Iadul în creştinism

     Una dintre cele mai răspândite şi mai infame doctrine ale creştinismului este cea a Iadului. Ea apare cu desăvârşire dezgustătoare în momentul în care este folosită pentru a acţiona mecanismul fricii în creierele necoapte ale copiilor care sunt îndoctrinaţi în cultul creştin.

    Există variaţii în funcţie de denominaţie, există variaţii în funcţie de criteriile pe baza cărora se ajunge în Iad dar în principiu această doctrină susţine că există un loc unde în mod clar nu curge nici lapte şi nici miere şi unde vor suferi pentru eternitate oamenii răi, oameni răi care de regulă înclud pe toţi necredincioşii.

    Sigur că există la fel de multe dovezi pentru existenţa acestui loc neplăcut pe câte există pentru existenţa lui Dumnezeu, adică zero. Sigur că este doar o altă invenţie a unor oameni a căror principală ocupaţie a fost inventarea de mijloace psihologice prin care să poată controla comportamentul semenilor lor. Şi adevărul este că aceste mijloace funcţionează, au tulburat liniştea sufletească a multor oameni timp de secole şi o tulbură multora şi în prezent.  Sper că în viitor aceast deject concept va fi folosit doar pentru a le trage copiilor o sperietură grozavă, atunci când li se va explica faptul că miliarde de indivizi au trăit cu o frică turbată toată viaţa şi au crezut toată viaţa lor că acest loc imaginar ar fi de fapt real. Iraţionalitatea umană este ceva de speriat şi adevărul este că dacă merită să-ţi fie frică de ceva, atunci merită să-ţi fie frică de modul în care frica adeseori transcende raţiunea umană şi de consecinţele dezastruoase ale acestei predispoziţii.

    Ideea de Iad este incompatibilă cu cea a unui Dumnezeu bun sau drept. Să presupunem că există un singur om care ajunge în Iad şi că acolo este plânsul şi scrâşnirea dinţilor. Ei bine, chiar dacă ar fi vorba despre Hitler, cam cât ar suporta cineva să-l vadă pe Hitler ţipând sfâşâietor de durere? După ce i-ai asculta urletele două luni crezi că te-ai plictisi de ele? Dar după 58 de ani? Dar după 35 000 de ani, crezi că ţi s-ar face milă de nefericitul Hitler din care nu a rămas decât un mecanism care se alimentează cu foc şi produce doar suferinţă? Dar după 10 miliarde de ani, timp în care ar fi suferit pentru cei care au murit din vina sa de zeci de milioane de ori, nu ar trebui să ne fie milă de Hitler? A fost şi el un mamifer din specia noastră, a fost defect la cap, a făcut nişte prostii, a nenorocit multă lume, dar totuşi eu cred că nimeni nu merită suferinţă eternă. Ei bine, conform ideologiei creştine Dumnezeu ar putea să oprească suferinţa lui Hitler după ce au trecut zeci de miliarde de ani şi ar putea să-l trimită nu în Rai, ci pur şi simplu să îi înceteze existenţa din toate punctele de vedere, dar n-o va face. Eu spun că cineva care nu are milă de cel care încearcă cea mai mare suferinţă posibilă nu poate fi bun în nici un sens al cuvântului iar Dumnezeul creştin se înscrie exact la această categorie. 

    Şi conform majorităţii creştinilor în acest Iad nu va fi cazat doar Hitler. Vor mai fi cazaţi oameni ca Brad Pitt, Angelina Jolie, Steven Pinker, Albert Einstein, Betrand Russell, George Carlin, Mihai Eminescu sau Richard Dawkins. Mahatma Ghandi va suferi pentru eternitate pentru că nu s-a născut în locul potrivit. Musulmanii vor fi veşnic torturaţi în Iadul creştin dar măcar aici există o anume echitabilitate deoarece după doctrinele musulmane şi creştinii vor fi afla suferinţa veşnică în Iadul musulman. Aborigenii, oamenii de Neanderthal, civilizaţiile amerindiene şi mai toţi chinezii au să fie colegi de suferinţă. Vor fi colegi de suferinţă eternă cu majoritatea oamenilor de ştiinţă şi a filozofilor, cu mine şi probabil cu tine.

  Dacă mi-aş întemeia eu acum o religie care să suţină că în afară de cei din cultul meu toţi oamenii de pe planeta asta sunt nişte persoane atât de infecte şi de mizerabile încât merită suferinţa veşnică credeţi că s-ar simţi cineva ofensat? Măcar câţiva aş zice că s-ar simţi. Şi este cazul să se simtă la fel faţă de această idee a Iadului care este o ofensă adusă umanităţii. Oricât de rău ar fi un om, ne-am pierde noi umanitatea dacă am considera la modul serios ideea de-a-i produce suferinţă veşnică. Astfel de cruzimi sunt rezervate exclusiv minţilor bolnave şi ideologiilor bolnave.

