Lipsit de orice speranță

    Mai deunăzi m-a întrebat un bun creștin dacă am vreo speranță în viață și i-am răspuns că nu, și nici nu vreau sa am vreuna. În cultura noastră speranța este echivalată cu o calitate; oamenii "promițători" sunt numiți mari speranțe iar despre cei ca mine, care se autonumesc lipsiți de speranță, se crede că sunt pe fundul prăpastiei, eventual într-o depresie gravă.

    Nu într-o depresie gravă, ci într-o eroare gravă se află oamenii plini de speranțe așa cum ne va arăta o scurtă analiză rațională a acestei noțiuni.

   Speranța este un sentiment care se învârte invariabil într-o sferă a incertitudinii; nimeni nu apasă butonul de parter și speră apoi că va coborî liftul - îl apasă și știe că liftul va coborî. Atunci când cineva lovește mingea cu piciorul, nu o face din cauză că are o speranță în deplasarea mingii - e convins că mingea se va deplasa. În schimb oamenii pot spera că va fi vreme favorabilă lor din cauză că nu știu sigur dacă va fi astfel și pot spera că vor câștiga la loterie din cauză că nu este complet exclus sa câștige. Acolo unde certitudinea există, speranța nu are loc.

   Pe de altă parte, speranța este asociată exclusiv cu un rezultat pe care individul îl consideră de dorit, cu un rezultat pozitiv pentru viața sa, de aceea constatăm că oamenii nu speră să își decopere vreo tumoare, să aibă un accident rutier, să fie trași pe sfoară sau să fie mințiți de partenerii lor de viață.

   Speranța se află deci la intersecția unei dorințe cu un scenariu greu predictibil, deși avem situații în care dorința este atât de puternică încât probabilitatea ca ea sa devină realitate este estimată cu cea mai mare eroare posibilă. Astfel se întâmplă în cazul speranței în câștigul la loterie sau în cazul speranței în viața după moarte, cazuri în care rezultatul este mult prea ușor de prevăzut. Practic, este doar o versiune a gândirii dezirative, acea eroare în care oamenii încearcă să conformeze realitatea factuală dorinței lor, folosindu-se nu de rațiune și de acțiune, ci de autoiluzionare.

   A te aștepta ca ceva pozitiv să se întâmple în viața ta fără să ai dovezi că se va întâmpla și fără a estima corect probabilitatea ca acela să se întâmple nu este o eroare trivială, deoarece această așteptare suspendă eventuale acțiuni ce ar trebui să fie executate pentru împlinirea rezultatului dorit. Decizia unui agricultor de-a nu investi în irigații pe baza speranței că va avea parte de vreme ploioasă îl poate duce la faliment.

    Cei ce speră la dreptate fără să aibă dovezi că se va întâmpla astfel și cei ce speră la bunăstare fără să aibă dovezi că vor avea bunăstare sunt cei ce vor eșua să întreprindă acțiuni pentru a împlini aceste deziderate, sunt cei ce vor rămane nedreptățiți și mizeri, vor trăi și vor muri nedreptățiți și mizeri, dar cu speranțele nespulberate. Știm cine sunt ei, și mai știm cine și ce le oferă lor aceste speranțe.

    Eu nu am speranțe, eu am scopuri și planuri și evit pe cât pot să-mi bazez acțiunile pe așteptări false despre realitate. Speranța a fost și este glorificată deoarece se spune că le dă motive unora să treacă peste momente dificile, dar pentru a depăși momentele dificile există motive mult mai bune decât iluziile. Este posibil ca cei ce își întemeiază viața doar pe niște iluzii să fie mai devreme sau mai târziu deziluzionați și atunci își vor pierde voința de trăi. Și este imposibil să fie deziluzionaţi cei care nu au fost în prealabil iluzionaţi, adică cei care își întemeiază viața pe fapte, pe dovezi și pe adevăruri.

