Istoria unui om idiot

    În lumea noastră actuală se pune mare preţ pe competenţele intelectuale ale indivizilor, cele reprezentate prin vestitul IQ, iar persoanele care au un IQ ridicat sînt urcate în slăvi, apreciate şi recompensate pentru prestaţia creierului lor. În acelaşi sens, competenţele matematice, logice, şi tehnologice sînt apreciate mult mai puternic decît cele care ţin mai degrabă de sentimente şi emoţii, acestea fiind un fel de lucruri care-s pentru femei, nu pentru bărbaţi adevăraţi. 

    Se vede acest lucru în distribuţia orelor din programa şcolară. Se face o oră de psihologie şi una de filozofie cîndva, tîrziu pe la liceu, în timp ce matematică se face aproximativ de 50 de ori mai mult. Acest lucru provine din dorinţa structurilor de la conducere de-a avea o populaţie suficient de competentă încît să poată construi armament pentru distrugere în masă şi suficient de dezechilibrată mintal încît să dea cu bombele în capul la altor oameni. Orice persoană dotată cu empatie şi învăţată să o extindă la presupuşii inamici, care conform legilor biologiei sînt tot fiinţe umane, va înţelege că războiul este o boală a speciei noastre, nu doar cel militar dar şi alte forme de război care pot fi chiar mai devastatoare decît bombele şi gloanţele. A trimite pe un om la moarte sau a trimite să-l omoare pe altul, este una dintre cele mai  evidente incompetenţe mentale, este o decizie tîmpă, care nu poate proveni decît dintr-un creier posedat de teroare şi adus la stadiul la care creierul funcţionează în reptile atunci cînd acestea sînt ameninţate de moarte. Singura situaţie în care oamenii recurg la violenţă este atunci cînd le este frică, nu se simt în control şi nu au disciplina necesară pentru a se autoregla emoţional, nu atunci cînd sînt stăpîni pe situaţie.

  Am selectat pentru demonstraţa pe care vreau să o fac, pe un individ care a avut IQ-ul exact cît mi-a ieşit mie cînd l-am măsurat ultima data - 138 - ceea ce este foarte mult. Pe cît de mult este, pe atît de stupidă este părarea că un astfel de IQ mare îţi foloseşte la vreun lucru bun. Îţi foloseşte la ceva bun dacă ai echilibru psihologic şi disciplină emoţională, iar dacă eşti dezechilibrat emoţional atunci cu cît ai IQ-ul mai mare cu atît reprezinţi un pericol mai mare pentru societate. Aşa pericol social a fost numitul Hermann Goering, una dintre căpeteniile naziştilor, un om foarte capabil, foarte ordonat, foarte motivat, foarte inteligent, provenit dintr-o familie de aristocraţi; aviator militar, comandant militar, vice cancelar al Germaniei, preşedinte al parlamentului şi al doilea om după Hitler în Germania nazistă. Cum să nu fie deştept un om cu asemenea realizări? 

un om idiot

    Istoria lui Goering este plină de învăţăminte. Acest om şi-a pus toate capacitaţile intelectuale în slujba unui scop falimentar, el ajungînd pînă la urmă să se sinucidă în închisoare, exact înainte să fie programat pentru execuţie, după ce războiul pe care l-a adus pe capul comuniştilor s-a întors împotriva lui. Angajamentul său a fost angajamentul nazist, acela de-a îmbunătăţi specia umană prin exterminarea celor inferiori, nenorociţi şi slabi. Dacă ies acum pe uşă, prind un om al străzii şi-i dau un glonţ în cap, asta mă face mai bun? Dacă văd un animal rănit şi calc peste el asta mă face să progresez, să mă dezvolt personal? Sigur că nu devin mai bun, ci devin mai rău, asta este evident, însă nu a fost evident nici pentru inteligenţa extraordinară lui Goering şi din păcate nu este evident pentru foarte mulţi oameni din ziua de astăzi, care au cam acelaşi tip de discurs, doar că puţin mai adaptat la cerinţele epocii. Toată Europa a fost distrusă de către aceşti oameni dezechilibraţi emoţional şi cu IQ-urile foarte ridicate. 

    Cînd treci prin istorie şi iei în vizor toate atrocităţile, dezastrele şi catastrofele cauzate de către noi înşine asupra noastră nu ai cum să nu observi că niciodată acestea nu au fost cauzate de către proşti ci doar de către nişte oameni foarte inteligenţi, foarte intelectuali. Proştii sînt inofensivi, un retardat mintal este atît de prost încît ar fi imposibil să te poată omorî, nici măcar nu ştie cum se utilizează toporul, IQ-ul său e o nimica toată. Cu cît e mai prost cu atîta e mai pacifist. Ar trebui să apreciem acest lucru atunci cînd ne uităm la proşti, şi sentimentul de securitate pe care ni-l oferă să ne ajute să avem grijă de ei cu toată responsabilitatea, ca şi cum am avea grijă de nişte sfinte simboluri ale păcii. 

   Eu unul, tot aşa am fost învăţat de către societatea în care am trăit, să fiu foarte inteligent şi să ştiu foarte multe lucruri intelectuale, să am multe realizări şi împliniri, iar cumva pe la o vreme, destul de tîrziu, am înţeles că sînt puţin cam handicapat din punct de vedere emoţional şi că aceasta este singura inteligenţă care îţi poate oferi pace, o viaţă sănătoasă şi trăită corect. Cînd am realizat această nenorocire, felul în care am fost tras pe sfoară, indus în eroare şi decepţionat, mi-a venit să omor foarte mulţi oameni, cam 100 000 pentru început voiam, doar ca aperitiv. Noroc că n-am putut să mă hotărăsc exact care trebuie exterminat avînd o indecizie foarte intensă în acest aspect, încă avînd şi nişte probleme cu procrastinarea, pînă la urmă am lăsat-o baltă şi m-am apucat să dezvolt inteligenţa asta emoţională şi să-mi pun intelectul la a lucra înspre binele oamenilor şi nu înspre distrugerea lor. 

  Ceea ce vă urez şi vouă să faceţi, e pe internet, e gratis; citeşti acolo două trei chestii despre emoţii şi sentimente şi faci ceea ce ne-au recomandat Socrate şi Cristos - să ne cunoaştem pe noi înşine. Nu degeaba au fost amîndoi acuzaţi de blasfemie şi executaţi de către oamenii inteligenţi precum Goering, acum însă, e liber să te documentezi despre cum să te cunoşti pe tine însuţi, nu doar că scapi cu viaţă, dar pe deasupra scapi cu o viaţă mai bună şi mai fericită.

Democraţie în stil american

    Chiar acum au loc alegerile prezidenţiale în S.U.A., despre care au aflat probabil fără voia lor şi şerpii prin găurile lor. Eu aş spune că publicitatea este nemeritată pentru un asemenea eveniment minor şi că mai mult contează pentru un cetăţean al Terrei, chiar şi pentru un cetăţean american, dacă nu cumva i se arde mîncarea pe foc, dacă nu cumva a pus prea mult piper în ea şi leuşteanul e fraged. 

    Acest eveniment de presupus interes internaţional este prezentat ca fiind alegerea unui om pentru cea mai puternică funcţie din lume, pentru o poziţie cheie care poate determina într-un mod substanţial vieţile cetăţenilor planetei. Nu se zice de pildă că această poziţie cheie este expresia unui sistem de relaţii între diferite grupări şi organizaţii, că preşedintele S.U.A. nu este acolo ca să face ce-i tună lui prin cap sau ce-a visat el cu o noapte înainte ci este acolo ca să împlinească ceea ce-i dictează C.I.A., C.F.R. şi alte acronime care desemnează ogranizaţiile elitelor financiare din S.U.A. şi a complexului militar industrial american, adică organizaţiile şi structurile care deţin banii şi deci puterea în imperiul fascist american. 

   Dacă vreodată cumva, preşedintelui american i-ar trece prin cap să facă ceva ce nu-i pe placul acestor organizaţii formale sau informale, el ar păţi exact cum a păţit numitul J. F. Kennedy, de i-a trecut un glonţ prin cap. Este foarte optimist cine îşi imaginează că există posibilitatea ca în acea funcţie să ajungă un individ care să reprezinte interesele cetăţenilor americani şi nu pe cele ale cercurilor de la putere, ale bancherilor, afaceristilor şi finanţiştilor şi este prea visător cine crede că în această improbabilă eventualitate aristocraţia financiară americană va sta şi se va uita ca viţelul la poarta nouă cum îi sunt luate privilegiile, fără să facă nimic. Măcar un mic şantaj, o încercare de asasinat, dacă nu cumva mai multe (pînă cînd reuşesc), e de la sine înţeles că se vor încerca.

   Spun că este improbabilă posibilitatea ca să ajungă în funcţia aia cineva care să reprezinte interesele populaţiei şi nu ale bogătaşilor deoarece sistemul democratic american este într-adevăr unul care permite fiecărui om să voteze preşedintele, dar doar după ce în prealabil aceşti alegători au fost spălaţi pe creier prin cea mai mare  operaţiune pentru spălarea creierului care-i existentă acum pe planeta noastră şi care este mass media din S.U.A., controlată nu de către nişte oameni săraci lipiţi.
    Să ne gîndim că din întreaga populaţie de 300 000 000 de indivizi nu s-au putut găsi pentru funcţia de preşedinte alţii decît Donald Trump şi cu Hillary Clinton, iar alţi oameni mai morali, mai pregătiţi şi mai competenţi pentru acest job nu s-au putu găsi sub nici o formă, este ca şi cum ne-am gîndi că din toate alimentele dintr-o cămară plină, cele mai comestibile care s-au putut găsi au fost nişte căcăreze de şobolan şi un stîrv de muscă.

   Nu ştiu dacă există prea multe lucruri mai irelevante decît faţa pe care o să o vedem în următorii ani comunicînd politicile fasciste instrumentate şi confecţionate în cercurile elitelor americane însă eu dacă aş fi american aş vota cu Trump, tocmai pentru ca pare un om cu posibilităţi mult mai solide decît Clinton pentru a amuza populaţia. În rest, comportamentul statului american, atît în ţara lui cît şi în afară nu are cum să deraieze de la linia care e stabilită de foarte mult timp de oligarhia financiară şi pînă ce sistemul de relaţii care menţine pe acei bătrîni patetici şi senili la putere nu va cădea, nu are cum să conteze cine apare în faţa reflectoarelor în postura de reprezentant al intereselor S.U.A.

   Imperiul american se îndreaptă cu paşi din ce în ce mai mari şi mai grăbiţi către colaps, ca fiind un sistem clădit prin urmărirea unor meschine ale unor indivizi particulari, clădit pe genocid, lăcomie, dezinformare şi jaf. Nimeni nu poate opri inevitabilul deces al acestui imperiu capitalist iar eu acuma am o treabă mult mai importantă căci am nişte varză de care trebuie să mă ocup şi pe care o să aleg dacă o fac cu cimbru sau cu mărar sau cu ambele; nu mai e timp de pierdut pentru fleacuri precum alegerile americanilor. 

Un motiv pentru care trebuie să practici meditaţia "mindfulness"

   Atunci cînd un om dezvoltă o abilitate sau un meşteşug la nivelul de măiestrie, asta se traduce prin apariţia pe creierul său a unei aglomerări de conexiuni neuronale care se ocupă special cu procesarea informaţiei implicate în practicarea acelei abilităţi. Din păcate, cu cît acea abilitate este mai specifică, cu atît mai mult acel grup de conexiuni neuronale devine inutil pentru practicarea oricărei alte abilităţi. 

   De exemplu, acele conexiuni neuronale care sînt implicate în abilitatea de-a merge, probabil vor folosi şi la alte activităţi din aceeaşi tagmă, precum alergatul, statul într-un picior sau urcatul scărilor, în timp ce aceleaşi conexiuni neuronale care servesc la practicarea chirurgiei vor fi inutile atunci cînd vine vorba de şah sau de astronomie şi de aceea unui chirurg îi este la fel de greu să înveţe şahul sau astronomia pe cît i-ar fi dacă n-ar mai fi chirurg - toate cunoştinţele sale de chirurgie nu pot să-i folosească decît la chirurgie şi atît, şi poate încă la tăierea porcului de Crăciun dar la mai multe nu.

   În condiţiile în care specializarea extremă într-un domeniu de dezvoltare fizic sau al intelectului nu aduce beneficii în celelalte domenii de dezvoltare, devine esenţial să cunoaştem care sînt cele mai importante specializări care sînt atît de generale încît au o influenţă covîrşitoare asupra întregului spectru al activităţilor umane. 