Despre cultul personalităţii

    Ca unul ce am prins destul de bine perioada ceauşistă, am avut neplăcerea de-a degusta din propaganda care se făcea pe timpul acela pentru cultul personalităţii tovarăşului Nicolae Ceauşescu. Presupun ca principala funcţie a acestui cult (de sorginte evident, religioasă) era deturnarea instinctului uman numit recunoştinţă şi îndreptarea acestuia către sus numitul tovarăş.

    Fiind copil aveam destule lucruri pentru care puteam fi recunoscător însă nu ştiu din ce motiv tovarăşul nu mi-a inspirat niciodată recunoştinţă. Cred că din cauză că nu l-am văzut având grijă de mine, dându-mi de mâncare, nu l-am văzut spunându-mi poveşti sau distrându-mă în vreun fel, şi pe deasupra mai eram şi nervos pe el că nu ne dădea desene animate. Nu l-am văzut nici muncind în locul muncitorilor şi nici gândind în locul inginerilor şi tehnicienilor. Şi îmi scapă de ce, dar n-am văzut în el decât un om simplu, aşa cum îi văd pe toţi şi cum mă văd şi pe mine însumi. 

    Mamifere. Primate. 

    Asta suntem, şi eu am înţeles şi am ştiut lucrul ăsta dintotdeauna.

    Ei bine, acum nu mai trăim în "monarhia comunistă" de dinainte de '89 şi nu mai avem parte de cultul personalităţii unei singure primate. Acum trăim în capitalism şi avem parte de cultul mai multor personalităţi: fotbalişti, vedete de televiziune, politicieni, jurnalişti, afacerişti, entertaineri, nu doar in ţara noastră ci şi de peste hotare, şi sunt prezentaţi exact aşa cum era prezentat tovarăşul Ceauşescu pe vremuri. Ca nişte oameni care sunt ceva mai mult decât oamenii normali. Un fel de sfinţi capitalişti care au venit să-l înlocuiască pe sfântul comunist Ceauşescu - sfântul comunist care era de fapt cel mai burghez dintre tovarăşi şi care trăia în cel mai mare lux posibil în ţara asta. Sfinţii capitalişti sunt un fel de modele de succes, ceva spre care toţi trebuie să aspirăm căci mă gândesc că din cauza asta sunt ostentativ expuşi şi arătaţi peste tot, or fi idealul de perfecţiune a sistemului capitalist. 

    Ceva în toată această afacere este cam greşit. Eu îmi imaginez că la câtă atenţie se doreşte şi se primeşte pentru aceste vedete, autohtone sau nu, trebuie măcar să aibă cel puţin două creiere şi putere cvadruplă de muncă dacă tot merită atît de multă consideraţie. Şi dacă m-aş uita la ei nu cred că aş descoperi nici mai multe creiere şi nici alte capacităţi supranaturale. Mie îmi par mai degraba ca nişte oameni pe care circumstanţele i-au adus în poziţiile sociale în care i-au adus în aceeaşi măsură în care circumstanţele m-au adus pe mine unde sunt şi în aceeaşi măsură în care circumstanţele îi aduc pe alţi oameni în situaţii foarte proaste. Să nu fi fost ei acolo, ar fi fost alţii în locul lor şi atât timp cât modul în care e construită societatea noastră oferă locuri vacante pentru astfel de vedete, oferă locuri pentru măturători de stradă, pentru femei cu 7 copii, locuri vacante pentru popi şi proxeneţi, se vor găsi mai devreme sau mai târziu unii care să le ocupe - şi pe cele privilegiate şi pe celelalte.

Creştinismul dăunează grav sănătăţii mentale

    Există câteva platitudini pe care creştinii le tot aruncă ateiştilor şi le aruncă cu o asemenea consecvenţă încât te fac să crezi că dacă i-ai supune testului Turing, aceştia n-ar reuşi să-l treacă. Una dintre ele a fost elucubrată de către Feodor Dostoievsky şi sună cam aşa:

    "Dacă Dumnezeu nu există atunci totul este permis."

