Românii sunt idioți

    Mie nu îmi place să vorbesc despre subiectele proaspete ci adeseori îmi amintesc de unele care au făcut deliciul mediului informațional pe la o vreme iar acum stau îngropate prin vreun raft prăfuit al internetului. Sa suflăm puțin peste acest praf.

   Pe la o vreme o mână de români au descoperit că cea mai căutată apreciere despre români pe google este aceea că "romanians are stupid". Și nemulțumiți de acest rezultat și-au pus in cap sa schimbe acest fapt căutand în repetate rânduri "romanians are smart", astfel încât deșteptăciunea să ajungă prima sugestie atunci când vine vorba de-a căuta români pe google. 

   Mi s-ar fi făcut rușine imediat cum aș fi auzit despre această campanie dacă cumva identitatea mea personala ar fi fost compusă de faptul că sunt român. Din fericire pentru mine, atunci când mă întreabă cineva ce sunt îi zic că sunt om, apoi ateu antireligios și apoi expun alte idei ale mele pe care le consider relevante; naționalitatea vine pe undeva mai pe la urmă. Trebuie totuși vrând-nevrând să exist în mijlocul unor oameni unde s-a nimerit să exist, de aceea mă interesează ocupațiile și ideile lor și de aceea le și discut.

   În primul rând a fi deștept nu este vreun fel de valoare absolută. Adolf Hitler a fost fără îndoială un individ foarte deștept; cum ar fi putut sa tragă pe sfoară o mulțime de națiuni precum și pe alți șefi de state? A fi totuși deștept nu te face prea înțelept după cum vedem. În al doilea rând, cine caută pe internet faptul că o întreaga națiune ar fi stupidă trebuie sa fie el însuși bătut în cap. Și daca mai și ia în seamă primul link care-i iese in cale, fără măcar să se informeze succint de pe wikipedia în ceea ce privește istoria acelei națiuni atunci a fi bătut în cap nu devine decat un eufemism pentru capacitățile lui intelectuale.

   Nici prea deștepți nu sunt cei care se cramponează că în topul căutărilor pe google apare că ei ar fi stupizi, și asta este din cauză că orice om cu o brumă de inteligență nu va lua de bună o asemenea informație lipsită de conținut valid. 

   Apoi orice ființă de pe planeta asta face tot ceea ce poate să faca mai bine pentru a prolifera și pentru a supraviețui, cu instrumentele și cu resursele pe care le are la dispoziție. Poate că un virus lipsit de creier nu este prea deștept însă poate ucide fără drept de apel zeci și sute de mii dintre cele mai deștepte ființe de pe planetă și ar trebui acest lucru măcar să ne dea un pic de gândit atunci când vorbim de inteligență, dacă tot ne considerăm inteligenți.

   Fiecare om este prizonier al mediului social și al epocii în care trăiește și de aceea un om cu inteligență medie din secolul XXI i-ar putea face oricând pe Aristotel și pe Leibnitz să se simtă ca ultimii dobitoci doar din cauză că s-a născut într-o cultură net superioară culturii acelora. Românii care vor să se compare cu englezii nu arată decât că sunt lipsiți și de cultură generală și de inteligență, căci dacă ar poseda pe acestea ar fi ceva mai reticenți în a compara o colonie est europeană cu cel mai mare imperiu colonial al lumii. Britanicii au exploatat continente întregi timp de zeci și câteodata sute de ani, au exploatat Canada, Australia, India, Africa de Sud si parțial S.U.A. (ca sa dăm doar câteva nume) și toată acea bogăție a fost investită parțial în cultură și civilizație în țara lor.

   Aceste diferențe între culturi au rădăcini scufundate adânc prin tot felul de factori istorici și geografici și ele nu derivă din proprietățile englezilor sau românilor din secolul XXI. Este deci caraghios că cineva își pune problema stupizeniei națiunilor europene la acest mod. Este irelevant totodată cum suntem la momentul prezent, ceea ce conteaza este ce se poate face în viitor.

   Și putem importa cu nerușinare valorile unor civilizații în care "hazardul" a investit masiv, putem să importăm cu nerușinare valorile elitelor acelor civilizații sau putem să ne conservam identitatea de român și să ne chinuim să dăm impresia ca suntem deștepți. Cel care vrea cu fervoare să demonstreze în afară că este superior, nu demonstrează decât că înăuntru se simte inferior.