   În afara abilităţilor specifice, există deci meta-abilităţi, adică acele abilităţi care sînt atît de generale încît folosesc dezvoltării mai multor abilităţi specifice, iar dintre acestea, exersarea capacitatăţii de-a fi complet concentrat pe activitatea pe care o desfăşori este una din componentele principale ale meditaţiei "mindfulness".  Această capacitate desemnează mai exact eficienţa cu care resursele mentale sînt alocate unei activităţi, ea este puterea de-a rămîne concentrat pe o anume activitate fără a fi distras de plictiseală, nervi, ofuscare şi alte griji şi emoţii supărătoare. Conform cercetărilor încă în vigoare, această capacitate de control susţinut a atenţiei este unul din cei mai puternici prezicători dacă vine vorba de reuşită în orice domeniu de activitate. Nici nu este greu să ne dăm seama de ce este aşa, dacă stăm să ne gîndim puţin mai atent şi să ne concentrăm, fără să fim distraşi de teoriile populare despre virtuţile multitasking-ului.

   Atunci cînd este vorba de orice activitate, de la curăţatul cartofilor, la pictarea unui tablou, sex, compunerea unui program pentru computer şi pînă la mersul pe sfoară şi la comiterea unei crime, ai cele mai multe şanse de reuşită atunci cînd atenţia îţi este îndreptată exclusiv înspre activitatea pe care o desfăşori, iar aceste şanse descresc proporţional pe măsură ce atenţia îţi zboară în toate direcţiile, înspre caii verzi de pe pereţi, fantezii plăcute sau sinistre, problemele de la serviciu sau propriile sentimente de anxietate pe care s-ar putea să le încerci. Această facultate este întărită, rafinată şi devine din ce în ce mai sofisticată prin practicarea meditaţiei "mindfulness" şi este o practică ce ar trebui să fie învăţată de copii, imediat cum deprind puterea de-a înţelege cele mai elementare lucruri.

   Deşi atenţia susţinută nu este suficientă pentru dezvoltarea unei abilităţi la rangul de maestru, ci trebuie dublată de perseverenţă şi de metode de practică şi de antrenament adecvate, ea este fără îndoială necesară şi din cauză că este necesară nu doar pentru dezvoltarea unei abilităţi ci pentru toate abilităţile posibile, este un instrument care nu are voie să lipsească din trusa de instrumente pentru adaptare a unui om modern.

   Încă din copilărie ni se transmit foarte puternic, chiar violent, idei despre importanţa atenţiei şi se face acest lucru în cel mai grobian şi mai greşit mod cu putinţă: fii mai atent gigel! - urmat eventual de vreo palmă peste faţă... Să înveţi cum să fii atent este o adevărată artă, care din păcate nu-i predată nici la şcoală şi nici acasă decît sub forma de imperative şi insulte, nimic de genul antrenamentului pe care prietenul nostru Buddha l-a lăsat pentru noi, mult mai blajin, mai accesibil şi mai ales eficient.

   De aceea vă spun, orice aţi face fiţi atenţi; cînd mîncaţi fiţi atenţi la mîncare, nu la tabletă, că este posibil să muşcaţi din tabletă în loc să muşcaţi din felia de pîine şi vă înecaţi cu tableta; dacă stergeţi mucii fiţi atenţi la ştersul mucilor căci altminteri rămîneţi cu ei pe faţă şi rîd copiii de voi. Învăţaţi să fiţi atenţi le fel cum se învaţă tenisul, jocurile pe calculator sau matematica, şi poate pe la o vreme tot deprinzînd arta de-a fi atenţi vom reuşi să vedem cum ne este distrasă atenţia de la realitate şi trimisă să se ocupe de fantezii şi poveşti nemuritoare inventate de oameni dubioşi, cu scopul de-a ne controla comportamentul, prin controlul atenţiei noastre.   

Accidentul care nu era sortit să se întîmple

    Felurite întîmplări se întîmplă pe această lume şi noi le numim pe fiecare după felul lor. Denumirea de accident este rezervată unei categorii speciale de evenimente despre care eu spun că merită să discutăm. De pildă, niciodată la categoria accidente nu sînt băgate evenimente ale căror urmări sînt considerate fericite. Nu auzim foarte des oameni lăudîndu-se că au avut un accident şi au cîştigat 1 million de euro la loterie şi nu auzim studenţii povestind despre accidentul pe care l-au avut cînd au luat o notă nesperat de mare la un examen. 

    Pe lîngă faptul că nu există accidente cu consecinţe pozitive, ceea ce este din nou clar, este că la categoria accident sînt incluse doar evenimente imprevizible, evenimente despre care oamenii spun că nu ar trebui să se întîmple sau că deraiază de la mersul normal al lucrurilor. De exemplu, nu am putea să numim un accident atunci cînd ne băgăm degetul în mijlocul unui cuib de viespi şi ne trezim că apoi degetul începe să se umfle.

    Din seria evenimentelor pe care le numim noi accidente ar face parte: vestitele accidente rutiere, situaţii în care unii oameni care practică sporturi extreme şi cumva o păţesc, Cernobîl, Fukushima, foarte multe accidente de muncă reprezentînd toate muncile posibile, un "prost" care s-a împuşcat singur cu arma de foc, altul, care a împuşcat pe altcineva din "greşeală", vreun tank petrolier a cărui încărcătură în loc să ajungă la rafinărie ajunge în ocean, căderea temporară a economiei, explozia unei fabrici de explozivi sau a unei rachete cosmice, colapsul vreunei clădiri pline de oameni şi eventual orice catastrofă ecologică produsă de om. Cei ca mine spun că atunci cînd clima planetei va ajunge cu adevarat inconfortabilă pentru traiul speciei umane, atunci oamenii se vor uita unii la alţii şi vor spune: ... a fost un accident! Cine ar fi crezut pe bune că aşa ceva s-ar putea întîmpla?

    Pentru discuţia care urmează o să luăm drept reprezentat al categoriei accidentelor un umil accident de maşină. Accidentele rutiere reprezintă a 9-a cauză de moarte la nivel global şi poate că poziţia asta nu pare ameninţătoare, însă ce putem să spunem cantitativ, este că accidentele rutiere ale secolului XX au provocat 60 000 000 de morţi, cam cît a provocat al II lea război mondial, cu Hiroshima şi Cu Nagasaki cu tot. Ceea ce putem să observăm foarte uşor din distribuţia accidentelor rutiere în spaţiu şi timp, este că ele au un obicei ciudat de-a se întîmpla cu o regularitate precisă, de parcă ar exista o lege a naturii care face aceste accidente să apară într-un mod complet neaccidental. Ceea ce oamenii nu vor să se întîmple şi spun că nu trebuie să se întîmple, că nu este normal să se întîmple, se întîmplă de parcă ar fi programat să se întîmple, de parcă ar fi scris să se întîmple pe undeva anume, prin legile fizicii - te pomeneşti.

 
                                Accidentul filozofului Albert Camus ... sau destinul său?
 

   Accidentele rutiere reprezintă cea mai importantă cauză a morţii pentru sectorul de populaţie cu vîrsta cuprinsă între 15 şi 29 de ani şi a doua cauză de moarte pentru cei cu vîrsta cuprinsă între 5 şi 14 ani.  Aproape 1,3 milioane de oameni mor în fiecare an, în timp ce 20 - 50 de milioane rămîn paralizaţi, schingiuiţi, chirciţi, striviţi parţial, fără mîini ori picioare, strîmbaţi şi defectaţi în toate felurile. Şi e cazul să stăm şi să ne gîndim puţin dacă faptul că anual se moare de la autoturism mai abitir decît de la război e un lucru întîmplător, un accident, care nu ar fi trebuit să se întîmple, sau dacă nu cumva este ceva inevitabil. Tind să cred că a doua posibilitate este cea corectă mai ales avînd în vedere că un lucru odată întîmplat este o certitudine, nu o posibilitate, nu o probabilitate. Dacă ar muri unul odată, într-un oraş dintr-o ţară, s-ar mai preta să spunem că a fost un accident, însă cînd vedem că se moare în serie şi în paralel, de 3000 de ori pe zi, în toate ţările şi pe toate continentele, atunci e cazul să ne întrebăm dacă nu cumva există o regulă în spatele întîmplării.

    Adevărul este că accidentele există doar în imaginaţia umană, şi nu în realitate. În realitate nu există nici un pui de atom a cărui poziţie nu este conformă cu legile fizicii şi chiar dacă aşa ceva s-ar întîmpla, noi atunci ar trebui de îndată să începem să modificăm legile fizicii în aşa fel încît să acomodeze şi să integreze acest eveniment deosebit şi aparent miraculos. Faptul că oamenii care folosesc autoturisme mor pe capete nu a fost şi nu este un accident, ci este o consecinţă provenită din puterea tehnologiei. Tehnologia rutieră are puterea de-a transporta un trup uman cu viteze de pînă la 200 km/h, şi dacă acest mod de transportare nu ar fi atît de comun, el ar fi calificat fără doar şi poate ca unul dintre cele mai extreme sporturi. Acest mod de transport creează cea mai mare parte din condiţiile necesare pentru o moarte violentă prin strivire, condiţii care nu se găsesc în cazul transportului tradiţional pe două picioare. Accidentele sînt deci consecinţe directe a modului în care specia umană îşi organizează societăţile şi nu vreo pedeapsă coborîtă din cer de la vreun demiurg nervos pe noi. Nu este vorba de nici un ghinion, este vorba de cauză şi efect.

   Morţile, rănirile şi sechelele produse de "accidentele rutiere" reprezintă doar o infimă fracţiune din totalul de morţi provenite din interacţiunea dintre o tehnologie prea puternică şi o specie umană a cărei comportament este foarte uşor de prezis ca fiind adeseori haotic şi de aceea ultimul lucru de care avem nevoie este a masca această problemă de interes naţional, internaţional cît şi individual, sub masca numelui de accident. Pe lîngă tehnologia de transport, mai avem tehnologia comunicaţiilor, tehnologia nucleară, tehnologia petrolului şi a cărbunilor, tehnologiile de advertising, tehnologiile alimentare şi multe altele, iar impactul tuturor acestora asupra noastră se soldează cîteodată cu moartea soţului, a copiilor, a rudelor sau prietenilor noştri sau cu deteriorarea sănătăţii lor, nu cu nişte consecinţe care se manifestă undeva într-un univers alternativ.

   Oamenii care se perindă pe la conducerea structurilor sociale responsabile vor fi îndrăgostiţi de denumirea de accident, deoarece aceasta îi ajută să scape de responsabilitate, dînd vina pe nişte circumstanţe misterioase, pe imprevizibilitate, pe factori care spun ei că ar fi în afara controlului nostru, pe întîmplare şi pe ghinion, care sînt doar alte nume mai seculare, pentru vechile justificări magice înaintate în mod tradiţional de către conducători: pedeapsa de la Dumnezeu sau amăgirea de către Diavol.

   Nu există pedeapsă de la Dumnezeu, nici amăgire de către Diavol şi nici accidente care n-ar fi trebuit să se întîmple, există doar cauze şi efecte, iar pentru a scăpa de efecte nedorite trebuie înlăturate cauzele şi nu invocate de explicaţii magice, criptice şi fantasmagorice pentru evenimentele naturale. 

Cauzele sedentarismului - sportul

   Sportul este una dintre cele mai întîlnite cauze ale sedentarismului. Sedentarismul, după cum se ştie este foarte dăunător, atît sănătăţii fizice cît şi celei psihice. Se pare că oamenii se străduiesc atît de puternic să îşi nege natura animalică încît ei ajung să nege nevoia trupului de-a se mişca de ici şi pînă dincolo, împiedicînd stimularea secreţiei unor hormoni necesari pentru sănătate, cît şi irigarea cu sînge a muşchilor şi a organelor interne. Astfel că unii ajung într-o stare de încremenire care aproape că sfidează legile biologiei; ajung precum o statuie, împietriţi în faţa televizorului, uitîndu-se la sport.

