncul nici nu ştia să vorbească sunt foarte bine stocate prin creier ca orice informaţii care sunt esenţiale pentru supravieţuire. 
    Deci cu informaţii, hrană, afecţiune şi securitate este asociat termenul de părinte care, printr-o nefericită întâmplare a ajuns să fie revendicat de religia creştină (printre altele). O tehnică de manipulare evoluată nu numai în creştinism ci în majoritatea cultelor de acest tip, care inversează sensurile cuvintelor şi le folosesc pentru propria expansiune. 
    Iată versetele relevante din Evanghelie care decretează desfiinţarea familiei biologice şi înlocuirea ei cu familia creştină:
Matei 12:47 - 50:    
    Atunci cineva I-a zis: "Iată, mama Ta şi fraţii Tăi stau afară, şi caută să vorbească cu Tine."   
Dar Isus a răspuns celui ce-I adusese ştirea aceasta: "Cine este mama Mea, şi care sunt fraţii Mei?"
Apoi Şi-a întins mâna spre ucenicii Săi şi a zis: "Iată mama Mea şi fraţii Mei!
Căci oricine face voia Tatălui Meu care este în ceruri, acela Îmi este frate, soră şi mamă."

Matei 10:37:    
    Cine iubeşte pe tată, ori pe mamă, mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine; şi cine iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine. 
    Creştinismul e un fel de înjurătură la adresa speciei care spune că maică-ta nu e maică-ta, iar taică-tu nu e taică-tu. Maică-ta e Hristos, iar pe post de taică-tu sunt Dumnezeu şi cu popii. Astfel, printr-o mârşavă manipulare lingvistică, recunoştinţa şi respectul datorat celor care cu adevărat te-au conceput şi au avut grijă de tine sunt adjudecate popilor, cei care nici nu te-au conceput şi nici altă grijă nu au decât să te introducă în turma de credincioşi care nu doar întâmplător este numită turmă, ci pentru că în cadrul ei există material de muls.
    Ceea ce religiile au înţeles cu mult înainte ca psihologia să apară a fost faptul că manipulând cuvintele pot manipula gândurile oamenilor şi prin urmare acţiunile lor; o chestiune simplă derivată din faptul că oamenii gândesc în cuvinte. Ca şi când răul n-ar fi fost destul, de la religioşi au învăţat şi celelalte tipuri de şarlatani culminând cu apariţia unei întregi industrii de manipulare a cuvintelor, numită marketing. Singurul lucru pe care îl poate face un om pentru a se feri de aceşti specialişti ai decepţiei este să fie la fel de specialist ca ei şi să se întrebe de două ori ce înseamnă un cuvânt, în ce context este folosit şi cu ce scop.

marți, 22 februarie 2011

Ce-ţi doresc eu ţie dulce Românie - teologie şi teocraţie?