Creștinismul este fals

    Conform statisticilor actuale, o treime din populația planetei se declară apartenentă la religia creștină. Ca și cum n-ar fi fost destul de deplasat faptul că ei cred în existența unui dumnezeu, pe desupra mai cred că este chiar vorba de dumnezeul creștin. La fel fac și unii minori, aceia ce nu-s mulțumiți să creadă într-un Moș Crăciun care le va aduce trei bomboane și o jucărie de pluș, ci țin morțiș să creadă într-un Moș Crăciun care vine special la ei cu bomboane și jucării, le și cântă o colindă, îi plimbă cu sania pe cer iar apoi îi încoronează ca stăpâni ai Universului.

   A crede într-un dumnezeu este irațional, desigur, dar pe măsură ce dumnezeul acela începe să prindă contur și proprietăți, și iraționalitatea începe să prindă formă și proprietăți - forma și proprietățile unei halucinații colective.

  S-a dezvoltat o varietate de argumente care tot vor să demonstreze că există un dumnezeu și tot nu reușesc, acelea cu cosmologia, cu ontologia, cu constantele fizice sau cu moralitatea - toate false, dar ticluite îndeajuns de bine încât să-i facă să se minuneze pe cei îndoctrinați, pe cei nu prea educați sau pe cei cu mintea slabă. Ceva pe masură ar trebui să avem pentru demonstrația că dumnezeu este dumnezeul creștin și nicidecum altul.

   Vine deci întrebarea: dacă există totuși un dumnezeu, atunci cum știm că este cel creștin? Ar trebui să avem niște justificări pentru această afirmație, măcar niște argumente ca cele de mai sus, poate chiar niște dovezi, și iată că aflăm de unde știu creștinii că dumnezeul lor este cel adevărat: scrie într-o carte. Scrie într-o carte că așa este.

   Dacă ar scrie într-o carte că eu pot merge pe apă ai crede-o? 

   Dacă ar scrie într-o carte că eu pot comanda forțele naturii ai crede-o?

   Dar dacă ar scrie într-o carte că eu pot înmulți conservele de pește și mezelurile de porc ar fi de crezut?

   Dar dacă ar scrie într-o carte că dacă-mi dai mie 10% din venitul tău ai să câștigi în curând la loterie ar fi de crezut?

   Ar fi de crezut că pot vindeca SIDA și cancerul pocnind din degete dacă ar scrie într-o carte ?

   Ar fi de crezut că de fapt eu sunt dumnezeul cel adevărat dacă ar scrie într-o carte? Nu prea.

   Clar este că nimeni nu se hazardează să spună că crede asemenea fantasmagorii. Și totuși, atunci când vine vorba de cartea numită Noul Testament, oamenii nu se sfiesc, ci se înghesuie să își afirme încrederea în învierea din morți a lui Hristos, în nașterea sa dintr-o virgină, transformarea apei în vin, învierea lui Lazar, ridicarea la cer, ofilirea smochinului sau înmultirea pâinilor si peștilor. Iar lucrul ăsta mă face să cred cel putin că acești credincioși n-au fost premianți la epistemologie. 

   Și dacă se gândește cineva că autorul sau editura acestei cărti conferă credibilitate celor ce sunt scrise acolo numai să se gandească că autorul este necunoscut iar editura este cea mai mincinoasă editură care s-a născut vreodată pe fața pământului și se numește Biserica. 

   Nimic din ceea ce credem este crezut pentru că este scris într-o carte, ci pentru că avem dovezi exterioare care confirmă ceea ce este scris în acea carte. Cartea nu este o dovadă, ea este doar un suport de transmitere a informațiilor. Dacă într-un compendiu de fizică va scrie pe ultima pagină că un căpcăun roz poate zbura printr-un zid de plumb această teorie nu va fi crezută până când nu va fi confirmată de mijloace exterioare respectivei cărți, până când nu se vor observa căpcăuni roz zburând prin plumb sau dovezi arheologice serioase care să ateste astfel de fapte.

  Iar mijloacele exterioare Noului Testament care să confirme existența zeilor care umblă pe pământ, predică și fac minuni încălcând legile și principiile fizice, nu sunt nici observațiile directe, nici experimentele controlate, nici dovezile arheologice ci, ca să vezi ironie, alte cărti de aceasi factură cu Noul Testament, care afirmă același tip de întâmplări dar care prezintă o mică diferență, nu este vorba în ele despre Iisus Hristos ci despre alti zei. Și mai ironic este, deoarece toate acele cărți sunt privite de creștini ca niște cărți de legende, mituri și povești, nu ca adevăr.