  În timp ce se uită la sport, oamenii devin neconştienţi de locul lor în Univers, devin neconştienţi de continua mişcare şi transformare a naturii din jurul lor, neconştienţi de realitatea şi inevitabilitatea încremenirii finale, care nu-i aceea din faţa televizorului, ci este cea din mormînt. Ei însă sînt complet şi cu desăvîrşire concentraţi pe ancestrala întrebare existenţială: pe unde o ia mingea? Se duce peste plasă, sau sub plasă, se duce printre picioare, peste bară, dedesubtul ei, intră în gaură, trece pe lîngă gaură, ori pe deasupra găurii? Trece peste linie, pe lîngă linie, sare înăuntrul terenului sau în afara terenului, intră în coş, se loveşte de panou şi apoi intră în coş, sau se loveşte de panou şi apoi ajunge la cineva care o aruncă din nou înspre coş? 

   Dacă cineva ar fi avut putere să recolteze toată energia psihologică folosită de specia umană pentru  determinarea traiectoriei misterioase a mingii, şi să o folosească să zicem pentru a întreprinde colonizarea planetei Venus, pînă acum am fi avut o civilizaţie înforitoare pe Venus, cu oraşe venusiene în toată legea şi spaţii verzi unde copiii Luceafărului ar putea alerga după minge non stop - în realitate şi nu doar în imaginaţia lor. 

  Atunci cînd consumatorul de sport se uită la efortul, dedicaţia şi determinarea totală a competitorilor sportivi el îşi zice... sigur aici are loc un eveniment important, ceva care contează, ceva care trebuie să ne intereseze, alminteri oamenii nu s-ar lupta cu atîta încrîncenare pentru nimic, n-ar putea să fie atît de proşti încît să se zbată atît de tare pentru nimic. Şi într-adevăr are loc un eveniment important în timpul competiţiilor sportive televizate, un eveniment care ar trebui să ne intereseze. Este vorba de orbirea în masă a sute de milioane de oameni, a caror privire este împiedicată de nenumărate imagini ale unor mingi jucăuşe, împiedicată să privească la starea lor de sclavie, la degradarea mediului din jurul lor şi la promovarea unor ideologii toxice şi devastatoare pentru noi. 

  Există foarte multe programe, publicaţii, reclame şi campanii care promovează privitul la activităţile sportive, mult mai multe şi mai puternice decît programele, reclamele, publicaţiile şi campaniile care promovează practicarea activităţilor sportive. Prin urmare, un număr foarte mic de oameni practică sportul iar cei mai mulţi se uită la ei de pe un scaun sau de pe o canapea. Dacă privitul la sport ar fi în sine un sport, atunci am putea constata că este nu doar în vogă, ci că este de la distanţă cel mai popular sport, cu miliarde de practicanţi, cu performeri extraordinari şi cu recordmeni mondiali care au ajuns la nişte performanţe stupefiante, indivizi care au depăşit orice limite ale enduranţei umane, reuşind să se uite la sport în continuu timp de 40 de ore, ridicîndu-se din fotoliu doar ca să se alimenteze cu chips-uri şi Coca Cola.  Chiar acuma se desfăşoară concomitent olimpiada şi campionatul mondial de privit la sport. 

   Numărul privitorilor  la sport atestă faptul că nu este vorba în cazul lor de vreo slăbiciune de caracter sau de vreo defecţiune individuală ci este o problemă cît se poate de socială, o problemă a societăţilor noastre, nu o problemă a unui individ sau a altuia. Nu este vina oamenilor. A cunoaşte acest lucru este esenţial pentru oricine vrea să renunţe la această activitate statică şi să se angajeze în activităţi ceva mai dinamice, cum ar fi de exemplu urcatul scărilor, 3 flotări consecutive sau chiar fotbal pe terenul real, nu pe cel din propria imaginaţie.  

   Deşi terminologia religioasă are păcatele ei, nu pot să nu observ că în anumite contexte ea este foarte potrivită şi indicată.  Astfel, dacă vrei să te laşi de sportul privirii la sport, este bine să ştii atunci cînd te uiţi la sport, că mingea îl are pe Diavol înauntrul ei. Diavolul este acolo camuflat, îndesat să încapă în minge şi croit ca să îţi ia minţile. Diavolul este sponsorizat de către elitele financiare să joace pe toate ecranele şi să posede mintea victimelor nevinovate. Nu te lăsa indus în eroare de vocile şi imaginile îmbietoare care îţi spun că trebuie neapărat să afli cine şi unde o să trimită mingea; acestea vin de la Diavol. În timp ce lupta cu Diavolul este cea mai grea luptă, victoria asupra lui este cea mai mare victorie şi singura care merită să fie cîştigată. A te lupta cu Diavolul este cel mai tare sport, cu cele mai tari senzaţii cele mai incitante concursuri, iar cine face performanţă în acest sport face performanţă în viaţă.

Filozofia drogurilor

    Cocaină, serotonină, nicotină, oxitocină, benzodiazepină, cofeină, dopamină, morfină, codeină, adrenalină, psilocibină, endorfină, metamfetamină, acetilcolină, paroxetină, feniletilamină, mescalină. Ce sînt acestea? Droguri. Unii ar spune recunoscînd numele dopaminei că aceasta nu este un drog, ci este un neurotransmiţător, şi pot urma discuţii kilometrice despre definiţia drogurilor, luînd şi în considerare că în engleză de exemplu la medicamente le spune "drugs".

   Clar este că nu vom putea stabili vreodată ce este un drog şi ce nu este un drog cu exactitate, pur şi simplu din cauza că situaţia acestor substanţe este foarte complicată la fel ca şi relaţiile dintre aceste substanţe şi comportamentul uman. De aceea este util să renunţăm la definiţii şi să ne ocupăm de ceea ce ne interesează de fapt, adică de relaţiile dintre aceste substanţe şi comportamentul uman.

   Noi ştim că cele mai multe dintre droguri sînt "puse sub cheie", adică sînt interzise ori utilizarea lor este reglementată de stat şi acest lucru este făcut din motive întemeiate, deoarece aceste substanţe au efecte imprevizibile, foarte puternice asupta psihicului uman şi cîteodată nocive. Cel mai des motivele sînt întemeiate iar uneori ele scapă raţiunii umane, aşa ca în cazul în care alcoolul este legal şi promovat pe toate drumurile, iar marijuana interzisă. Nu se ştie exact ce au tras pe nas, ce au fumat sau ce şi-au băgat în venă cei care au făcut această lege însă este clar că au băgat nişte substanţe foarte tari care le-au dat nişte halucinaţii complet deraiate de la realitate. Ar fi frumos să meargă undeva la dezintoxicare cît mai degrabă.

   Oricum, este în general rezonabilă preocuparea societăţii ca nu oricine să aibă acces la nişte substanţe care au efecte imprevizibile sau toxice asupra majorităţii oamenilor. Unde intervine problema de percepţie şi de concepţie, este acolo unde nu se realizează că oamenii deja au acces la droguri dintre cele mai puternice, şi că acelea nu se găsesc pe la dealerii de droguri ci se găsesc la noi în organism şi oricine are acces la ele, iar anumiţi stimuli duc la eliberarea lor direct în sînge şi în creier.

   În fapt creierul uman pluteşte non stop într-un cocktail foarte complicat de zeci de droguri iar comportamentul uman este determinat de diferitele structuri ale amestecului de droguri.

    Oamenii nu se gîndesc la stările lor psihice şi la fluctuaţia lor ca la nişte experienţe psihedelice sau psihotrope, pur şi simplu din cauză că sînt prea obişnuiţi cu ele, din cauză că sînt nu doar nişte experienţe comune ci sînt cele mai comune dintre experienţe. Sînt atît de comune şi de îngropate în subconştient, încît cei mai mulţi dintre noi nici nu ne mai amintim cum s-a simţit prima dată cînd ni s-a făcut frică, ori am fost extaziaţi de gustul vreunei bunătăţi sau de sunetul vreunei bucăţi muzicale, căci dacă ne-am aminti, n-am avea cum să nu gîndim altfel decăt că am fost drogaţi cu o substanţă foarte puternică.

   Vremea trece şi experienţele psihedelice şi halucinaţiile numite senzaţii şi sentimente se repetă pînă la momentul în care devenim atît de obişnuiţi cu ele încît avem nevoie de nişte doze foarte mari din acele substanţe ca să realizăm că natura primară a experimentării unui sentiment este aceea a unei profunde modificări în conştiinţa noastră. Sentimentele şi senzaţiile noastre devin subconştiente, adică ajung să funcţioneze şi să se manifeste în afara conştiinţei, ele determinîndu-ne comportamentul şi deci determinîndu-ne comportamente de care noi nu sîntem conştienţi. Apoi mintea "raţională" vine şi inventează tot felul de motive pentru care noi am executat acel comportament şi care cel mai des nu au nici o legătură cu realitatea ci sînt doar invenţii, numite raţionalizări.

  Experienţa unui sentiment obişnuit, uman, normal - aşa cum se zice despre ele - nu este mai puţin halucinatorie sau mai puţin nocivă decît cele produse de mai multe dintre substanţele care sînt interzise, iar capacitatea lor de-a provoca adicţie este incontestabilă. Oamenii caută atît experienţe plăcute cît şi experienţe neplăcute cu o determinare de fier: se duc la un film de groază ca să se drogheze cu drogurile proprii care le produc frică, ascultă muzică, aleargă, joaca jocuri pe calculator ori fac dragoste, pentru a se droga cu droguri produse de trupul lor, şi îi înjură sau umilesc pe alţii cunoscînd că acestea au capacitatea de-a le provoca nişte experienţe foarte neplăcute şi de-a le determina astfel comportamentul, practic vărsîndu-le anumiţi neurotrasmiţători în creier. Frica, mînia, lăcomia, mîndria, anxietatea, tristeţea, extazul, plictiseala, bucuria, timiditatea, gelozia, curajul şi disperarea, sînt toate stări alternative ale conştiinţei, care măresc semnificaţia unor obiecte ale atenţiei şi o micşorează pe a altora. 

   Cele mai multe şi mai tari sentimente umane, provoacă un tip de halucinaţie asemănătoare cu paranoia, în care toată atenţia omului este îndreptată exclusiv către un stimul sau către un obiect al atenţiei, aşa cum este în cazul clasic al plăcerii şi a durerii şi în care omul devine ignorant faţă de toate celelate lucruri care există în spaţiu şi în timp. Ceea ce reiese clar din cercetările efectuate în neuroştiinţe, fizică şi biologie, este că starea "normală" de conştiinţă, produce o reprezentare a realităţii care este în mod clar o halucinaţie; fiecare specie are propria ei halucinaţie vizuală, tactilă, olfactivă şi auditivă: unele specii văd în două culori iar altele văd (percep) în ultraviolete sau infraroşii. Cum arată "în realitate" realitatea, spun că este o întrebare invalidă, deoarece realitatea arată în funcţie de arhitectura organului de simţ sau al dispozitivului care se uită la ea.

   Acum, făcînd o estimare generală a efectelor asupra civilizaţiei noatre produse de către drogurile interzise şi a celor produse de către drogurile care nu pot fi interzise deoarece le avem toţi în noi, vom descoperi că majoritatea masacrelor, a războaielor, a violurilor, a nedreptăţilor şi a comportamentelor cele mai dăunătoare pentru specia noastră nu au avut loc sub imperiul consumului de opiu ori heroină ci sub acţiunea dopaminei, a adrenalinei, şi a altor neurotransmiţători pe care oamenii nu-i culeg prin pădure şi nici nu-i sintetizează în vreun garaj, ci sînt sintetizaţi şi culeşi în interiorul organismului uman. Cel mai des oamenii s-au omorît şi s-au agresat unii pe alţii fiind intoxicaţi cu proprii hormoni. Adolf Hitler  nu trăgea din punga cu aurolac.
   De pildă lăcomia, privită din cele mai vechi timpuri ca un comportament foarte dăunător şi ca o trăsătură de caracter foarte negativă, nu este decît nevoia receptorilor de dopamină de doze din ce în ce mai mari de stimulare. În contextul în care această lăcomie manifestată în diferite domenii ale comportamentului uman ajunge să determine cît de repede vom exploata şi vom termina resursele planetei, devine destul de presant să ne întrebăm cum ne apărăm de controlul acestor substanţe cu efecte imprevizibile, pe care le purtăm toţi în noi.