    În prezent în România există peste 30 de facultăţi, institute sau departamente de teologie, în instituţii de stat sau private. Ele sunt după caz ortodoxe, greco-catolice, penticostale, baptiste sau reformate. Aceasta nu trebuie să ne mire deoarece în cazul teologiei - arta de-a perora despre personaje mitologice - oricine poate vorbi despre acele personaje aşa după cum şi le imaginează. Dacă şi chimia ar funcţiona la fel şi nu ar avea un obiect de studiu real atunci am putea vorbi despre chimia cea dreaptă numită ortodoxă, chimia reformată, penticostală, chimia de ziua a şaptea sau chimia după calendarul vechi şi acestea doar la noi în ţară, prin altele ar exista facultăţile de chimie musulmană (de mai multe specii) de chimie hindusă, raeliană, budistă, iudaică sau jainistă. 
    Din fericire hidrogenul sulfurat are acelaşi miros pestilenţial pentru noi toţi, astfel că părerile subiective sunt irelevante; ştim toţi un lucru clar - că e acolo ceva care pute rău şi că i se spune hidrogen sulfurat. În cazul religiilor e o situaţie mai deosebită: oricărui religios îi miroase apetisant propria religie, iar toate celelalte îi put a minciună sfruntată, şarlatanie şi spălare pe creier. Din perspectiva ateistă, evident, stau toţi cu nasul adânc cufundat într-un mare căcat.
    Conform acestui studiu, în 1991, cele 4 institute teologice existente la momentul respectiv au trecut în administraţia statului, mai exact au început să fie finanţate de către stat în urma unui protocol semnat între BOR şi statul român. Aceste institute teologice au evoluat prin selecţie supranaturală, transformându-se din 4 în 30 şi înmatriculând în prezent 10 000 de studenţi, cam de 4-5 ori mai mult decât numărul de studenţi înmatriculaţi la filozofie şi de un infinit de ori mai mult decât numărul de studenţi înscrişi la facultatea de gândire critică, existentă în România cam în aceeaşi măsură în care există dumnezeii şi dracii ortodocşi. 
    Cu aceşti 10 000 de vajnici cercetători ai paradoxului Sfintei Treimi constând într-un singur dumnezeu care îşi este sieşi tată şi, fiu, mamă şi bunic, victimă şi călău, statul român urmăreşte ceea ce statele civilizate nici nu şi-au imaginat că se poate face: descoperirea tehnologiei supreme - dumnezeul creştin. Aş putea recunoaşte fără mare greutate că aceasta este cea mai îndrăzneaţă investiţie pe care au făcut-o guvernele de după '90. Nu s-au încurcat cu investiţii în educaţie, în infrastructură, în tehnologie sau în cercetarea bazată pe filozofia naturalistă ci au investit direct în cercetarea căilor dumnezeieşti care pot scoate poporul din sărăcie în viaţa de după moarte. 
    Ăştia da guvernanţi cu viziune şi strategie pe termen lung. Nici chiar faptul că în 2000 de ani teologii n-au produs nici un argument pentru existenţa lui Dumnezeu nu i-a descurajat. 
    Mărturia pe care o lasă aceşti guvernanţi generaţiilor viitoare (dacă vor mai exista) este mârşăvia adusă la rang divin. Nişte adevăraţi dumnezei ai lipsei de scrupule - oameni cărora cetăţenii (idioţi) le-au încredinţat adminstrarea unor fonduri pentru a fi folosite pentru binele nostru al tuturor, şi care în secolul XXI, în loc să folosească acele fonduri pentru necesităţile urgente ale populaţiei le-au trimis în neantul unor discuţii sterile despre creaturi mitologice şi în pregătirea unor specialişti în spălarea de creiere. Au realizat probabil că orice fel de investiţie în educaţie adevărată ar fi dus în mod direct la abdicarea lor forţată şi la menţionarea lor doar la orele de literatură drept exemple din realitate ale tipologiei politice reprezentate de Nae Caţavencu.

marți, 15 februarie 2011

Societatea de consum versus timp liber

    Deoarece se întâmplă să am nişte timp liber o să mă întreb dacă s-a întrebat cineva de ce unii copaci sunt atât de înalţi. Deşi acest fapt pare a fi derizoriu sau trivial, nu este chiar aşa şi chiar admite o explicaţie. Nu, nu este vorba despre Dumnezeu; ca de obicei, explicaţia corectă se numeşte evoluţie prin selecţie naturală. Una dintre resursele esenţiale supravieţuirii acestor vietăţi (cu care noi suntem înrudiţi mai mult decât s-ar crede) este lumina. Accesul la lumină însă, este restricţionat din motive de spaţiu, iar penuria de spaţiu are drept cauză existenţa în vecintătatea imediată a altor vieţuitoare de acelaşi tip.
    În acest context, orice arbore care din anumite motive are acces la un spaţiu mai larg de expunere a frunzelor la soare va fi în mod clar avantajat faţă de ceilalţi şi ca atare populaţia de arbori cu acces mai larg la lumină va domina în timp în cadrul populaţiei totale. Accesul preferenţial la lumină, făcându-se pe verticală şi nu pe orizontală, avantajează întotdeauna pe cei mai înalţi. Astfel, arborii cu trunchiurile mai lungi ajung în urma unei evoluţii care durează ceva mai mult de 6000 de ani să constituie regula în pădurile ecuatoriale. 