   Oamenilor care își întemeiază părți esențiale din strategia de viață pe ceea ce scrie într-o carte, eu le recomand să fie întotdeuna deschiși la posibilitatea ca autorul respectiv să fi  glumit, astfel încât nu cumva să își trăiască viața ca pe o glumă și să nu apară în ochii altora ca niște clovni.

Respectul pentru cei în vârstă

    Circulă prin mintea unora ideea că cei vârstnici merită mai mult respect decât alți membri ai societății doar din cauză că sunt vârstnici. Ceea ce se vede de la o poștă este că nu circulă prin mintea lor ideea de respect pentru cei de vârstă medie sau ideea de respect pentru minori - ai crede că aceștia sunt chiar neimportanți, nimeni de fapt nu vorbește despre astfel de lucruri.

    Cu atât mai ciudat cu cât bătrânii din prezent sunt copiii din trecut și deci se extrage concluzia conform căreia aceiași oameni trebuie să capete respect pe măsura ce înaintează în vârsta. Nu este greu să vedem de unde provin aceste credințe. Cunoștințele utile vieții de atunci nu puteau fi acumulate în trecut, pe vremea când școala nu exista, și nici internetul, decât în perioade foarte lungi de timp și astfel cunoașterea corela puternic cu vârsta.
   Tot în vremurile nu demult apuse bătrânii erau considerați autorități deoarece lumea se schimba destul de greu și cunoștințele acumulate timp de o viata intreagă erau la fel de utile precum ar fi fost in urmă cu 50 de ani.

   În prezent însă, lumea se schimbă într-un ritm din ce in ce mai accelerat iar expertiza majorității celor care s-au născut în 1930 devine din ce mai irelevantă raportat la problemele cu care ne confruntăm noi.

   Pe deasupra mai avem și logică și aceea dictează că nu are cineva de ce să acorde vreunei informații un statut special doar din cauză că vine de la o persoană în vârstă. Nu spun că trebuie să-i insultăm pe cei în vârstă sau că trebuie să-i tratăm mai prejos decât pe alții, spun că părerile lor nu au de ce sa fie privite cu mai multa stimă decât părerile altora și că ei nu merită vreun statut special în societate. Totodată nu exclud că sunt unii care iși păstreaza tinerețea minții până la moarte.

   Tocmai asta mi s-a reproșat mai deunăzi, că n-am acordat respect unuia care era mai in vârstă decât mine și că nu l-am creditat cu expertiză superioară expertizei mele. M-aș fi amuzat numai, dacă mi-ar fi cerut pur si simplu respect, căci l-am tratat cu niscai ironie din cauza inepțiilor pe care le debita cu înverșunare, dar a specificat că merită respect din cauză că el este mai in vârstă.

   A pretinde respect în baza vârstei este o forma de decepție invocată de lipsa argumentelor, o încercare de înșelăciune care demonstrează doar că pretendentul este un șarlatan și trebuie deci tratat cu lipsă de respect. Un om ca Richard Dawkins nu s-ar complica vreodată sa ceară respect din cauză că are 70 de ani, n-are de ce, are ceva mult mai bun decât vârsta, are fapte și dovezi și cu acelea își susține afirmațiile. Vârsta nu este un argument.

   Drept urmare ori să aibă parte de același respect toți membrii societății, inclusiv copiii, ori să nu aibă parte nici unul. Păi ce-i asta, dictatură gerontocrată? Timpul sfatului bătrânilor a trecut cam de mult.

Hristos a decedat!

    Se face că se apropie cu paşi repezi sărbătorile de primăvară, acea perioadă din an în care unii oameni ţin să-şi afirme în public propria religie şi să-i agaseze continuu pe cei nereligioşi, repetând la întâmplare, dar cu mult zel, mantra creştină a Paştelor - "Hristos a-nviat". Atunci când învie se înghesuie toţi să ţi-o spună, dar în cele trei zile cât este decedat (conform mitologiei) n-ai vedea măcar pe unul amintind faptul că ar fi decedat; sunt mult prea ocupaţi oamenii cu tăierea mielului, cu vopsitul ouălelor şi cu drobul. 

    E cinstit, zic eu, ca după cât de des auzi în zilele astea despre învierea lui Hristos, să auzi măcar odată dacă nu chiar de două sau de trei ori, că ar fi fost pe la o vreme şi mort, căci fum fără foc s-ar mai putea să iasă, dar înviere fără moarte nu se poate nicicum. Prin urmare solicit cititorilor ca în cele 3 zile de dinaintea învierii să nu uite să trimită mesaje tuturor prietenilor, familiei şi cunoştinţelor, să prindă chiar şi necunoscuţii pe stradă şi să le transmită urarea pascală "Hristos a decedat!"