   Ne întrebăm unde este acea educaţie care ne învaţă disciplina emoţiilor şi nu putem să ne răspundem decît că ea este inexistentă în programa şcolară şi cel puţin îngropată sub un noian de irelevanţă pe piaţa informaţiilor. Răspundem că oamenii care ne conduc nu consideră a fi asta o unealtă folositoare pentru cetăţean. Şi apoi realizăm că aceşti conducători ai noştri nu vor ca noi să avem vreo disciplină a emoţiilor şi sentimentelor noastre şi nu vor ca noi să avem control asupra emoţiilor şi sentimentelor noastre dintr-un motiv foarte simplu - vor ei să aibă control asupra lor, asupra emoţiilor şi sentimentelor noastre. Sîntem în vechea poveste, în care unii oameni care nu-şi pot controla propriile emoţii şi sentimente vor să controleze comportamentul celorlalţi oameni, o dovadă a infantilismului emoţional. 

    Pentru cine vrea totuşi să deprindă controlul şi disciplina propriilor emoţii, pentru cine vrea să devină ceva mai independent şi ceva mai puţin sclav al fricii, mîniei, plăcerii ori durerii, există resurse şi practici dezvoltate de către oameni care au fost interesaţi să aibă o judecată clară şi limpede, şi care au cunoscut că drumul către libertate nu poate fi clădit decît prin autodisciplină. Aceia nu erau comercianţii. Ceea ce vreau să spun eu este asta: dacă tu nu ai control asupra emoţiilor, sentimentelor şi asupra minţii tale, altcineva va obţine acel control. Nu ai cum să te fereşti de droguri, ele deja sînt la tine în cap şi sînt foarte puternice, ori vei deprinde control asupra lor ori alţii o vor face.

Cum oricine poate să facă analiză politică

   Se perindă prin mediile de informare nişte oameni care ne sînt prezentaţi ca analişti politici şi care ne povestesc, pretinzînd obiectivitatea, despre ce ar trebui noi să credem în materie de politică internă şi internaţională. Deşi discuţia despre capacităţile şi studiile acestor persoane nu determină adevărul sau falsul a ceea ce ele susţin, este bine să realizăm şi să cunoaştem că nu există o astfel de meserie de analist politic şi că analiza politică pe care o fac ei nu este executată prin vreo metodă măcar similară cu cea ştiinţifică, ci se aseamănă mai degrabă cu citirea viitorului în globul de sticlă, sau cu cititul în ouăle ţapului ori în măruntaiele porumbelului.

   Dacă ficatul porumbelului e colorat mai înspre galben, atunci zeii ne ţin pumnii, mergem la bătaie, dacă e colorat mai înspre roşu stăm acasă. Aşa era mai demult, acum este exact la fel în esenţă -  doar că este mult mai complicat în aparenţă. Dacă s-ar pune cineva să facă o analiză epistemologică serioasă la analiza politică a analiştilor politici, ca să verifice presupunerile şi concluziile pe care le fac aceştia, ar produce material de rîs pe burtă pentru o eternitate.

   Sute de analişti politici cu zeci de teorii mutual exclusive dar toate încadrate în limitele permise de sistemul politic care îi plăteşte, demonstrează că teoriile lor nu au decît o legătură prea firavă cu realitatea. Să fi fost analiza asta politică vreo ştiinţă serioasă şi nu o practică precum datul în bobi, am fi avut nişte concluzii clare la care ar fi aderat toţi aceştia, însă actualmente analiza politică nu este altceva decît propagandă mascată pentru sistemul social şi politic dominant.

  Astfel prezentîndu-se lucrurile, oricine poate fi analist politic, mai ales că nu se cere diplomă pentru aşa ceva şi avînd în vedere că toată lumea face cînd şi cînd pe analistul politic, am să fac şi eu acum o analiză din asta politică, apelînd la propriile mele metode de magie şi mister, care vor fi evidente pe măsură ce le voi arăta. Cine citeşte să judece cu propria lui minte dacă e magie albă sau dacă e magie neagră.

   Aşadar, de la o analiză politică se pretinde a ne furniza direcţia în care ar fi avantajos să ne îndreptăm politic vorbind. Noi fiind o ţară mică, sfrijită şi aşezată într-o poziţie extrem de nefericită, în care nu ne putem apăra într-un mod eficient de influenţe ale unor forţe cu mult deasupra noastră va trebui să gîndim această situaţie la modul foarte pragmatic şi să ciulim urechea la vuietul vîntului ca să ştim în ce direcţie bate şi cam cu ce putere o face. Aşa de pildă am făcut în primul război mondial, cînd ne-am asociat cu cei care aveau să fie victorioşi, avînd după aceea o Românie mare, şi aşa de pildă nu am făcut în cel de-al doilea război, cînd am urinat împotriva vîntului cu consecinţele de rigoare şi abia apoi pe ultima sută de metri ne-am orientat corect, însă prea tîrziu totuşi, rămînînd astfel cu o Românie mai mică.

  Este de aceea de dorit să aflăm care vor fi forţele dominante în viitorul foarte apropiat şi chiar în cel îndepărtat, astfel încît să nu ne angajăm într-o luptă cu ele care se va solda inevitabil cu înfrîngerea noastră, dar mai mult, cu cheltuirea energiei, resurselor şi vieţilor oamenilor într-o întreprindere falimentară şi contraproductivă. Iar pentru a afla care vor fi forţele care vor fi dominante în viitorul îndepărtat, este necesar să călătorim cu mintea pînă în trecutul îndepărtat, mai exact pînă în Evul Mediu, aceasta fiind suficient de departe în timp pentru scopurile acestei discuţii.

   Puterea unei naţiuni, a unui imperiu sau a unei coaliţii de state provine din interacţiunea între următorii factori: nivelul tehnologic, mărimea populaţiei, nivelul de pregătire al populaţiei precum şi accesul la resurse naturale. Există de asemeni factori istorici şi geografici care sînt specifici fiecărei structuri politice şi care exercită o influenţă importantă. Toţi aceşti factori se traduc în uneltele pentru dominaţie, care sînt puterea militară şi puterea economică, puterea politică fiind o expresie a acestora două. Revenind la situaţia din Evul Mediu, prin anii 1500 nivelul tehnologic era aproximativ acelaşi în toate imperiile sau statele lumii, cît şi nivelul de educaţie al populaţiei, însă ceea ce se observă după o consultare a unei hărţi a populaţiilor din Evul Mediu este că populaţia lumii era distribuită cu precădere în China şi în India, acestea două avînd împreună mai mult decît toate celelalte state, imperii şi triburi luate la un loc. De aceea, în acea epocă îndepărtată, China şi India erau cele mai mari puteri ale lumii, deşi vreo dominaţie a lor nu a putut fi resimţită din cauză că lumea nu era globalizată şi la fel de dinamică precum în prezent şi din cauză că aceste state-imperii, nu au fost interesate de expansiune ci de conservarea stabilităţii lor ca imperii-state între nişte graniţe statice.

harta populaţiilor în anul 1500

    Raportul de forţe a început de la această dată să se schimbe treptat. În ţările Europei Vestice a început revoluţia ştiinţei, exprimată în inclusiv în revoluţia ştiinţei geografiei şi traduse în cucerirea unor vaste suprafeţe de pe planetă şi deci accesul la mult mai multe resurse brute, odată cu accesul la evoluţie tehnologică perenă. Revoluţia ştiinţifică a fost o revoluţie generată de o idee nouă. Mai toate sistemele politice, sociale, religioase, filozofice de pînă la acea vreme conţineau implicit sau explicit ideea că ele sînt cele mai bune din cîte există şi că sint nişte sisteme complete de cunoaştere sau comportament, adică sisteme la care nu se mai poate adăuga nimic important; tot ceea ce era important era presupus cunoscut şi suficient. Sistemul ştiinţific diferă prin faptul că este un sistem incomplet care se prezintă ca atare; în ştiinţă se afirmă necunoaşterea şi se procedează la investigaţii, în timp ce celelalte sisteme afirmă cunoaştere suficientă sau cunoaştere absolută; ele nu pot evolua precum sistemul ştiinţific. Acesta a crescut nivelul tehnologic şi nivelul de pregătire al populaţiei în ţările în care a fost adoptat.

     Astfel puterile Europei de Vest au crescut în putere economică şi în putere militară într-un ritm foarte rapid, care i-a lasat mult în urmă pe indieni şi pe chinezi. Deja în 1850 întreaga Indie era exploatată de către Imperiul Britanic, iar tot pe la această vreme China se tot lupta cu englezii şi cu francezii şi lua bătaie fără drept de apel din cauza inferiorităţii tehnologice. Ceea ce se întîmplă întotdeuna la interacţiunea dintre culturi, este că se produce contaminare culturală, şi puterile din fruntea imperiilor arareori ajung să înţeleagă că reprezintă doar o chestiune de timp pînă cînd acel avantaj care le-a permis să se extindă, să domine şi să cucerească va cădea în mîinile celor ocupaţi şi va fi folosite de către aceştia împotriva imperiului. De aceea imperialismul este o forţă cu consecinţe mixte; în timp ce pe de-o parte populaţiile ocupate sînt exploatate, pe de altă parte iau contact mai devreme sau mai tîrziu cu cunoaşterea din spatele puterii forţelor de ocupaţie, scăzînd diferenţa tehnologică şi astfel posibilitatea de-a fi sub dominaţie.

   Nu a trecut deci prea mult timp pînă cînd toată ştiinţa şi tehnologia europenilor a trecut în mîinile chinezilor, la început mai greu, apoi din ce în ce mai rapid. Atît tehnologia comercială cît şi cea militară, au fost cumpărate, replicate sau furate de către chinezi şi de către indieni, şi acum ne aflăm din nou în situaţia în care ştiinţa şi tehnologia se răspîndesc din ce în ce mai rapid eliminînd diferenţele care provin din această direcţie. În China au observat foarte repede că puterea lor stă în canitatea imensă de resurse umane şi au ales un sistem socialist, pentru a ridica nivelul de pregătire al întregii populaţii şi nu doar a unui grup, restrîns, a unei elite. În India, o ţară cu populaţie apropiată de cea a Chinei lucrurile au mers un pic mai prost, probabil datorită exploatării ei de către Imperiul Britanic, însă în competiţia economică internaţională indienii vin şi ei puternic din urmă.

   Odată cu răspîndirea ştiinţei şi tehnologiei în mod uniform pe suprafaţa planetei ţările care au beneficiat în trecut de avantaje din această direcţie, le pierd - mai exact ţările europene şi S.U.A. îşi pierd pe zi ce trece din puterea economică. Din acelaşi motiv, puterea lor militară ajunge să fie negată şi irelevantă iar în situaţia în care chinezii, ruşii şi indienii au toţi bombe nucleare şi sînt înarmaţi pînă în dinţi cu armament de ultimă oră şi tehnologii de distrugere inovatoare; blocul militar organizat în jurul S.U.A. nu mai poate decît să se lege de ţări mici care nu se pot apăra singure şi nu va putea defel să atace sau să intimideze militar pe acestea mari care contează.

   Rămîne deci pe viitor ca puterea politică să depindă de calitatea şi numărul resurselor umane din fiecare stat, încă luînd în considerare faptul că în economia mondială tranzacţiile se fac în aşa fel încît resursele brute sînt vîndute la preţuri din ce în ce mai mici în comparaţie cu produsele prelucrate.

Pentru a înţelege diferenţele de resurse umane cu care avem de-a face trebuie să dăm nişte cifre. Populaţia Chinei este de 1 300 000 000 de locuitori, iar cea a S.UA. este de 300 000 000; populaţia Indiei este tot de 1 300 000 000 în timp ce populaţia U.E. este de 750 000 000. Deci doar China luată singură are mai mulţi locuitori decît S.U.A., U.E. şi Japonia la un loc. China face parte dintr-o organizaţie economică şi cel mai probabil şi militară, numită "B.R.I.C.S." B.R.I.C.S. de la Brazilia, Rusia, India, China şi South Africa. Această organizaţie care deţine aproape jumătate din populaţia planetei va deţine în foarte scurt timp puterea economică dominantă şi prin urmare şi puterea politică. 

   Actualmente lumea este scindată între doi poli ai puterii economice: pe de-o parte ceea ce numesc eu "Imperiul": S.U.A., U.E., Japonia, Australia, Canada şi cu toţi aliaţii lor şi pe cealaltă parte B.R.I.C.S., cu aliaţii şi sateliţii lor, în timp ce mai multe ţări din Africa şi din alte părţi sînt spectatoare la războiul economic iar altele din Orientul Mijlociu sînt prinse în mijlocul său şi cam ameţite de acţiune.