    Acum, dacă orice arbore care este mai înalt decât ceilalţi se va reproduce preferenţial, cum se face că totuşi înălţimea arborilor este limitată? Ei bine, nu s-au descoperit arbori infiniţi din motive destul de întemeiate. Unul dintre ele ţine de evoluţia lemnului, iar altul de consumul de energie necesar pentru a ridica apa de la nivelul solului până la înălţimea la care se află coroana şi deci frunzele. Vorbim aici de câteva găleţi de apă ridicate cam la 40 m, şi dacă îşi imaginează cineva că e vreo treabă uşoară poate să ia două găleţi de apă şi să urce cu ele până la etajul 10 al vreunui bloc obscur. 
    În ceea ce priveşte devenirea unui copac deci, necesitatea de-a fi cât mai înalt posibil este contrabalansată de consumul de energie care creşte proporţional cu înălţimea la care se află coroana şi limitată de duritatea maximă la care poate ajunge trunchiul. Ceea ce am ilustrat mai sus se numeşte principiul puterii maxime, aplicat pe nişte bieţi copaci. 
    Bineînţeles cei care nu pricep şi nu vor să priceapă teoria evoluţiei se vor uita la copaci şi se vor minuna de perfecţiunea lor, iar eu nu disput faptul că sunt frumoşi, mai ales că, evoluând specia umană din creaturi care chiar trăiau prin copaci, este normal să i se pară aşa. Sunt însă foarte departe de-a fi perfecţi în ceea ce priveşte vreun criteriu al eficienţei consumului de resurse. Spaţiul disponibil pentru fotosinteză este acelaşi, îndiferent de înălţimea la care este situată bolta pădurii. Ar fi putut să fie situată la 10 m înălţime şi toţi arborii ar fi avut acces la lumină în aceeaşi măsură în care ar fi avut dacă ar fi fost situată la 5 m, la 100 m, la 1000 m sau la 100 km. (cu nişte mici aproximaţii, irelevante dealtfel, rezultate din forma planetei - care este sferică şi nu plată, aşa cum scrie în Sfânta Scriptură). Consumul de resurse necesar pentru a susţine coroana la o înălţime de 50 de m pe de altă parte, este imens în comparaţie cu consumul resurselor necesar pentru a susţine aceeaşi coroană la 5 m. Cine nu mă crede poate să facă experimentul cu găleţile, menţionat ceva mai sus. Astfel, copacii au ajuns în situaţia în care, datorită competiţiei pentru accesul la lumină au acelaşi acces la lumină însă plătind un preţ imens şi inutil.
   Dacă ar avea creiere s-ar vorbi între ei şi ar construi o soluţie pentru a mai reduce din propria înălţime şi deci din efortul inutil pe care îl fac zilnic pentru a pompa acele găleţi cu apă la înălţime. Aceasta este o propoziţie falsă. Oricine poate să-şi dea seama că este falsă, uitându-se la vieţuitoarele dotate cu creier numite oameni, care se comportă identic cu copacii din pădure. Nu e vorba de acces la lumină, nici de pompat apă la înălţime şi nici de resursele pe care le folosesc arborii, însă în principiu este vorba de acelaşi proces. Competiţia pentru resurse, transpusă în competiţie pentru statut social generează tot felul de comportamente inutile care nu îi ajută să supravieţuiască mai bine ci doar face uz extensiv de resurse, începând cu resursele naturale şi terminând cu cea mai scumpă resursă a speciei, care este timpul liber. Acel timp liber care este absolut necesar unei anume activităţi numită gândire.

