Cu blasfemia la religia profitului

   De la distanţă, cea mai dezgustătoare şi mai distrugătoare religie actualmente în mare vogă pe faţa pămîntului, este religia profitului. În această religie, altfel numită şi capitalism, sclavii religioşi spălaţi pe creieri îşi sacrifică întreaga viaţă pentru acumularea de profit, ei murind astfel ca oameni şi trăind ca unelte fără minte ale unei ideologii dezastruoase.

   O scurtă analiză a limbajului ne arată adevarată natură a acestui principiu al răului, la care se închină vaste sectoare ale populatiei. Un om care susţine o credinţă puternică în ideologia profitului, un campion al religiei profitului este numit un profitor, şi istoric vorbind profitorii, adică specialiştii în acumularea de profituri, nu au fost priviţi prea bine în cele mai multe dintre societăţile umane. Din păcate, în societatea noastră profitorii sînt prezentaţi ca nişte oameni foarte valoroşi, iar activităţile din care ei işi extrag profiturile ca fiind activităţi morale; noi sîntem conduşi de o gaşcă de profitori, ei profită de noi, şi îşi folosesc toată puterea derivată de la zeul lor, pentru a îndoctrina populaţia cu această ideologie dementă.

   Dacă un barbat se culcă cu o tînără naivă şi apoi imediat apoi o părăseşte, după ce a amăgit-o cu promisiuni false şi declaraţii mincinoase, noi spunem că acela a profitat de femeia respectivă. Cum s-a întamplat de-a ajuns să se considere nu doar moral dar pe deasupra şi virtuos să profiţi de alţi oameni, cum s-a întamplat de s-a ajuns ca cei de care se profită să fie împăcaţi cu statutul de oameni amăgiţi? 

   Religia profitului este religia escrocheriei iar şarlatanii profesionişti sînt preoţii ei. Teologia ei este la fel de absurdă ca şi alte teologii deraiate de la realitate; în esenţă, ea susţine şi justifică teza că există printre noi nişte supraoameni magici care sînt de zeci de mii şi de sute de mii de ori mai valoroşi pentru societate decît un om normal, cinstit şi muncitor. Susţine ca un astfel de specialist profitor produce bunăstare cît nu pot produce mii de medici, ingineri, zootehnişti, tehnicieni, profesori, filozofi şi artişti, şi că aceştia (bancherii, afaceriştii şi directorii de corporaţii) sînt nişte adevăraţi zei printre oameni.

   Pe cît de absurdă teologia pe atît de absurde discuţiile în care intri cu oamenii îndoctrinaţi, care în ciuda oricăror evidenţe, vor susţine pînă la capăt sistemul care-i proslăveşte şi împinge în poziţii de maximă putere chiar pe cei ce i-au îndoctrinat. Ei toţi au credinţa hazlie că stă în puterea lor să ajungă în acele poziţii de vîrf, uitînd să constate că în realitate, arhitectura sistemului presupune ca numai un număr infim de oameni să fie în vîrf, şi dintre aceia un număr şi mai infim sînt plecaţi de la baza piramidei, poate vreo 2-3 indivizi în total.

   Efectele foamei turbate după profituri nemăsurate sînt dezastruoase; resursele planetei sînt exploatate mult mai repede decît se pot regenera şi sînt din cauza asta distruse, vandalizate şi risipite; starea psihologică generală a acestor societăţi bolnave este aceea de penurie generală, pătrunzătoare şi eternă; nimeni nu este mulţumit cu ceea ce are, ci toţi vor mai mult, şi de aceea invidia este la putere iar oamenii sînt conduşi să se uite cu duşmănie unii la alţii.

   În timp ce este posibil a se plăti sume imense de bani pentru instrumentarea unei minciuni de dimensiuni colosale, care spune că o viaţă trăită alergînd după profituri este cea mai bună viaţă ce poate fi traită, realitatea nu pleacă nicăieri. Nu a fost, nu este şi nu va fi o viaţă bună aceea închinată profitului, iar cei care se angajează în a trăi aşa ceva nu sînt decît demni de milă. A trăi pentru profit este faliment total.

Ce este ateismul?

   O discuţie aparent fără sfîrşit se întemeiază în jurul definiţiei ateismului. O părere pe care am avansat-o şi eu în trecut, şi pe care o avansează mai mulţi ateişti, este aceea că ateismul reprezintă o lipsă a credinţei în dumnezei. De partea opusă sînt credincioşi frustraţi care ar vrea ca ateismul sa fie mai mult decît o lipsă, sa fie ceva clar definit, o ideologie înspre care se poate arăta cu degetul, astfel încît să poată fi direct atacată, criticata şi dezintegrată filozofic, odată şi pentru totdeauna.
   Nu pot decît sa-i înţeleg prea bine pe acei credincioşi, la fel cum şi ei ar trebui să-i înţeleagă pe ateiştii şi mai frustraţi, care se chinuie în cadrul unei discuţii vechi de milenii, să facă rost de o definiţie operativă şi clară a lui dumnezeu, astfel încît sa poată pune degetul pe el, să facă o critică dura conceptului si să-l dezintegreze filozofic, odată pentru totdeauna.
   Dumnezeu însa, parcă este special construit încît sa nu poată fi prins într-o poză mentală clară, el evadează întotdeauna în orice loc în care ateistul încă nu s-a uitat, în locuri, timpuri şi întîmplări care sînt imposibil sau foarte dificil de investigat; el nu vrea să se manifeste decît în cele mai misterioase căi cu putinţă.