  Deşi încă Imperiul deţine supremaţia economică la nivel mondial, ea este în "scădere crescută", iar această tendinţă se va accentua. Nouă ni se sevesc nişte poveşti ale analiştilor politici despre cum S.U.A. a ajuns Imperiul care este din cauza eficienţei miraculoase a capitalismului, a libertăţii economice care este practicată în S.U.A. şi alte astfel de gogoşi. În adevăr, S.U.A. este unde este deoarece după cel de-al doilea război era singura naţiune industrializată pe al cărei teritoriu nu trecuse războiul şi care nu era devastată din cauza asta. După război S.U.A. a fost într-o poziţie de putere unică şi şi-a folosit faptul că era singurul loc de unde se mai puteau cumpăra chestii, pentru a-şi răspîndi influenţa pe toată suprafaţa planetei, în timp ce celelalte ţări se ocupau să-şi reconstruiască localităţile distruse, infrastructura dezintegrată şi populaţiile decimate şi traumatizate. Încă se mai profită de pe urma acestor avantaje prin intermediul dolarului, care folosit ca monedă pentru tranzacţiile internaţionale modifică profiturile acelor tranzacţii în favoarea S.U.A., dar probabil că şi această practică îşi va găsi în curînd sfîrşitul.

   Unde ne lasă asta pe noi? Păi ar fi de dorit să avem toate aceste lucruri în vedere şi chiar dacă acum sîntem sclavi ai Imperiului să nu fim printre cei mai ţanţoşi şi mai linguşitori dintre sclavi, aşa cum se întîmplă. Măcar pentru început să nu mai lingem covorul pe care calcă stăpînul, iar dacă politicienii noştri tot consideră că nu se poate fără, măcar să arate că o fac puţin mai în scîrbă. Mă uit la vecinii noştri bulgari, la unguri sau la sîrbi şi văd că au o atitudine mult mai demnă şi mai rezervată, ba adeseori chiar manifestă opoziţie neascunsă faţă de organizaţia imperială care în mod evident nu este interesată de bunăstarea noastră ci de bunăstarea ei, mai ales acolo, la centrul centrului şi nu la periferie, de care sincer, li se rupe. Văd că vecinii noştri au supravieţuit bine-mersi cu această atitudine a lor. 

   Noi, aici (mă refer la politicienii noştri), vrem să fim mai pro-americani decît Unchiul Sam şi mai propeuropeni decît preşedintele U.E. Despre a fi pro ca despre a fi pro, dar ce să mai spui despre a fi anti... Aici anticomunismul este în floare, într-o floare care înfloreşte perpetuu. Se îndeamnă unii pe alţii la a fi care de care mai anticomunist, nu se lasă pînă cînd nu sînt cei mai anticomunişti dintre anticomunişti, trebuie să se spargă în figuri condamnînd neapărat comunismul ca o ideologie criminală, fiind parcă ignoranţi de faptul că în foarte scurt timp viitoarea cea mai mare putere economică de pe planetă este condusă de o organizaţie numită C.P.C., care vine de la "Communist Party of China". M-aş distra teribil peste cîţiva ani, să-i văd pe aceşti vajnici anticomunişti cum vor trebui să-şi înghită retorica anticomunistă ca să poată face afaceri cu Partidul Comunist Chinez.  

  De asemeni rusofobia e la ea acasă în România, şi politicienii noştri se iau la întrecere cu rusofobii americani şi cu cei din alte ţări occidentale, să porcească care cum apucă mai bine pe Rusia şi să explice ce-a mai făcut rău rusia în ultima vreme. În timpul ăsta Rusia, cea mai mare ţară din Europa, cea mai mare ţară din Asia şi cea mai mare ţară din lume, stă călare pe armamentul de ultimă generaţie şi probabil îşi zice distrîndu-se copios: uite-te la idioţii ăştia ce le poate capul. Te pomeneşti că mîine poimîine or să vină peste noi să ne înveţe pe noi cum să ne conducem afacerile şi vieţile, ei necunoscînd cum să şi le conducă pe ale lor.

   De rîs o fi din perspectiva ruşilor, însă din perspectiva românilor nu-i deloc de rîs. Şi nu-i de rîs deoarece politicienii au astfel de manifestări din cauză că o anumită parte din populaţie îi susţine, cu această retorică falimentară şi cu această orientare politică şi economică falimentară. Oameni tineri, de familie bună. Spălaţi pe creieri de prea multă analiză politică.

  

Reclama reclamelor

   Cum o puzderie de reclame vin să ne capteze atenţia din toate direcţiile, pierzîndu-ne o parte considerabilă a timpului, eu m-am gîndit să fac una şi bună, una concentrată, care să reprezinte esenţa întregului mesajul publicitar şi să încorporeze toate reclamele într-o reclamă scurtă şi eficientă. Iată deci la ce am ajuns urmărind eficienţa în exprimarea mesajului tuturor reclamelor:

- Părul tau are o culoare urîtă, dar o poţi schimba cumpărînd vopsele noastre pentru păr. Părul tău este plin de mătreaţă; cumpără şampoanele noastre antimătreaţă.

- Eşti chel, iar dacă nu eşti, vei cheli; cumpără şamponul nostru împotriva căderii părului.

- Miroşi dezgustător, eşti de-a dreptul împuţit(ă), cumpără deodorantele şi parfumurile noastre.

- Viaţa ta este de căcat, eşti stresat, trist şi depresiv, fumează ţigările noastre şi bea alcoolul nostru ca să scapi de realitate. În starea ta naturală nu poţi să socializezi cu alţi oameni, de aceea noi îţi oferim mai mult alcool, ca să scapi de anxietate. Prietenii ştiu de ce.

- Bucătăria ta arată ca o cocină, este plină de germeni care ar putea să te omoare; bine ai face să cumperi produsele noastre de curăţat bucătăria. Baia ta este mizerabilă şi plină de germeni chiar mai periculoşi decît cei din bucătărie, dar poţi cumpăra produsele noastre pentru curăţarea băii.

- Ai dinţii galbeni  şi respiraţia urîtă, cumpără una din cele 100 de paste de dinţi.

- Eşti o fiinţă umană mizerabilă, din care curge sînge odată pe lună; avem pentru tine multe tampoane.

- Nu meriţi să fii iubit, viaţa ta este lipsită de valoare, ca să meriţi să fii iubit, îţi trebuie să cumperi o maşină şmecheră, un ceas sau un telefon de lux.

- Ca să fii acceptat şi respectat în grupul tău social, ai nevoie de nişte haine şi de nişte accesorii "de firmă". Altminteri nu faci nici doi bani.

- Eşti prea grasă, deci trebuie să cumperi serviciile şi aparatele noastre pentru slăbit.

- Hainele tale sînt mizerabile, avem mulţi detergenţi pentru tine.

- Casa ta este penibilă, este lipsită de facilităţi şi arată deplorabil, toţi oamenii rîd de casa ta, dar noi putem să rezolvăm asta vînzîndu-ţi vopsele şi mobilă de lux.

- Să găteşti mîncarea este o tortură, de aceea noi avem pentru tine variaţi roboţi pentru bucătărie.

- Trupul tău este plin de bacterii şi microbi, de care îţi este frică şi care te vor îmbolnăvi, cumpără săpunurile noastre antibacteriale.

- Vrei să ajungi vedetă? Bea Coca Cola. Uite cum vedetele beau Coca Cola şi îţi recomadă şi ţie. Dacă nu bei Coca Cola eşti plictisitor, eşti un nimeni.

- Pielea ta este plină de imperfecţiuni şi defecţiuni, cumpără deci multe creme şi multe loţiuni.

- Nu poţi să suporţi nici un fel de durere, decît să suporţi vreun disconfort mai bine cumperi medicamentele noastre care te vor mîntui de durere.

-  Este imposibil să fii fericită sau mulţumită doar fiind tu însăţi, nu poţi fi tu însăţi decît cumpărînd produsele şi serviciile noastre, fără de care eşti o creatură incompletă, mizerabilă, imperfectă şi defectă, trebuie să cumperi produsele şi serviciile noastre sau vei avea o viaţă plină de suferinţă.

   În timp ce acest mesaj uricios de hate speech se propagă cu viteza luminii şi cu cea a sunetului nu doar în ochii şi urechile noastre ci şi în ochii şi urechile copiilor, pătrunzînd în minţile lor necoapte şi lăsînd acolo urme adînci, stau şi mă gîndesc dacă nu cumva noi am mai avut parte de acest mesaj şi cu alte ocazii.  Şi nu pot să nu-mi amintesc de mesajul bisericilor creştine: păcătosule, te-ai născut defect, te-ai născut incomplet, mizerabil şi imperfect, ca să ajungi la starea de perfecţiune trebuie să te mîntuieşti prin noi, să te mîntuieşti contractînd produsele şi serviciile noastre bisericeşti, pune-te în genunchi!

Singura diferenţă între mesajul de ură al bisericii tradiţionale şi între mesajul de ură al bisericii capitaliste este că cel de-al doilea este construit şi perfecţionat cu mijloace ştiinţifice, testate, mijloace actualizate care se pretează la epoca modernă.

  Din ce motiv ar răspîndi cineva acest mesaj mizerabil şi dezgustător, toxic pentru starea psihologică a populaţiei? Ei vor bani, vor să facă bani, iar bani nu poţi face decît dacă îi convingi pe oameni că ei au nevoie de ceva ce tu poţi să le dai, decît dacă oamenii sînt în nevoie. Şi mesajul de ură este metoda prin care nevoia este creată, întreţinută şi crescută, metoda prin care oameni înainte sănătoşi, ajung suferinzi în căutarea leacului.

   Din ce motiv ar vrea cineva să facă bani mult mai mulţi decît îi trebuie pentru un trai decent? În afara utilităţii practice a banilor, banii sînt un simbol in societatea noastră, un simbol al valorii, al aprecierii şi al meritului. Dacă ai bani, atunci înseamnă că ai valoare, cu cît mai mulţi bani, cu atît mai multă valoare. Cei care vor să facă bani peste măsură vor deci să fie apreciaţi, vor să fie respectaţi, vor să fi iubiţi. Şi vor aceste lucruri cu atîta ardoare, deoarece undeva în adîncul minţii lor, ei nu se simt demni de apreciere, nu se simt demni de respect şi nu simt că merită să fie iubiţi, se simt deplorabil. Ei se simt ca nişte creaturi dezgustătoare, mizerabile, incomplete şi defecte; mai mai că ai vrea să afli cum de le-a trăsnit prin cap să gîndească la asemenea idei năstruşnice...ori dacă nu cumva le-ar fi auzit pe undeva pe afară şi sînt victime ale unei anumite ideologii mercantiliste.     

Mamona a-nviat!

  Se apropie acum cu paşi rapizi sfînta sărbătoare a Paştilor şi poate că populaţia este nerăbdătoare să mănînce drobul şi să ciocnească ouăle, poate că nu este chiar atît de nerăbdătoare, dar comercianţii sigur sînt fericiţi de venirea oricărei sărbători deoarece toate acestea s-au transformat în perioada recentă în festivaluri ale cumpărăturilor şi ale consumului, promovate de către cei ahtiaţi după profituri. 

   De aceea aş considera că ar fi adecvat să aducem urările în ton cu adevăratul spirit al sărbătorilor şi să ne salutăm cu: "Mamona a-nviat! / Adevărat c-a-nviat!", deşi eu am mari dubii că acest zeu ar fi fost mort sau chiar bolnav în perioada recentă.

   Dacă eşti credincios creştin, şi dacă chiar ai ţinut posturile lăsate de Dumnezeu însuşi prin calendarul creştin, atunci chiar este de înţeles că după o perioadă de abstinenţă de la mîncăruri mai mult sau mai puţin grele, este chiar indicat să te îndopi acum suplimentar cu mîncare. Ar fi totuşi la fel de indicat să cunoaştem că aceste sărbători au fost la începutul lor construite în aşa fel încît să se potrivească cu traiul oamenilor din acea vreme, nu cu traiul oamenilor din prezent. 

    Pe vremea cînd sărbătorile pascale erau la început, adică acum multe secole în urmă, în acel timp al anului cînd tocmai se ieşea din iarnă şi se intra în primăvară, nu exista nici producţie industrială a mîncării şi nici congelare artificială, oamenii erau cam subnutriţi în această perioadă şi nu era decît natural, sănătos şi indicat pentru ei să ţină un ospăţ de mai multe zile. Ei sacrificau deci un animal şi îl mîncau foarte rapid pe tot pentru ca nu cumva căldurile primăverii să îi strice carnea. 