Dumnezeul creştin

    Oricine va poposi pe acest blog şi va citi câteva texte, va sesiza imediat că sunt un om nervos. Şi am să explic unul dintre motivele pentru care sunt nervos. Eu trăiesc într-o ţară în care cea mai mare parte a populaţiei declară că slujeste dumnezeului abrahamic, celui mai sinistru personaj existent in ficţiune, un monstru absolut chiar şi după propriile-i standarde morale, standarde care sunt atât de joase încât au speriat până şi pe barbarii cărora le-ar fi fost impuse aceste standarde conform Bibliei. Ar fi fost bine să fie doar problema României însă este o problema globală; jumătate din populaţia planetei noastre se declară adeptă a unor religii ce venerează pe acest căpcăun psihopat, dezaxat si turbat. Responsabilitatea noastră, a oamenilor secolului XXI, este să scăpăm omenirea de această supremă ruşine.

   A se nota că toate epitetele pe care le voi aplica acestei creaturi fantastice sunt doar nişte eufemisme, nişte alegeri nepotrivite ale cuvintelor ce ar trebui sa desemneze caracteristicile morale ale dumnezeului abrahamic. Problema cu limbajul uman este aceea că nu a dezvoltat noţiuni care să ilustreze cu acurateţe satisfăcătoare proprietăţile zeului creştin, musulman şi totodată iudaic - dereglatul mintal al Vechiului Testament. Răsfoind compendiile de psihopatologie vom descoperi că abundenţa de tulburări psihice devine o sărăcie lucie atunci când vine vorba de-a aplica denumiri ţicnelilor şi deraierilor paranoice ale acestei entităţi malefice.

   Ori că îneacă întreaga specie umană, ori că-i pedepseşte pe Adam şi Eva pentru faptul de-a obţine cunoaşterea binelui şi a răului, că pretinde sacrificii umane sau că îşi ameninţă creaturile cu torturi inimaginabile, Dumnezeu nu se dezminte, este un tiran absolut care găseşte că cel mai bun lucru pe care poate să-l facă este acela de-a aduce teroarea la rang de artă.

    Unele episoade sunt de-a dreptul suprarealiste, de exemplu acela în care îi controleaza mintea faraonului astfel încât să îl împiedice să i se supună, în ciuda faptului că după câteva plăgi teribile asupra egiptenilor, faraonul îşi manifestase puternic dorinţa de-a face tot ce-i stă în putinţă ca să înceteze dezastrul. Dumnezeu îi controlează mintea şi îl face astfel să i se opună în continuare, cu scopul de-a ajunge la deznodământ, acela în care Egiptul este complet devastat, toţi întâii născuţi ai egiptenilor ucişi, împreună cu întâii născuţi ai animalelor egiptenilor. Un astfel de sadism, o imaginaţie atât de bolnavă şi o astfel de cruzime i-ar face să plângă de ruşine pe toţi criminalii în serie şi l-ar face pe Hitler să apară ca o statuie a compasiunii umane. Nu mai puţin sfidează imaginaţia episodul în care demiurgul grav bolnav la cap opreşte Luna şi Soarele pe cer, astfel încât protejatul său, Iosua, să aibă destul timp la dispoziţie pentru a măcelări cu desăvârşire întreaga armată a oponentului său. Măcelărirea şi exterminarea desăvârşită a triburilor concurente tribului său preferat reprezintă un fel de tic comportamental al acestei entităţi fictive, deşi există instanţe în care este milostiv cu femeile virgine ale acelui trib care sunt ocazional lăsate în viaţă pentru a fi sclavele sexuale ale tribului evreilor.

    Ceea ce rezultă prea clar din Biblie este că lui Dumnezeu nu-i plac femeile, nu-i plac chiar deloc femeile. Totuşi, acestea nu ar trebui să se simtă speciale din cauza asta, deoarece mizerabilul zeu misogin şi sexist este totodată şi homofob, iar de ura sa turbată nu doar că nu scapă vrăjitoarele şi copiii neascultători, nu scapă nici ereticii, nici ateii, şi nici chiar mâncătorii de creveţi. Lui Dumnezeu nu-i plac nici măcar prepuţurile noastre de aceea a lăsat scris să fie tăiate imediat după naştere; dumnezeul creştin suferă de prepuţofobie şi nu este complexat din cauza asta ci o afirmă sus şi tare. El este totodată ghicitorofob, prezicătorofob şi adulterofob. Ei, este sau nu este clar că aceaste grave afecţiuni psihice nu sunt menţionate în nici un compendiu de psihopatologie? 