   Cred totusi că ateistul trebuie să-şi echivaleze sutele sau miile de ore petrecute special ca să desfiinţeze conceptul de dumnezeu, cu ceva mai mult decît cu lipsa unei credinţe; trebuie să recunoască ateismul ca ceea ce este, adică o contra-teologie sau o anti-teologie, în cazurile ateismului extrem, numit ateism tare. Este clar şi evident pentru toţi, că în afara de teologi, oamenii care vorbesc la fel de mult despre dumnezeu sînt ateiştii.

   Lipsa credinţei în dumnezeu nu poate să reprezinte decît rezultatul sau concluzia contra-teologiei ateiste, dar demersul ateist în sine invocă şi conţine cunoştinţe serioase de istoria religiilor, antropologie, filozofie, psihologie, retorică, logică, ştiinţe "exacte" şi orice alt domeniu intelectual care poate fi utilizat pentru a şubrezi şi a desfiinţa credinţa în dumnezeu. Deşi nu există facultăţi de ateism sau doctrine ale ateismului, eu aş spune că sînt destule dovezi pentru existenţa unei ideologii ateiste; oricum mult mai multe decît dovezile pentru existenţa unui dumnezeu. Această ideologie străveche nu reprezintă decît combaterea credinţei în falşi dumnezei şi a credinţei în falşi profeţi şi în acest rol, ea este o ideologie de importanţă maximă.

    Dacă este să ne dedicăm şi să investim întreaga noastră viaţă slujind în religia vreunui zeu, fie că este vorba de vreun zeu teist precum dumnezeul creştinilor, fie că este vorba de vreunul dintre zeii seculari, precum zeul-profit sau zeul-naţiune, să cunoaştem înainte de toate adevărul despre aceştia. O viaţă închinată unui zeu fals este o viaţă falsă. Să slujim deci mai întîi adevărului, sau altfel zis - să nu avem alţi dumnezei înaintea adevărului. 

De ce nu a prins comunismul în România

    La prea scurt timp după căderea regimului condus de Ceauşescu, pe la noi prin sat, oamenii au pus mînă de la mînă sa schimbe orînduirea comunistă în cel mai fizic mod cu putinţă. Greu să-mi amintesc cu exactitate ceea ce s-a întîmplat acum 25 de ani, dar povestea sună cam asa: erau pe acolo nişte construcţii ale C.A.P-ului, mai multe grajduri, o fermă de porci, alte construcţii folosite pentru depozitarea recoltei şi tot felul de alte acareturi desemnate ca fiind proprietate colectivă. De fapt şi C.A.P.-ului, oamenii nu îi ziceau C.A.P ci îi ziceau "colectiv". Ei bine, ţăranii  noştri s-au asociat cu o forţă comunitară nemaivazută; au scos de sub şoproane tîrnacoapele, topoarele şi cazmalele şi s-au apucat de treabă.

   S-au pus şi au dezvelit cu zel neostoit acoperişurile clădirilor respective şi le-au cărăt acasă, ţiglă după ţiglă, care cum a putut, cu roaba, cu calul sau cu mîinile goale,  au desfăcut cadrele din lemn ale acoperişurilor si le-au cărat acasă, scîndură după scîndură şi grindă după grindă; au trecut rapid cu uneltele prin pereţii al căror fatal păcat a fost să nu fie din beton, şi au ajuns rapid la temeliile din piatră ale construcţiilor respective, care au fost degrabă excavate şi transportate pe la casele noilor proprietari privaţi, astfel că nici piatra din temelie nu a rămas ca să depună marturie fostului regim, ci doar praful şi pulberea.

   Ca să nu mint, acolo unde era o mică fermă de porci, podeaua era făcută din beton, şi în acea podea erau împlîntate nişte cadre metalice făcute din ţevi, care susţineau adăposturile porcilor. Acel beton fiind prea rezistent pentru tîrnăcoapele proaspeţilor proprietari privaţi, a rămas acolo şi poate încă mai dăinuie şi astăzi, ca un artefact străvechi ce aşteaptă să fie descoperit de către nişte arheologi, cumva interesaţi de ipoteza foarte nepopulară care susţine că fostul regim socialist nu s-a ocupat doar cu atrocităţile şi persecuţiile, ci a făcut măcar un lucru bun - o mică fermă de porci, la noi in sat.