   Avînd în vedere că astăzi nici nu poţi să mergi prea mult pe stradă fără să te împiedici de-un supermarket, un bar, un non stop şi două restaurante şi că deşi mîncăm mîncare de calitate proastă, în prezent mîncăm mai mult decît suficient, a te angaja într-un ospăţ de mai multe zile, deja fiind mîncat bine, dacă nu ghiftuit, gras sau obez, nu va face decît să-ţi mai reducă puţin din speranţa de viaţă. Pe de altă parte dacă chiar vrei să-ţi placă mîncarea atunci cînd o mănînci, dacă eşti un hedonist adevărat aşa ca mine, trebuie să cunoşti legea receptorilor de dopamină. 

   Dopamina este principala substanţă care îţi produce plăcere atunci cînd mănînci, dar nu numai, iar ideea este că pe măsură ce creierul este stimulat la o activitate specifică să producă mai multă dopamină, receptorii de dopamină îşi reduc capacitatea de absorbţie, ca să nu prăjească circuitele neurale, şi astfel se întîmplă că plăcerea pe care creierul tău poate să o simtă se încadrează în anumite limite, oricît de multă, oricît de bună şi de variată mîncare ai mînca. 

   Aşadar, ca să simţi mai multă plăcere de pe urma mîncatului şi băutului trebuie să mănînci doar dacă îţi este cu adevărat foame, iar ca să simţi plăcerea maximă, trebuie să te abţii cîte puţin, chiar puţin mai mult, cu cît mai mult te abţii, cu atît mai bună va fi mîncarea, iar cu cît mai ghiftuit eşti cu atît mai mult îţi va apărea că mănînci cherestea sau furaje pentru porci, chiar dacă tu mănînci cea mai bună mîncare posibilă cu tort de zmeură, dulceaţă de căşuni şi o cireaşă în vîrf la desert.

   Mai presus de toate, să nu uităm că excesul şi îmbuibarea te pot duce la spital, şi problema este că te duc la spital cu salvarea, care are obiceiul de-a ţiui pe străzile oraşului într-un mod foarte neplăcut şi strident în această perioadă, tulburînd somnul oamenilor ca mine, care după ce au mîncat o masă moderată vor să-şi facă siesta în linişte.

   Urez deci sărbători moderate, şi să fim recunoscători hazardului că încă n-am ajuns într-o iarnă nucleară şi că încă ne mai suportă planeta şi ne dă de mîncare. Sănătate.

10 libertăţi pe care le-am obţinut în capitalism

   În societatea noastră capitalistă, se crede că a avea libertate înseamnă a avea opţiuni - cu cît mai multe opţiuni, cu atît mai multă libertate. La prima vedere arată binişor această teorie. Dacă de pildă eşti sclav pe o plantaţie, şi ai la dispoziţie opţiunea de-a pleca din sclavie şi de-a trăi undeva fără stăpîn, atunci este clar că opţiunea aceasta îţi oferă mai multă libertate. În baza acestui fapt, sistemul capitalist a creat o adevărată industrie a opţiunilor, opţiuni care apar în orice domeniu al vieţii, de la domeniul vestimentar, pînă la cel alimentar, cel al electrocasnicelor şi al igienei. Să enumerăm împreună cîteva astfel de libertăţi pe care sistemul în care trăim ni le oferă:

1. Înainte eram un sclav oprimat al pastei de dinţi Supercristal, dar a venit capitalismul şi m-a eliberat cu: Aquafresh, Colgate (de mai multe feluri), Blend-a-Med, Sensodyne (pentru dinţi sensibili şi pentru dinţi mai puţin sensibili), Parodontax, Lacalut, Elmex, Biorepair, Oral-B, Crest3DWhite, Fixodent, Hofigal, Seafresh, Yotuel, R.O.C.S. Whitening, Sano Orbitol, Vitoclar, GC Tooth Mousse Strawberry,  GC Tooth Mousse Tutti Frutti şi încă cîteva zeci dacă nu sute de nume de paste de dinţi, pe care spaţiul limitat nu ne permite să le enumerăm aici. 

2. Eram ca un vierme sclavagist care îşi spăla hainele cu dero, condamnat parcă pentru eternitate să îşi spele hainele cu acelaşi detergent obişnuit, cînd deodată libertatea a venit la mine cu cele cîteva zeci de nume de detergent pe care ea le poartă: Ariel (cu 3 arome diferite şi în 4 pachete diferite), Tide, Bonux, Omo şi Sano Maxima, Dasil, Persil şi Perwall şi încă mulţi alţi detergenţi, unul mai neobişnuit decăt celălalt, care deşi în esenţa lor sînt tot nişte detergenţi, fac să simţi libertatea curgîndu-ţi prin venă atunci cînd vezi cum poţi să renunţi la unul şi să cumperi altul.

3. Înainte viaţa omului era predestinată pentru a fi sclav la stat, atît de brutal era sistemul încît te obliga neapărat să îndeplineşti o muncă sclavagistă la stat astfel că nimeni nu rămînea fără lanţuri, te prindeau pe străzi şi te puneau neapărat să munceşti undeva. Acum Libertatea a venit la noi, şi nu doar că încă tot mai poţi să te angajezi ca sclav la stat, dar pe deasupra poţi să te angajezi ca sclav la un patron, iar dacă nu-ţi place la unul poţi oricînd să te duci să sclaveşti la altul, ba chiar poţi să fii sclav la doi patroni deodată. Libertatea de-a fi sclav acolo unde vrei tu să fii sclav este în adevăr libertatea supremă şi pe deasupra oricînd poţi să dai peste posibilitatea de-a nu mai fi sclav nici la stat şi nici la patron, adică să ajungi şomer.

4. Pe vremuri dacă te nimereai să ajungi dependent de o substanţă nu aveai prea multe opţiuni. Era un tip sau două de vodcă, cam la fel cu berea şi vinul, şi puteai să fumezi Carpaţi, Mărăşeşti sau Snagov. Acum ai mult mai multă libertate de-a deveni dependent. Eşti liber să devii dependent de zeci şi sute de specii de vodcă, coniace, palinci, vinuri, beri şi romuri, eşti liber să devii dependent de nicotină cu zeci şi sute de specii de ţigări, cu sau fără filtru, cu filtru mai tare sau mai slab, lights sau ultralights sau super-ultralights. Acum dacă ai bani şi îţi permiţi, eşti liber cu adevărat să devii dependent de amfetamine, cocaină sau heroină.

5. Cum simţeai lanţurile grele ale sclaviei atunci cînd ajungeai la automatul de îngheţată şi era încremenit în trei poziţii: ciocolată, căpşuni şi asortat, iar acum simţi eliberarea văzînd cum poţi să comanzi îngheţată asortată de ananas, vanilie, ciocolată, cafea, căpşuni, lămîie, cireşe, vişine, pepene galben şi pepene roşu - pe scurt, gustul libertăţii. Cum simţeai lanţurile grele ale sclaviei atunci cînd nu ştiai că în afară de Pepsi şi Brifcor mai există cîteva sute de sucuri mai mult sau mai puţin naturale, unele chiar prea puţin naturale, în esenţa lor apă cu zahăr şi nişte arome, dar diferite în individualitatea numelor şi a culorilor pe care le poartă. Ei bine, acum ai de unde alege în aşa fel încît să nu ajungi înlanţuit de gustul vreunui singur suc ci să consumi cîte 3-4 mărci simultan, astfel gîlgîind şi făcînd gargară cu libertatea.

6. Sub talpa opresivă a izolării de informaţie erai ţinut public captiv al unui program de tv şi radio lipsit de orice alternative, nu exista decît un singur canal de televiziune şi din cauza asta te urcai pe casă ca să orientezi antena înspre ruşi sau bulgari, ori ascultai Europa Liberă pe ascuns.Din cauza asta, adeseori ieşeai pe afară şi începeai să te uiţi la copaci, ierburi şi la soare, ori la lună şi la stele. Acum Europa Liberă a venit la noi şi sîntem liberi să stăm în faţa televizorului 24 din 24, atît de diverse şi de apetisante sînt multiplele realităţi virtuale care ies prin ecranul televizorului încît din cauza acestei libertăţi şi diversităţi de opţiuni, mulţi au devenit ai televizorului - credincioşi prizonieri.

7. În timpului regimului anterior nu ţi-ai fi permis să arunci cu ouă în conducători poate şi de frică, dar mai ales din cauză că nu se găseau; ca să faci rost de ouă trebuia să apelezi la rudele tale de la ţară, şi aveai ouă de ţară, fiecare cu nuanţa sa, atît pe coajă cît şi pe gălbenuş, fiecare ou avea personalitatea sa derivată din personalitatea găinii care-l oua. Acum se găsesc ouă pe toate drumurile şi la orice oră doreşti, inclusiv la non stop, nu mai trebuie să stai la nici o coadă şi ai libertatea de-a mînca ouă cîte şi cum pofteşti. Totuşi, aceste ouă sînt identice atît la culoarea cojii, cît şi la culoarea gălbenuşului şi la gustul surprinzător, suspect de insipid, de ou ouat de o găină stresată şi oprimată, într-o societate a găinilor cu desăvîrşire totalitaristă în care toţi indivizii sînt traşi la indigo, condamnaţi fără nici o vină să stea treji într-o închisoare şi să doarmă doar pe Patul lui Procust.  

8. O penurie adevărată era atunci cînd venea vorba de superstiţii şi pseudoştiinţă medicală. Era din cale afară de restrînsă libertatea de-a accesa serviciile de biorezonanţă, astrologia, ghicitul în palmă, vrăjitoria (albă sau neagră), clarvăzătorii, cititorii în globul de sticlă şi în testiculele de ţap, homeopatia, vindecarea prin cristale şi pietre preţioase, terapia cu magneţi, lupta împotriva vaccinării, urinoterapia, vindecarea prin credinţă, aromaterapia, reiki şi iridiologia. Acestea erau greu înspre imposibil de găsit dar acum putem să mulţumim lui Mamona că ele propsperă ca ciupercile după ploaie şi noi avem libertatea nesperată de-a fi înşelaţi de o gamă cît mai largă de şarlatani cu scamatorii dintre cele mai diverse şi mai rafinate.

9. Acelaşi totalitarism era prezent şi în sfera religiei, unde singura opţiune acceptată cam în scîrbă de către sistem era religia creştin ortodoxă, însă nici aceea pe faţă şi nu prea la vedere. În capitalism însă, avem libertatea de-a ne închina la ce fel dumnezeu vrem noi; dacă nu-ţi convine să fii sclavul dumnezeului creştin-ortodox poţi oricînd să optezi pentru un dumnezeu mai sectant, precum cel adventist sau cel mormon, acum ai libertatea de-a te închina pînă la podea inclusiv în faţa dumnezeului baptist, a dumnezeului baptiştilor liberi, a dumnezeului baptiştilor vechi, a dumnezeului baptiştilor reformaţi, a dumnezeului baptiştilor de sîmbătă, a dumnezeului baptiştilor Bisericii lui Dumnezeu, a dumnezeului martorilor lui Yehova şi a dumnezeului penticostal în vecii vecilor, Amin!

10. Toate aceste libertăţi sînt umbrite însă de cea mai mare libertate pe care am căpătat-o în democraţie. Acum putem să ne alegem conducătorii, putem să ne alegem stăpînii, avem la dispoziţie zeci de opţiuni, precum avem la dispoziţie detergenţii, pasta de dinţi sau mărcile de adidaşi. Ei, dar cum ar putea să fie cineva liber dacă nu îşi poate alege stăpînul, dacă nu poate renunţa la un stăpîn pentru alţii? Aşa sîntem noi acum, nu avem doar un singur iubit conducător ci avem o puzderie, şi dacă nu ne plac iubiţii conducători, putem odată la 4 ani să punem pe alţii, cel puţin la fel de iubiţi, dacă nu chiar mai mult.

Şi ca libertatea să fie totală şi desăvîrşită, partidul comunist este interzis prin lege, astfel încît să nu mai existe opţiunea care le interzice pe celelalte. 

   Avînd atîtea libertăţi şi opţiuni la dispoziţie şi avînd în orice moment atîtea decizii de luat, ne umplem întreaga viaţa cu ele şi nici nu-i de mirare ca din cauza lor cel mai des ne trezim în mod paradoxal ca am rămas fără nici un pic de timp liber.

Cum ştiinţa este pusă să slujească ignoranţei

  Un om obscur numit Isaac Asimov, se lamenta odată mai demult în felul următor:

   

   Cel mai trist aspect al vieţii în momentul prezent este acela că ştiinţa acumulează cunoaştere mult mai rapid decît societatea acumulează înţelepciune.