    Sigur, ideea că un zeu etern şi atotputernic ar fi murit acum 2000 de ani pe undeva prin Palestina, lipit pe-o cruce, este ţicnită în cel mai mare grad cu putinţă, dar să fim serioşi, religia creştină nu a dus niciodată lipsă de ţicneală, ci dimpotrivă, şi-a făcut un punct de rezistenţă din ţicneală - daca nu cumva o întreagă temelie.

   Şi ţicnită nu este ideea ca un zeu ar fi murit, ci aceea că a murit pentru noi. Cine ştie, dacă vor exista astfel de zei poate au şi ei nişte boli, poate au o SIDA divină, poate vreo meningită dumnezeiască sau poate se plictisesc de eternitate şi de omniscienţă şi comit suicid. Totuşi, să spui că unui zeu îi pasă de noi atât de mult încât şi-a dat viaţa pe o cruce, în Orientul Mijlociu, nu este doar deplasat ci pare preluat direct din literatura S.F. pe care o produc cei mai buni prieteni ai creştinilor, aceia care sunt cazaţi la ospiciu. 

    Creştinii susţin nu numai că Dumnezeu a creat acest Univers pentru noi, ci că a mai şi venit pe Pământ să se sacrifice pentru păcatele noastre şi pe deasupra chiar a mers pe apă ca să vedem noi şi chiar a oprit o furtună ce ameninţa să-i răstoarne barca, cu ucenici cu tot. Cică nu numai că Dumnezeu a aşezat Terra la distanţa potrivită de Soare, nu numai că a calculat constantele fizice astfel încât viaţa să poată exista pe această planetă, dar pe deasupra l-a şi trimis pe fiul său să înmulţească peştii şi pâinile, şi mai mult, a mai şi scos dracii din nişte îndrăciţi şi ne-a mai mai şi lăsat o carte sfântă în care ne instruieşte să nu mâncăm crustacee.

   Clar este că sunt la fel de multe dovezi pentru aceaste teze pe câte există pentru aceea conform căreia porcul zburător a zburat într-o spirală descendentă deasupra localităţii tale, a aterizat direct în ceaunul de pe foc, şi în timp ce s-a amestecat, s-a sărat şi s-a piperat singur, a mai făcut şi mămăliga în timp ce se prăjea, iar apoi ţi s-a servit ţie pe post de pomana porcului. Adevărat vă spun, dacă Hristos a înviat, atunci şi porcul a zburat!

    S-ar putea ca cineva să înţeleagă că eu am ceva de împărţit cu sărbătorile de faţă, însă o astfel de idee este mult prea depărtată de adevăr. Sărbătorile primăverii se ţineau cu mult înainte de apariţia religiei creştine, aceasta a venit ca o ideologie impostoare ce este, să înglobeze aceste sărbători în formele doctrinelor ei iraţionale şi să le deturneze sensul iniţial. Este de înţeles bucuria oamenilor la simţirea căldurii după ce câteva luni au stat dârdâind cu ţurţuri la nas, ca nişte stalactite; este de înţeles bucuria lor pentru valul de căldură şi lumină care vine cu primăvara şi este de înţeles fascinaţia speciei noastre pentru acest proces de dezmorţire al naturii, pentru revenirea la viaţă a plantelor şi animalelor care au hibernat şi pentru observarea celor care încep un nou ciclu de viaţă. Ceea ce nu este de înţeles, este ca această revenire la viaţă a naturii, această notabilă şi ciclică transformare a mediului înconjurător, să fie sărbătorită sub forma metaforică a revenirii la viaţă a unui evreu mitologic din Palestina. În Palestina nici măcar nu este iarna ca la noi, este răcoroasă şi ploioasă, o binefacere în acel semideşert; nici vorbă de frig sau de ţurţuri la nas.

   Aşa că acum până mai este timp şi nu vom avea iarnă ca în Palestina din cauza încălzirii globale, să ne bucurăm de soare, de căldură şi de natură, să ne bucurăm de primăvară, nu de o fabulă din Orientul Mijlociu. Să sărbătorim primăvara, nu ţicneala. Şi să nu se îngrijoreze cetăţenii creştini, vom avea în scurt timp şi un festival al ţicnelii, un festival în care vom invita trupe de teatru de la toate casele de nebuni şi de la toate bisericile, un festival pe care îl vom intitula "al creştinismului" şi unde "Hristos a-nviat" va fi pe post de salut. Până una alta, în lumea oamenilor care au o relaţie personală cu realitatea, Hristos a decedat, şi decedat a rămas.