Să nu iei numele Domnului în deşert

    Ştiu că multă lume nu-mi apreciază umorul, mai ales anumite grupuri sociale; important e că mă distrează pe mine simplul fapt de-a lua numele Domnului în deşert, aşa că vă prezint nişte bancuri nu foarte bune dar nici prea respectuoase faţă de cele sfinte:  

Dumnezeu către Avraam:

- Avraame! Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti, pe Isaac; du-te în ţara Moria şi adu-l ardere de tot acolo, pe un munte pe care ţi-l voi spune.

- Imediat Doamne! Cu ce să-l asezonez, cu mărar şi pătrunjel sau cu sare şi piper?

- Alinuţa, hai la masă mamă, că se răceşte mâncarea!

Alinuţa sângerând ţintuită pe o cruce răspunde:

- Nu pot acum mami, mă joc de-a Dumnezeu.

Dumnezeu descoperă alcoolul, bea, se face muci şi pică sub masă. Mă-sa intră în bucătărie şi nu-l vede pe nicăieri.

- Dumnezeu, unde eşti nepricopsitule?

De sub masă se aude:

- Bezde dod. Eu zunt omnibrezend.

Nu peste mult timp Dumnezeu vine beat de la carciumă împleticindu-se pe patru cărări. Mamă-sa îl ceartă din nou:

- Nenorocitule uite cum te-ai făcut, nici pe picioare nu te mai poţi ţine!

- Mulde ji îngurgate zunt gărările Domnului....

Dumnezeu bătea scânduri la un gărduleţ din preajma Raiului. Pe la o vreme îşi păleşte una cu ciocanul peste degete şi exclamă:

- 'Mniezău', Cristosu', Biserica, Paştele, Dumnetoru' şi grijania ei de treabă!!!!

Iisus mergând pe stradă cu familia, cu maică-sa şi cu taică-su, îi intreabă pe aceştia:

- Am auzit la şcoală că pe copii îi aduce barza. Şi eu tot aşa am venit pe lume?

- Nu fiule, tu eşti un copil special. Pe tine nu te-a adus barza, pe tine te-a adus porumbelul.

Dumnezeu catre mă-sa:

- Mamă, eu de ce am puţă?

- Pentru că atunci când o sa te faci mare ai să-l creezi pe om după chipul şi înfăţişarea ta.

- Bine, bine, dar mie la ce-mi foloseşte?

- Păi ţie nu-ţi foloseşte la nimic, dar omului o să-i folosească.

Iisus ia o gripă foarte puternică de la nişte creştini din Rai. Febră, frisoane, comprese...

Maica-sa îi zice:

- Nu-ţi fie frică Iisuse, dacă ai să mori o să învii peste 3 zile la fel ca ultima dată.

Dumnezeu vine intr-o zi cătrănit tun la maică-sa:

- Mamă, sfinţii si ingerii au spus să ne jucăm un joc numit mijita şi iar şi-au bătut joc de mine...

- Păi cum aşa?

- Au spus că celui care e descoperit primul în ascunzatoare trebuie să-i vină rândul la mijit şi întotdeauna mă descopereau pe mine primul. Ziceau că sunt peste tot, că sunt omniprezent.

După o zi grea de serviciu pe Pământ, Dumnzeu se întoarce în Rai şi-i găseşte pe toţi cei de acolo morţi de beţi.

- .... zănaticul ăsta de fiu-meu, iar a transformat toată apa în vin.

Zburând prin Rai, porumbelul Sfântului Duh aterizează pe Dumnezeu, şi acesta începe să-l mângâie.

De pe undeva de pe acolo Petre Ţuţea întreabă:

- Ce faci Doamne, iar te masturbezi?

Dumnezeu fiind şcolar se chinuia să înece toate furnicile dintr-un muşuroi cu o găleată de apă.

Arhanghelul Gabriel, mirat:

- Ce faci acolo Doamne cu acele furnici, cu ce-au păcătuit de vrei să le omori?

- Cu nimic măi Gabi, asta e tema pe care astăzi am primit-o pentru acasă.

Soluţie pentru criza petrolului

    Sigur că pentru criza petrolului nu poate exista o singură soluţie ci mai multe soluţii, care împreună să rezolve această problemă. Eu am să prezint aici doar pe una dintre acestea.

    Există un număr considerabil de indivizi care lucrează în prezent în birouri în faţa unui computer conectat la internet şi care în fiecare zi lucrătoare parcurg înainte şi înapoi drumul de la casa lor şi până la locul de muncă. Unii pe jos, alţii cu bicicleta, cu autoturismele personale sau cu transportul în comun. Toată treaba acestor oameni este lucrul cu informaţia, nu lucrul cu microscopul, cu tractorul sau cu alte utilaje extrem de rare iar ocupaţia lor nu necesită un loc anume, aceştia nu muncesc la vreo centrală atomoelectrică şi ar putea fi cazaţi în orice fel de încăpere dotată cu o conexiune la internet, fie ea situată în Congo, în Tibet, Ecuador sau Adunaţii Copăceni.