  Se pare că degeaba se văita el astfel căci nu prea mulţi l-au luat în serios, şi oricum nu te aşteptai să-l ia în serios bucătăreasa de la cantină sau fierarul satului ci poate oamenii cu facultăţi şi studii cărora li s-ar fi adresat el în special, însă vezi bine că nici la aceia n-a prins bine, căci dacă ar fi prins poate am fi văzut şi noi vreo acţiune mai concertată în această direcţie. Oricum, ceva anume în fiinţa umană există, care te face să strigi ca profetul nebun în deşert, chiar ştiind că oamenii cetăţii nu te vor asculta defel, nu te poţi abţine să nu predici la pietre şi la nisip şi dacă nici ele n-ar fi, ai predica la neant despre starea revoltătoare de idioţenie a lumii în care trăieşti.

   Înainte, pe vremea cînd biserica domina viaţa culturala a Europei şi a altor părţi de lume, ignoranţa şi dezinformarea se propagau încet dar sigur prin intermediul autorităţii religioase. Oamenii din acea vreme au crezut timp de secole că ei cunosc cele mai importante lucruri care pot fi cunoscute despre lume şi despre viaţă şi că nimic important nu mai este de cunoscut. Putem aprecia acum cît de îndreptăţiţi erau să creadă aceste lucruri.

  În prezent, ignoranţa şi dezinformarea nu se mai propagă încet şi sigur ci se propagă cu viteza luminii prin tehnologie de ultimă oră. Acum oamenii nu mai cred că ei cunosc tot ceea ce-i important de cunoscut ci sînt complet dezorientaţi şi înţepeniţi prin fluxul imens de informaţie care le ajunge la neuroni, drogaţi cu informaţie de toate felurile nu se mai pot gîndi într-un mod coerent la problemele reale care există în viaţa lor şi în viaţa societăţii lor.

  Cercetări revoluţionare din informatică, electromagnetism şi optică au dat naştere la minuni ale tehnologiei precum microprocesorul, fibrele optice şi internetul, astfel încît omului să-i parvină direct în ochi o reclamă irezistibilă la noua trotinetă electrică pliabilă cu baterie de 40 km şi viteză de 30 km/h cît şi cele mai tari ştiri mondene, prin care pătrunzi în esenţa vieţii. Aşa că astăzi, dacă cineva vrea să propage propage ignoranţa şi irelevanţa, el poate să o facă cu viteza luminii, cu eficacitate maximă şi cu o putere de dispersie extraordinară. Iar de oameni care au interes să dezinformeze, să mintă şi să inducă pe alţii în eroare, nu doar că nu ducem lipsă ci nu putem să scăpăm de ei.

   Cineva ar putea să arate înspre vastele posibilităţi de informare şi înspre faptul că oamenii au acces prin intermediul tehnologiei la întreaga cunoaştere a umanităţii, însă aceste posibilităţi au obiceiul de-a rămîne posibilităţi şi de-a nu se transforma în realităţi. Uitîndu-ne sumar pe informaţia traficată în prezent, nu am putea decît să extragem concluzia că problema noastră cea mai presantă şi mai actuală este că nu sîntem suficient de distraţi, nu avem parte de suficient divertisment şi că în muzica lui Justin Bieber se găseşte un mesaj vital supravieţuirii noastre.

   Apoi a arată cu degetul înspre partea cea bună a unui măr nu face ca putregaiul să dispară, mai ales cînd mărul este aproape în întregime putred. Dacă am reduce toată specia noastră la un singur om, atunci am putea spune că în adevăr acel om se află la o petrecere, beat mort şi bolborosind inepţii, în timp ce casa i se strică iar sănătatea i se duce pe apa sîmbetei. Ştiinţa se află în slujba prostiei şi asta este o tragedie.

   Şi în acest context există oamenii care îşi doresc mai mult avans tehnologic, mai multe minunăţii ale ştiinţei, care să fie puse în slujba unor scopuri cel puţin discutabile iar adeseori criminale sau suicidale. 

    Să facem un experiment mental:

   Să zicem că ai doi copii şi că îi iubeşti şi că ai vrea să-i vezi crescînd şi dezvoltîndu-se, iar copii tăi sînt fraţi nu doar biologic dar şi psihologic, fiecare dintre ei doreşte binele celuilalt şi nu i-ar face rău niciodată, nu are nici un scop ascuns şi nici un secret faţă de celalălalt, frăţia lor este una adevărată, iar ei sînt împăcaţi cu sinea lor şi cu natura din jurul lor, dorinţa lor de căpătîi este de-a învăţa să fie cît mai înţelepţi.

   Ai da atunci pe mîna lor toată cunoaşterea care se poate cunoaşte, ştiinţa de-a controla forţele naturii, focul şi electricitatea, puterea atomică şi ştiinţele biologiei şi ale astrofizicii? Probabil că da, chiar ar fi indicat ca ei să cunoască aceste lucruri precum şi multe altele.

   Trecem acum la situaţia a doua în care ai tot doi copii, dar care ocazional se duşmănesc şi îşi doresc moartea unul altuia, se ceartă, sînt invidioşi, geloşi şi lacomi, au probleme grave cu autocontrolul şi cu disciplina, sînt întotdeauna în competiţie şi caută să se saboteze unul pe altul, mincinoşi şi perverşi, războinici din convingere detestă pacea şi înţelegerea. Ar fi bine să le dai pe mînă toate tehnologiile şi ştiinţele ca să le folosească pentru scopurile lor războinice? Dacă eşti un părinte responsabil, clar este că nu, singura cunoaştere la care ar trebui să aibă acces aceşti copii este acea cunoaştere care-i poate ajuta să găsească echilibrul lor cu lumea din preajmă şi să rezolve conflictele pe care le au unul cu celălalt.

   Şi în această a doua situaţie sîntem noi, în situaţia în care oamenii caută să-şi împlinească cele mai primitive instincte şi cele mai neroade scopuri cu cele mai sofisticate mijloace şi cu cele mai eficace metode. Ştiinţa serveşte invidiei, lăcomiei, furiei şi minciunii, serveşte nebuniei şi răzbunării, ştiinţa devine o unealtă pentru prostie şi asta este o mare nenorocire. Situaţia în ansamblu este foarte tristă şi nu putem să ne bucurăm decît pentru faptul că mijloacele pentru a ucide oameni au devenit atît de sofisticate şi monstruoase încît ele nu ar distruge doar viaţa unui inamic anume ci ar distruge toată viaţa omenească.

 

Să cunoaştem ce înseamnă că cineva are talent

  Văzut-am acum ceva vreme o emisiune la televizor, intitulată "românii au talent". Imediat a-nceput mintea să-mi zburde. Cum adică "românii au talent", dar ceilalţi oameni, care nu-s români, aceia n-au talent? De ce să nu zicem că toţi oamenii au talent?

  Toată şarada asta cu talentul este o mică decepţie; ni se arată nişte oameni care au anumite capacităţi şi aptitudini şi se evită cumva să se spună cum se întîmplă că ei au acele aptitudini şi nu alţii. Unii au talent la literatură ori muzică clasică, alţii la pictură, talent la tenis, talent la matematică, talent la afaceri, talent la gimnastică sau talent în arta culinară, dar nimeni nu vrea să vorbească despre talent atunci cînd e vorba despre oamenii care au talent la consumul de alcool, ţigări şi alte droguri, talent la procrastinare sau la bîrfă, talent la sex sau la sedentarism, talent la furat sau la omorît. 

   Ceea ce vreau să vă spun, este că noi oamenii, sîntem pentru scopurile practice identici din punct de vedere genetic cu oamenii de acum 50 000 de ani. Şi cam toţi sîntem talentaţi la lucrurile care erau în vogă pe atunci - alergatul prin savană, limbajul uman şi întreţinerea relaţiilor sociale. Cei care n-au fost pricepuţi în aceste activităţi n-au mai apucat să se reproducă.

  Talentul pentru matematică sau literatură sînt de exemplu rezultate din aptitudinile oamenilor pentru a învăţa limbaje, matematica fiind cum ştim un limbaj. Deci nu există aptitudini înnăscute în oamenii prezentului pentru activităţi care n-au existat pentru cea mai mare parte a existenţei speciei noastre şi care au apărut în ultimii 6000 de ani sau chiar în epoca modernă. 

  În măsura în care talentul este înnăscut, el este un talent pentru acele activităţi care au fost necesare existenţei noastre în decursul evoluţiei, iar acolo unde el se manifestă în activităţi specifice doar epocii moderne, el nu poate să fie decît dobîndit. Aceasta ne învaţă că noi în principiu putem să dobîndim orice talent cu condiţia să investim suficientă muncă în acel domeniu şi că la nivel genetic avem toţi cam aceleaşi talente, mari şi late. Talentul este deci foarte multă muncă, convertită în expertiză într-un domeniu şi nu vreo calitate care i-a picat norocosului în sîn atunci cînd s-a întîmplat de i-a pus Dumnezeu mîna în cap. 

   Ceea ce mă deranjează foarte tare totuşi la această ridicare în slăvi a talentului este următorul lucru: nu este pusă în discuţie utilitatea respectivului skill. Dacă un om vine pe scenă şi face nişte scamatorii care îi lasă pe toţi încremeniţi de uimire, poate dacă reuşeşte să pună una peste alta 30 de farfurii şi apoi să se urce behăind deasupra lor sau dacă reuşeşte să dreseze un ţînţar ca să-şi bage trompa în fund şi să se sugă singur de sînge, atunci toata lumea aplaudă extaziată ca şi cînd un prea măreţ act s-ar fi împlinit.

   E luna februarie acum, sînt 20 de grade afară, oare cînd or să lovească cu adevărat catastrofele climatice are să ne folosească la multe urcatul pe cele 30 de farfurii şi ţînţarul dresat să-şi bage trompa-n fund? Nu prea cred. Nici urcatul pe farfurii, nici dansatul, nici cîntatul (poate doar cel de jale), nici băgatul mingii în plasă, sub plasă sau peste plasă. Oare este de apreciat talentul de dragul talentului sau ar fi bine să ne apucăm şi noi de nişte lucruri mai serioase? Dacă un om depune o cantitate de muncă imensă într-o activitate care nu are nici o folosinţă serioasă afara de aceea de-a-i face pe oameni să rămînă izbiţi de mirare, este de apreciat acest lucru ori este un lucru ridicol şi o pierdere de viaţă?    

Sclavii lui Dumnezeu, o sectă a religiei sclavilor fericiţi

     Cine cunoaşte de mai mult timp acest blog a observat pe la începutul lui textele vizau aproape exclusiv subiecte legate de critica religiei, iar în perioada recentă tematica s-a mai diversificat. Pentru a afişa această transformare în cele ce urmează, acest loc pentru discuţii se va numi "sclavii fericiţi", un nume care spun eu că este ceva mai încăpător pentru tematica mai diversă, dar la fel de misterios pentru cine stă şi se gîndeşte o clipă ce ar putea să însemne.

    Pe vremea cînd am început să scriu, uitîndu-mă la lumea noastră şi la regulile după care ea funcţionează, am tras concluzia că ceva în ea nu funcţionează cum trebuie, că ceva este foarte greşit în modul în care noi ne gîndim şi acţionăm. Ne aflăm toţi pe această planetă minusculă, cel mai probabil în centrul vreunei colosale periferii a Universului şi nu avem nici un plan de dezvoltare pe termen lung; este ca şi cum am orbecăi prin întuneric necunoscînd dacă nu cumva ne îndreptăm exact înspre un mare dezastru sau poate înspre o serie de catastrofe succesive. Autoextincţia nu este la ora actuală imposibilă iar puterea noastră de-a prezice viitorul nostru colectiv lasă foarte mult de dorit. Am aflat în epoca modernă de unde venim, dar nu ştim încotro ne îndreptăm şi mai grav este că oriunde ne-am îndrepta, o facem cu paşi din ce în ce mai mari. Pe cît de trist este că mulţi oameni se află în conflict cînd discută aceste probleme, pe atîta este că cei mai mulţi nici nu-s interesaţi de ele căci au alte priorităţi, acelea furnizate de presa de scandal. 

     Mie totuşi îmi apare ca a fi cel mai important subiect de discutat în spaţiul public, cel mai demn de discutat şi totodată cel mai interesant, încă n-am găsit ceva mai interesant decît acesta şi nici nu-s încrezător că voi găsi prea devreme unul mai bun. Un subiect care pune în discuţie cele mai fundamentale concepţii şi credinţe ale oamenilor, care îi transformă, şi care m-a transformat şi pe mine.