joi, 3 februarie 2011

Prozelitismul religios

    O alterare de natură organică sau funcţională a stării normale a unui organism (uman sau animal) se numeşte boală. Religia este o boală. Aceasta îl face pe pacient să se comporte iraţional, să pretindă că are halucinaţii şi că vede obiecte care nu există, să nege realitatea şi evoluţia prin selecţie naturală, să facă investiţii în servicii imaginare, să voteze doar pe cei care pretind că suferă de aceeaşi boală, să stea în genunchi în faţa altor mamifere şi să le pupe mâinile în loc să stea drept în faţa oricui, să dea cu limba peste stârvuri de om expuse prin biserici, să aştepte să i se rezove problemele de către nişte duhuri mitologice, să se abţină de la sex, alimentaţie normală sau să consume pâine cu vin crezând că de fapt consumă carne cu sânge.
    Nu cu foarte mult timp în urmă, bolnavii îi ucideau şi îi torturau pe cei care sufereau de o formă mai uşoară a afecţiunii (eretici) sau pe oamenii sănătoşi (atei), şi considerau că femeile reprezintă o specie inferioară, fără drept la educaţie sau la proprietate. Din fericire în prezent, aceste simptome ale bolii sunt considerate infracţiuni şi pedepsite prin lege, deşi mai corect ar fi fost ca respectivilor bolnavi să li se administreze şi un tratament urgent cu logică, epistemologie şi cultură generală. Probabil că multă lume se va scandaliza din cauza faptului că numesc religia o boală, însă cum poate fi considerat normal comportamentul unor indivizi care decid să-l ucidă pe altul pentru simplul fapt că acela nu îi crede?
    (Vasile nu ne crede; ce facem cu el, îl spânzurăm sau îl ardem în piaţă?)
    Sau presupunând totuşi prin absurd că acesta este vreun comportament normal, atunci cum se cheamă când doi oameni se abţin de la a face sex chiar dacă au şi unde, şi cu cine, şi cu ce? Dacă nici asta nu este o boală atunci SIDA înseamnă sănătate curată.
    Religia este o maladie culturală cu specific naţional, regional şi iraţional şi de aceea, infestaţii din România se manifestă la modul creştin-ortodox, cei din ţările arabe la modul musulman, cei din India la modul hindus, iar istoria este plină de prezenţa multelor şi diferitelor tulpini ale virusului, fiecare în luptă directă cu celelalte pentru resursa primară (umanitatea) în conformitate cu principiul selecţiei naturale. Tocmai din cauză că aproape fiecare dintre ele caută să le aducă pe celelalte la extincţie, societatea a trebuit să se adapteze şi să împiedice războaiele şi persecuţiile de tip religios prin adoptarea statului secular, stat care are menirea de-a le apăra pe religii unele de altele.
    Ca şi când acestea nu ar fi fost destule, boala religioasă mai este şi foarte infecţioasă şi se transmite cel mai des de la părinte la copil. Dar nici asta nu ajunge, aşa că religioşii sunt obligaţi de virusul care le-a posedat creierul să infesteze pe oricine altcineva prin intermediul prozelitismului religios. Să ne imaginăm că nu vorbim despre religie ci despre sifilis. Comparaţia nu e deloc deplasată. Cum ar suna deci conversaţia următoare în acest caz?
- Salut, suntem de la Asociaţia Internaţională a Bolnavilor de Sifilis; vreţi să vă dăm şi vouă?
- Nu, mulţumim, ne simţim bine aşa cum suntem.
- Copiii voştri nu doresc?
- Nu, şi ei se simt bine sănătoşi.
- Poate o mică infecţie la şcoală, la ora de contactare a sifilisului? 
- Nu credem, de fapt i-am retras de la acea oră şi ar fi bine să fie scoasă din programă.
- Dar ştiţi că voi aţi fost creaţi de către Marea Bacterie, Treponema Pallidum, care vă iubeşte şi o să vă tortureze pentru eternitate dacă nu vă contaminaţi şi voi?
- Acesta este un apel la frică, ilogic. Şi nici nu am văzut dovezi cum că aşa s-ar fi întâmplat, se poate să aduceţi dovezi? Ştiinţa modernă spune că am evoluat prin selecţie naturală din alte forme de viaţă.
- Evoluţia este doar o teorie, nu s-au văzut pe nicăieri peşti care să respire aer sau care să poată merge pe uscat. Iar dovezile pentru existenţa şi divinitatea Supremei Bacterii există în cartea sfântă a Asociaţiei, pe care au scris-o nişte barbari prin epoca bronzului, fiind inspiraţi direct de către Marea Bacterie.
etc...

    Dacă ar fi fost vorba de aşa ceva, toată lumea s-ar fi crispat imediat şi s-ar fi întrebat de ce statul promovează infestarea la scară naţională acordând o gamă foarte largă de privilegii acestei asociaţii în loc să investească de urgenţă în cercetare pentru descoperirea unor medicamente. Medicamente care sunt deja descoperite şi foarte eficiente în cazul religiei - educaţie ştiinţifică şi dezbateri publice. Statul însă, are de câştigat de pe seama religiei, deoarece odată îmbolnăviţi de creştinism, indivizii incep să deteste această viaţă şi să aştepte bunăstare şi nivel de trai decent după moarte, ceea ce convine de minune politicienilor incompetenţi care nu sunt în stare să ofere celor care i-au votat acel trai decent, şi deci recurg la înlocuirea realitatăţii triste cu speranţe deşarte şi prostie generalizată.
    Trăim într-o lume bolnavă care totuşi este de vreo 200 de ani în curs de însănătoşire. În ciuda faptului că statul sprijină propagarea acestei maladii sociale prin sprijinirea prozelitismului religios, ceva s-a schimbat. Probabil sistemul imunitar a intrat în funcţiune.