    Voi fi eu nervos pentru faptul că ai mei compatrioţi se închină (în necunoştinţă de cauză, probabil) la această monstruozitate ideologică, la acest principiu al răului absolut, dar nervii mei nu se compară cu cei ai lui Dumnezeu atunci când cineva nu respectă ziua Sabatului; într-adevăr, atât de mari sunt aceşti nervi încât nu pot fi împăcaţi decât prin uciderea cu pietre a "infractorului". Şi dacă această preferinţă a divinităţii poate apărea cel puţin ciudată şi întâmplătoare, asta este din cauză că nu se iau în considerare cei doi urşi pe care Dumnezeu îi trimite să ucidă vreo 40 de copii care făcuseră haz de chelia profetului. 

    Ceea ce se desprinde din Vechiul Testament este evidenţa unei diversităţi de mijloace prin care Dumnezeu îşi afirmă  poziţia în relaţia cu "copiii" săi, aceea de stăpân absolut, poziţie implementată exclusiv şi excesiv prin frica turbată de suferinţă, poziţie care-i reduce pe oameni la nivelul de sclavi absoluţi. Dumnezeul creştin este un mafiot descreierat şi criminal ce are să te tortureze cum pofteşte până când vei cânta exact ceea ce vrea el să cânţi. Un fragment din secţiunea de blesteme din Deuteronom este prea relevantă pentru această situaţie: dumnezeul complet ieşit din minţi promite celor care nu i se vor supune în mod absolut că îi va aduce la starea în care îsi vor mânca proprii copii, şi nu vor împărţi carnea acelor copii cu celelalte rude de gradul I ci îi vor mânca singuri. Ai sa-ţi mănânci copilul şi ai s-o faci singur, egoist, nu îi vei împarţi carnea cu partenerul tău de viaţă - asta se va întâmpla daca nu-l asculţi pe alienatul mintal atotputernic la care se închină creştinii. 

   (Şi apoi vin la mine să mă întrebe de ce am probleme cu religia lor şi cu zeii lor?!)

   Pe la o vreme însă toată această diversitate de mijloace de reglare a relaţiei dintre Dumnezeu şi oameni îşi află sfârşitul, şi converge în Noul Testament într-o singură idee, aceea de pedeapsă veşnică, de suferinţă veşnică a celor ce nu vor să fie sclavii lui Dumnezeu. Totuşi, un regres este înregistrat atunci când nu ţi se mai cere doar să te supui necondiţionat tiranului absolut, ţi se cere pe deasupra şi să-l iubeşti, se cere să-l iubeşti pe cel de care îţi este frică de moarte - ei cum se numeşte această obscenitate, această perversiune, această atrocitate? 

    Sigur că am făcut aici doar o prezentare mult prea succintă a cruzimilor, aberaţiilor morale, absurdităţilor, dejecţiilor şi ţicnelilor care sunt atribuite în Biblie personajului imaginar la care se închină creştinii. Este totodată sigur că nu există o astfel de fiinţă - smintită, crudă, violentă, narcisistă, dereglată emoţional, perfidă şi  bezmetică - este doar un construct ideologic rezultat din imaginaţia unor oameni care căutau teorii şi ipoteze pentru indiferenţa întâmplătoare a naturii faţă de noi, percepută ca o cruzime de către ei. 

    Înţeleg că sunt oameni care nu au explicaţii pentru o serie de lucruri care li se întâmplă şi că au o nevoie puternic motivată psihologic de-a avea o explicaţie, explicaţie pe care o pun în forma unui zeu. Dar unul mai bun decât ăsta nu s-a găsit? E neapărat necesar să se închine concetăţenii, precum şi colegii mei de specie la suprema dejecţie morală care este dumnezeul creştin? Sigur este loc de mai bine, să punem în fruntea panteonului pe Atena, zeiţa înţelepciunii, cine ştie, poate ne va ajuta mai mult decât zeul totalitarismului, al cruzimii şi al fricii...

   Necesar este să se renunţe la acest concept de dumnezeu care ne face necinste şi ne aduce deservicii grave. Exista lucruri mult mai frumoase pe care le putem venera, exista principii mult mai drepte pe care le putem accepta şi dacă oamenii au neapărat nevoie de un zeu pe care sa-l venereze, divinitatea creştină nu este zeul suprem, este mizeria supremă, şi trebuie turnată într-o canalizare a minţii, într-un veceu al creierului.