    Astfel de culmi ale obtuzităţii intelectuale pot avea ca sursă doar pe unii dintre religioşi deoarece doar aceştia cred că nu mai există viaţă sau morală în afara contextului religios în care ei trăiesc. Poate fi greu de imaginat dar există nişte specii de animale care reuşesc să nu-şi mănânce propriile progenituri chiar şi fără să aibă parte de preţioasele prescripţii şi interdicţii divine. Ba, există unele care chiar ajung la performanţa fantastică de-a trăi în cadrul unor societăţi cu reguli şi ierarhii complicate fără să citească cărţi sfinte în fiecare zi. Mă gândesc că dacă furnicile au creierul cât un vârf de ac şi reuşesc cu ajutorul acestui vârf de ac să menţină un grad impresionant de coeziune socială fără să aibă nici un fel de Dumnezeu, atunci cu atât mai mult putem noi, cu acest creier imens cu care suntem dotaţi.

    Este greu de crezut că există vreun om care nu găseşte nici un motiv întemeiat pentru a nu-şi ucide şi mânca proprii copii afară de faptul că există un Dumnezeu care nu permite acest lucru. Poţi să nu ţi-i mănânci pentru că purcelul e mai bun, pentru că ai chef de o salată sau cine ştie, pentru că nu eşti dereglat la cap, îţi iubeşti copiii şi când te uiţi la ei prima idee care îţi trece prin cap nu ţine de gustul pe care l-ar avea daca ar fi muraţi sau prăjiţi în ulei. Se pare însă că astfel de operaţii mentale sunt mult prea complexe pentru creierul dostoevscian prăjit în ulei de candelă bisericească şi murat în oţet creştin.

    Apoi faptul că un act este sau nu permis are relevanţă nulă cel puţin din perspectiva creştină. Din perspectiva creştină cel mai groaznic act, cea mai imorală faptă, cea mai mare oribilă atrocitate posibilă este să blasfemiezi impotriva Sfîntului Duh, adică să spui ceva de genul:

   "Sfântul Duh e un căcat în ploaie!"

    Pentru ceea ce am scris mai sus nu există scăpare, nu există cale de întoarcere, nu există nici un fel de milă - suferinţa eternă te aşteaptă - pentru că nu ai fost respectuos cu acest duh sfânt. În rest, poţi să faci orice: să ucizi, să furi, să comiţi genocid, să violezi băieţei şi fetiţe, să ţii sclavi, să torturezi oameni arzându-le organele genitale cu fiare încinse - orice este permis atât timp cât după ce comiţi faptele te pui în genunchi în faţa Domnului Iisus Hristos şi te căieşti sincer pentru fapta ta. Domnul Iisus este atât de bun încât te poate ierta pentru orice atrocitate pe care o comiţi şi cu precădere pentru cele despre care ai crede că sunt într-adevăr de neiertat şi pentru care nici o fiinţă umană nu te-ar putea ierta. 

    Există totuşi ceva fără de care totul este permis iar acel ceva nu este Dumnezeu, ci este respectul pentru adevăr. Fără respect faţă de adevăr dar înarmaţi cu minciuni religioase, cu dogme construite în aşa fel încât să eludeze adevărul, oamenii s-au dedat la atrocităţi imaginabile folosind religia ca scut împotriva oricărui fel de critici aduse acestor acte infame. Atunci când raţiunea îţi sculptează gândurile, credinţele şi acţiunile, nu doar că nu este permis totul, este permis doar ceea ce este justificabil raţional, ceea ce este adevărat şi util iar când religia îţi modelează gândurile şi acţiunile nu poate rezulta decât vreun tablou sinistru de prin Evul Mediu. 

    Tot Dostoievsky într-o scrisoare ne arată cât de mult respect are el pentru adevăr:

   "Dacă cineva ar putea să demonstreze că Cristos este în afara adevărului şi că adevărul în realitate îl exclude pe Cristos, aş prefera să rămân cu Cristos şi nu cu adevărul."
    
    Dacă creştinilor nu li se pare nimic în neregulă cu faptul că Dumnezeu le poate cere să-şi sacrifice copiii pentru el, probabil că li se pare la fel de normal să sacrifice şi adevărul acestui zeu psihopat, să-l pună pe un altar, să-l înjunghie şi să-i dea foc, astfel încât mirosul de adevăr încins să se ridice până la nările divinităţii şi să le umple de plăcere. Şi odată ce s-a sacrificat adevărul şi respectul pentru el, atunci s-a sacrificat şi sănătatea mentală, atunci totul devine posibil şi totul devine permis exact ca la casa de nebuni.
     Religia nu-i poate face morali pe psihopaţi dar poate în schimb să determine persoane care altfel ar fi morale să se comporte cum doar un psihopat ar putea să o facă.