    Podeaua de beton a rămas, dar cadrele de fier au fost tăiate de la rădăcină cu bomfaierul, transportate în gospodării şi apoi vîndute probabil la fier vechi sau integrate în construcţiile private ale oamenilor. Ceva mai multă rezistenţă au depus canalele de irigaţie lungi de zeci de kilometri, construite din zeci de mii de plăci de beton, care au necesitat chiar cîţiva ani sa fie transportate prin curţile oamenilor şi folosite pentru diverse construcţii şi pavaje personale.

    Este improbabil ca această sete distructivă sa fi fost îndreptată împotriva unor biete construcţii, împotriva unor ziduri; ea a fost îndreptată împotriva unei ideologii - ideologia proprietăţii comune, a avutului comun, a consensului social şi a comunităţii, a colectivului - oamenii au gîndit că vor ucide comunismul şi că îşi vor recupera individualitatea pierdută, independenţa şi spaţiul personal, rupînd bucăţele materiale din cadavrul sfîrtecat al orînduirii comuniste - cîte o ţiglă, cîte o ţeavă de fier, o scîndură sau o placă de beton. Regimul ceauşist, impropriu numit comunism, a fost de fapt un regim socialist care a încercat sa facă tranziţia către o societate comunistă, şi în cadrul acestei tranziţii i-a obligat pe oameni să se comporte ca şi cum ar fi înţeles valoarea şi puterea consensului social şi a colectivitaţii, fără ca oamenii de fapt să fi înţeles aceste noţiuni; ei au privit la ele cu duşmănie, le-au privit ca pe pe o intruziune straină de fiinţa lor şi le-au rejectat în forţă. Dealtfel manifestările colective ale regimului dospeau de artificial, de lipsa de autenticitate şi sinceritate si toata lumea ştia acest lucru.

   Din fericire această învaţatură despre necesitatea colectivului, despre imposibilitatea omului de-a trăi altfel decît prin alţii şi pentru alţii, este şi va fi mult mai bine deprinsă în actuala orînduire capitalistă. Acum oamenii se pot fiecare sparge în figuri cu imaginea realizarilor lor personale, a individualităţii lor şi a superiorităţii lor extraordinare faţă de ceilalţi oameni, cel puţin la fel de nesincere şi artificiale, precum manifestaţiile colective organizate de către P.C.R. Ei vor cunoaşte că pe măsură ce realizarile ce şi le atribuie devin simbolic mai personale, mai proprii lor, în aceeaşi măsură se vor simţi mai goi şi mai neîmpliniţi - nevroza este singura lor garanţie.

    Acest cult caraghios al mult preaiubiţilor eroi ai patriei capitaliste multilateral dezvoltate, al capacităţii supraomeneşti de muncă, al valorii şi înţelepciunii sfinţilor creatori de locuri de muncă, patroni, afacerişti şi antreprenori, nu poate fi decat luat în rîs cel puţin la fel de tare precum se rîdea de cultul personalitaţii tovarăşului Ceausescu. Poveştile despre bunăstarea populaţiei sînt ridicole şi toată lumea ştie asta, iar minciunile despre starea economiei şi creşterea noastră economica, spuse de către măreţii actuali conducători sînt cu cîteva ordine de mărime mai gogonate decît minciunile ceauşiste despre planurile cincinale. Mult mai penibilă este gargara despre dreptate, libertate şi democraţie, în faţa unei populaţii care cunoaşte că se află jefuită, sub dominaţia străină, dominaţie exercitată de grupuri de oameni care ajung la conducere doar în urma unei reprezentaţii înscenate a votului popular, masca unui regim dictatorial şi totalitarist.

    Într-un cuvînt, actualul sistem se află în cursa spre o decredibilizare şi compromitere morală din ce în ce mai accentuată; singura direcţie în care se poate îndrepta este distrugerea sa, iar singura sa scăpare este moartea. În scurt timp, cetăţenii mai dezbinaţi decît niciodată ai ţării noastre vor începe să tînjească chiar şi după sentimentul artificial de comunitate al unei demonstraţii de 23 august, iar noi, cei care sîntem comunişti, postcomunişti sau cum ne vom mai numi, nu trebuie decît sa privim cu bucurie şi încredere la autodistrugerea sistemului capitalist antiuman, al cărui scop declarat nu este bunăstarea tuturor oamenilor, ci doar profitul unei minoritaţi.
   Ne aflăm actualmente în situatia în care reprezentanţii regimului trebuie să se tăvălească perpetuu în mocirla minciunilor doar pentru a supravieţui de pe o zi pe alta, în timp ce doar adevărul este suficient sa fie spus de către noi ca sa ne înaintăm ideologia comunistă. Adevarul despre comunitate, consens şi colectiv, este puternic oprimat în societatea noastră, şi orice societate şi ideologie care oprimă un adevăr esenţial va plăti preţul, mai devreme sau mai tîrziu.