    Nu, nu am ajuns să cred în vreun dumnezeu şi încă susţin că a avea o religie falsă şi depăşită de problemele actualităţii este cea mai mare nenorocire. Ceea ce s-a schimbat între timp este că am studiat foarte multe materiale din diverse domenii şi am practicat nişte obiceiuri mentale noi. Acestea m-au adus la concluzia că faptele nu pot fi ori bune ori rele ci că ele au atît consecinţe bune, şi cît şi rele. Aş fi putut spune că ştiam acest lucru de foarte mult timp, însă vine o vreme cînd cunoşti un lucru la modul intelectual, iar apoi îl cunoşti la modul experienţial, şi este ca diferenţa dintre a cunoaşte drumul şi a merge pe drum. Cumva, a privi lucrurile din această perspectivă duce la o clarificare a imaginii, deoarece atunci cînd crezi că ceva este ori bun, ori rău, emoţiile, interesele şi intenţiile intră în tablou, împiedicînd şi deformînd observaţia obiectivă. Un lucru se vede într-o altă lumină atunci cînd ţi-l doreşti cu disperare sau cînd îl deteşti ori îţi este frică de el.
    Tot astfel s-a întîmplat că am pierdut pe drum furia; eram un om foarte furios şi foarte revoltat de faptele într-adevăr revoltătoare care se întîmplă în lumea noastră iar acum încă înţeleg mesajul pe care furia mi-l transmitea înainte, dar paradoxal, îl înţeleg fiind liniştit. De asemeni înţeleg că agresiunea şi violenţa de orice fel sînt nişte metode foarte primitive pentru a rezolva probleme foarte complexe. După o îndelungă consideraţie, am decis că sistemul etic pe care trebuie să-l susţin se află la extrema stîngă, asta însemnînd că acum, mai mult decît niciodată, într-o lume ultratehnologizată şi globalizată, competiţia, conflictul, disensiunile şi expansiunea brută şi exponenţială a oamenilor în detrimentul ecosistemului biologic non-uman, nu va aduce decît ameninţări suplimentare şi mai multă incertitudine pentru supravieţuirea speciei noastre; noi sîntem autorii unui dezechilibru în acest ecosistem, ale cărui consecinţe nu le putem prevede, iar acolo unde le putem prevede ele nu arată deloc bine pentru noi.

    Acum foarte mult timp, religia conţinea sistemul etic al tribului, viziunea despre lume, filozofia existenţialistă, sărbătorile şi comemorările, distracţiile colective, metodele de vindecare, cît şi sistemul juridic, politic şi economic - era teocraţie absolută. Pe măsură ce avansăm în timp înspre data curentă, observăm că religia tradiţională îşi pierde treptat puterea şi atribuţiile şi ajungem la situaţia actuală în care zicem că biserica este separată de stat.
    În timp ce aşa susţin unii oameni, alţii susţin că religia este la fel de puternică precum a fost şi în trecut şi spun că noi în fapt sîntem adepţii unor religii seculare şi credincioşi în dogmele unor religii seculare. Eu am să adopt această a doua poziţie, şi am să numesc în continuare nazismul, capitalismul şi comunismul drept religii (seculare), deoarece ele au preluat toate funcţiile la care religiile tradiţionale au renunţat; ele au servit sau servesc exact la ceea ce serveau religiile tradiţionale în trecut. De asemeni, naţionalismul, neoliberalismul, ecologismul, conservatorismul sau anarhismul pot fi băgate la categoria alte secte, curente şi denominaţii religioase.

    Cu atît mai importantă este această redenumire a acestei stări de fapt, cu cît am văzut prea mulţi oameni care nu sînt ţărani creştini ortodocşi, care sînt tineri, "educaţi", au acces la internet şi care cred că ei nu-s îndoctrinaţi, că ei nu-s spălaţi pe creier. Asta este o absurditate. Sîntem în prezent în continuu bombardaţi cu informaţie mult mai potentă pentru îndoctrinare, informaţie pe care nu avem fizic timp să o judecăm critic, să o verificăm şi în acest context există oameni care cred că ei nu-s îndoctrinaţi, ceea ce reprezintă de fapt culmea îndoctrinării.

    Cînd vezi un preot predicînd copiilor poveşti manipulatoare inventate de inginerii religiilor de acum 2000 de ani, atunci se cheama că este îndoctrinare religioasă, dar cînd vezi predicate aceloraşi copii poveştile manipulatoare din reclamele de la televizor, inventate de psihologi şi ingineri în advertising, atunci se cheamă libertate. Şi de aici cunoaştem că lumea noastră este plină de sclavi, care de care mai îndoctrinaţi şi plină cei mai îndoctrinaţi, cei care cred că sclavia este libertate.
    Ce îi face pe oameni să se laude cu lanţurile sclaviei precum credincioşii se laudă că-s robii lui Dumnezeu? Promisiunea fericirii. Aceasta ia două forme, scăparea de suferinţă întîi, şi căutarea fericirii mai apoi. Nu este propovaduită pînă la refuz în lumea noastră scăparea de iluzii şi nici căutarea realităţii, ci sînt propovăduite scăparea de suferinţă şi căutarea fericirii, şi de aici ne dăm seama că noi trăim într-o religie, poate nu la fel de mistică precum religia tradiţională, dar nici prea departe de ea; noi nu sîntem învăţaţi şi îndemnaţi să căutăm adevărul, ci sîntem învăţaţi să căutăm confortul psihologic.
   Dumnezeu nu reprezintă decît o anumită metodă prin care oamenii ajung la confort psihologic, sacrificînd realitatea pentru acest confort, iar în perioada recentă au apărut pe piaţă sute şi mii de dumnezei, care de care mai sofisticaţi, care vin să-ţi dea confortul prin multiple metode, trebuie numai să te închini la ei. Dimensiunea decepţiei şi mărimea iluziei nu pot fi înţelese decît atunci cînd te uiţi la feţele oamenilor şi la comportamentul lor. După atîta amar de fugă după confort psihologic, te-ai aştepta să trăieşti într-o lume de oameni care sînt mulţumiţi, liniştiţi, echilibraţi pshihic. Cînd colo ei sînt vai de steaua lor, nimeni nu e mulţumit, toţi se simt frustraţi, incompleţi şi dezamăgiţi iar firmele de medicamente pentru boli mintale prosperă ca niciodată. Cel mai rău este totuşi faptul că trăim în afara adevărului.
    În acest context ateismul şi războiul cu zeii falşi, vechi sau noi, trebuie practicat cu determinare şi perseverenţă şi este necesar a ţine în minte că sclavii sînt cel mai bine ţinuţi în lanţuri atunci cînd ei cred că le va fi bine, că lanţurile le vor aduce confort, că vor fi nişte sclavi fericiţi. 

Sîntem toţi nişte animale

   Nu cunosc exact motivul, dar de cînd mă ştiu mi-a făcut o deosebită plăcere să afirm lucruri neplăcute pentru cei mai mulţi dintre oameni. Poate e doar cinism. Şi cumva, printr-o coincidenţă fericită, lucrurile care ne produc cea mai multă neplăcere sînt cele care pe lîngă faptul că-s neplăcute mai sînt şi adevărate. O minciună neplăcută nu are puterea unui adevăr neplăcut şi eu cînd aud astfel de adevăruri rostite, am un sentiment care nu ar putea fi echivalat decît cu sentimentul împlinirii justiţiei divine.

  De la distanţă, unul dintre cele mai neplăcute adevăruri pe care oamenii nu vor să-l audă, este acela că sîntem toţi nişte animale, şi cu bonus, animale căcăcioase şi muritoare. Nimeni nu vrea să audă aşa ceva, nici să audă şi cu atît mai puţin să gîndească la acest lucru.

    A fi un animal este privit drept o insultă, ca în expresiile "măi animalule!", "nişte animale au locuit aici, nu nişte oameni", "acest comportament este animalic" sau "să fim oameni, nu animale". Nu doar numele de animal este folosit pe post de insultă dar şi numele specifice ale unor animale, aşa ca în: "porcule", "boule", "măgarule", "eşti o vacă", iar unele cuvinte, precum cuvîntul "dobitoc" şi-au pierdut sensul iniţial de animal şi au ajuns să însemne doar insulta. 

    Şi totuşi, faptul că sîntem animale explică atît de multe lucruri care altfel nu îşi găsesc explicaţia. De cînd te naşti şi pînă cînd mori, nu se poate să nu te loveşti aproape zilnic de fapte care te îndreaptă foarte puternic înspre ideea că eşti unul dintre animale. Ba cîteodată privind la unele animale spunem ceva de genul: "Uite la ei, zici că-s oameni".

    Din timpuri îndepărtate, o campanie fără seamăn a fost declanşată de anumite ideologii împotriva conştientizării şi recunoaşterii de către noi a faptului că sîntem animale şi această campanie a fost şi încă este deosebit de toxică pentru noi, la fel cum ar fi pentru orice fiinţă care îşi reneagă propria natură, necunoscînd că este ceea ce este. Necunoscînd ceea ce este, nu va cunoaşte de ce face lucrurile pe care le face. Cineva nu poate decît să-şi imagineze progresul mult prea minuscul pe care l-ar fi înregistrat cunoaşterea noastră despre noi înşine dacă am fi negat în continuare faptul că sîntem toţi animale, dar poate să observe lipsa acestui progres pe vremea cînd adevărul că sîntem animale a fost renegat.

  Relaţia noastră cu animalele a fost şi este una foarte complicată. În timp ce pe unele le iubim, pe altele trebuie să le ucidem şi să le mîncăm, pe cîteva le folosim pe post de sclavi, de altele ne este o frică teribilă deoarece pot să ne omoare, iar pe acelea dintre ele pe care le numim paraziţi avem o mare ciudă, inspirată probabil de lipsa lor totală de respect pentru noi. În acest lanţ al relaţiilor noastre complicate cu animalele, noi putem să observăm că nu sîntem în nici un fel mai buni sau mai răi decît ele, sîntem criminali şi victime în acelaşi timp, stăpîni şi sclavi, paraziţi şi parazitaţi, unele sînt hrană pentru noi iar noi sîntem hrană pentru altele, nimic deosebit faţă de situaţia altor animale din circuitul vieţii şi morţii. 

   Referirea la animale ca la nişte creaturi inferioare nouă provine din considerarea unor perspective care permit această calificare; din alte perspective nu ne-ar părea foarte evident că un om este superior unui virus, mai ales cînd omul este distrus de către virus fără drept de apel. În nici un caz această referire nu provine din realitate - ci dintr-o dorinţă puternică pe care o avem de-a fi superiori animalelor, de-a le depăşi în toate aspectele, de-a depăşi condiţia lor. În adevăr nici noi nu sîntem superiori animalelor şi nici ele nouă.

    A fost din cale afară de contraproductiv să negăm că sîntem animale dar a accepta acest fapt cu adevărat ne poate lumina calea în mai multe aspecte. Cui îi este ruşine că este animal nu înţelege cum să aprecieze viaţa. Poţi călători sute de milioane de kilometri depărtîndu-te de Pămînt şi nu ai să găseşti o fiinţă mai complexă şi mai minunată decît un vierme nenorocit pe care aici poate ai să-l striveşti cu piciorul în scîrbă. Pe cît de complex şi minunat animalul, pe atît de failibil şi fragil este, adică perisabil şi supus erorii, şi odată cu animalul şi noi sîntem la fel de perisabili şi supuşi erorilor. De aceea devenim fricoşi sau violenţi atunci cînd nu este cazul, deoarece putem fi foarte uşor decepţionaţi.

   Şi cum vom accepta că sîntem toţi animale, exprimînd fapte concrete din viaţa noastră socială cu ajutorului acestui adevăr proaspăt acceptat, vom cunoaşte nişte lucruri noi. De exemplu că statul nostru este guvernat de o haită de animale perisabile şi supuse erorii, pe care noi le numim guvernanţi. Aceste animale trebuie să aplice legi construite de către o altă haită de animale supuse erorilor, numite animale parlamentare. Dar mai înainte ca legile să fie utilizate, ele trebuie să fie aprobate de către un alt animal (evident, spus erorilor şi decepţiilor felurite), care se numeşte preşedinte. Pe scurt, societatea noastră este condusă de nişte animale supuse erorilor. Să cîntăm şi să ne bucurăm.