Să nu furi. Să nu ucizi. Astfel de lucruri sunt repetate
credincioşilor de către popi sau de către alţi credincioşi ca şi cum ar
reprezenta vreo cărămidă de bază a edificiului filozofiei morale. Nu
reprezintă nici măcar un fir de praf, ce să mai vorbim despre
cărămizi...
Justificarea dată acestor norme morale este ori
supunerea faţă de autoritatea divină ori frica de chinurile Iadului,
însă principala problemă cu aceste justificări este că sunt false, dat
fiind că nu există nici un dumnezeu, iar iadul nici pe-atâta. Şi atunci
când un om este îndreptat să accepte justificări false pentru nişte
afirmaţii corecte acel om este împiedicat să cunoască nişte adevăruri.
Ce s-ar întâmpla dacă la şcoală am învăţa că un corp scufundat într-un
lichid este împins de jos in sus de către un om invizibil, cu o forţă
egală cu greutatea volumului de apă dezlocuit? Ar fi justificarea unui
fapt adevărat printr-o ipoteză falsă. Şi această falsă justificare ne
va opri de la a afla care este adevăratul autor al forţei lui Arhimede,
presiunea în fluide, ne va opri de la cunoaşterea eventualelor
adevăruri despre sursa acestei presiuni a fluidelor şi toate celalate
cunoştinţe care decurg din acestea.
Ce s-ar întâmpla dacă s-ar
învăţa că unii oameni sunt săraci din cauză că s-au născut proşti sau
din cauză că aşa vrea Dumnezeu? Că există oameni săraci, este clar, e
un fapt, însă a da justificări false pentru sărăcie ne împiedică să
cunoaştem adevăratele cauze ale sărăciei şi deci ne împiedică să le
afectăm sau să le eliminăm.
Cei care promovează educaţia de
tip religios susţin că aceasta instaurează valori morale în individ.
Lăsând la o parte faptul că valorile promovate de religie sunt destul
de des anacronice şi că unele sunt de-a dreptul imorale, modul prin
care acestea sunt instaurate este foarte dăunător. Cel care acceptă că
nu trebuie să fure deoarece va fi pedepsit de Dumnezeu este automat
oprit să se întrebe ce anume e în neregulă cu furtul. Căci dacă s-ar
întreba ce-i în neregulă cu furtul atunci ar putea să facă cel puţin o
comparaţie între o societate în care oricine fură de la oricine şi
între una în care nimeni nu fură de la nimeni. Ar putea să afle în
decursul acestei investigaţii nişte informaţii despre modul în care
funcţionează societatea, despre nevoile oamenilor şi psihologia după
care acţionează aceştia, şi ar ajunge mai devreme sau mai târziu la
concluzia că există motive mult mai întemeiate pentru a nu fura, decât
frica de o fiinţă imaginară.Va afla atunci de ce toţi am căzut de acord
că ne este avantajos să nu ne furăm unii pe alţii, ba am mai şi
organizat forţe de poliţie care să le facă probleme celor care nu
înţeleg de această regulă.
Educaţia religioasă contează în cadrul educaţiei morale ca
dezinformare şi inducere în eroare a copiilor. Educaţia religioasă nu
creează oameni care sunt ignoranţi în ceea ce priveşte etica, ci oameni
care sunt ignoranţi dar se cred informaţi, ceea ce este mult mai grav.
Mecanismele intelectuale care trebuie să ajute populaţia să ia decizii
morale, să cântărească fiecare situaţie nouă din viaţă şi să estimeze
ce este de făcut şi ce nu, sunt împiedicate să se dezvolte de
simplitatea apelurilor la autoritatea divină, în fapt apeluri la
autoritatea bisericească. Educaţia morală dată de biserică nu este decât
o altă formă de aservire psihică pe care o practică biserica faţă de
oameni.
Să nu ne aşteptăm ca o instituţie ce e fundamentată pe minciună şi care trăieşte din minciună să viseze frumos într-o noapte şi să se apuce să propovăduiască lucruri adevărate. Aşa ceva nu se va întâmpla. Şi
atât timp cât oamenii vor accepta minciunile bisericeşti fără să
răspundă, popii vor continua să împrăştie ideea că bine este ceea ce
le face popilor bine iar rău este ceea ce le face popilor rău.