    Ei bine, aceştia trebuie să fie toţi trimişi să lucreze la casele lor pe computerul personal. Cu toţi cei care lucrează doar cu informaţia trebuie să se întâmple astfel; lucrul cu informaţia se poate face în condiţiile existenţei internetului din orice punct al planetei conectat la internet. În prezent toţi aceşti indivizi, al căror număr este de ordinul zecilor de milioane, sunt ridicaţi zilnic din faţa calculatoarelor personale, urcaţi în maşini, metrouri şi alte mijloace de transport, descărcaţi în faţa firmelor respective, totul pentru a se ajunge la situaţia iniţială, aceea în care stăteau pe un scaun, în faţa unui calculator conectat la internet. Absurd, absurd, absurd!

    Stând ei acolo în faţa calculatorului, eventual înghesuiţi ca nişte vite într-o atmosferă încinsă, sunt puşi să facă ceea ce ar fi făcut la fel de bine de acasă, ba chiar mult mai bine ar fi făcut de acasă, iar apoi sunt urcaţi din nou în mijloacele de transport şi trimişi la casele lor. Cu desăvârşire absurd!

    Daca ai avea nişte informaţie de transmis de la un calculator la altul cu ce-ai trimite-o de la unul la celălalt cu pachetele IP sau cu omul? Omul ca să ajungă dintr-un punct în altul trebuie urcat în maşină, maşina trebuie pornită, consumă benzină, aşteaptă cu minutele la intersecţii şi abia apoi ajunge pe când pachetul ip ajunge din America până în Europa cât ai zice "ping" şi pe de altă parte a trimite un email e de câteva zeci de mii de ori mai ieftin decât un litru de benzină.

   Această hâţâială zilnică a zeci de milioane de oameni dintr-un loc în altul consumă nu doar importante resurse energetice şi poluează atmosfera, ea este şi o mare consumatoare de timp, este o atrocitate din punctul acesta de vedere. Un astfel de om îşi pierde într-o zi pe drum cam o oră (dus-întors) deşi pot fi unii care îşi pierd mult mai mult. O oră pe zi pierdută înseamnă un an pierdut la 24 de ani de muncă. E suficient să iei 24 000 din aceşti oameni şi să calculezi că dacă îi pui pe drumuri în loc să-i laşi acasă ai făcut un genocid egal cu viaţa a 1000 de oameni. Şi nu sunt ultimii oameni ci oameni destul de educaţi, oameni importanţi pentru societate, cu aptitudinile intelectuale cultivate şi deţinători ai unor cunoştinţe foarte utile.

    Acum spune drept, cum ai dori să-ţi petreci un an din viaţa ta: făcând sex cu partenerul, ieşind la iarbă verde, citind cărţi, jucând cărţi, stând la plajă sau injurând ca toţi dracii în trafic? Nu ai vrea măcar să ai de ales între aceste două situaţii?

    Chiar şi firmele ar avea de câştigat astfel prin faptul că ar elibera spaţii prin sediile lor iar consumul de curent din acele sedii ar trece eventual în plata muncitorului.

   O astfel de măsură nu ar salva importante cantităţi de resurse materiale şi umane dar ar decongestiona o parte din traficul în oraşele mari, ar face oamenii mai prietenoşi cu propria muncă, mai puţin stresaţi şi ar decongestiona puţin şi aglomeraţiile urbane. Lucrurile despre care am vorbit eu reprezintă optimizarea unui singur sector al populaţiei, unul reprezentativ pentru chestiunea pe care am prezentat-o eu, dar mai există multe alte sectoare ale activităţilor umane care sunt executate într-unele din cele mai ineficiente moduri cu putinţă când vine vorba de traficarea informaţiei sau a oricăror alte valori.

    Aceste lucruri chiar sunt implementate pe ici şi pe colo şi funcţionează perfect; ne întrebăm de ce nu sunt implementate peste tot şi iată de ce nu sunt: în mandatul de execuţie al guvernelor nu scrie pe nicăieri ceva de ştiinţă. Nu scrie că aceştia trebuie să conducă afacerile ţării după ştiinţă, după logică şi nu sunt răspunzători deci în acest sens. Mandatul de execuţie al guvernelor este dat unor oameni care ar activa mult mai bine în slujba de saltimbanc decât în aceea de guvernant al unui sistem economic şi de aceea spectacolul pe care îl oferă se aseamănă mai mult cu circul decât cu o treabă serioasă făcută cu cap.

          

    VREM SĂ FIM GUVERNAŢI DE ŞTIINŢĂ, NU DE VISELE DE PESTE NOAPTE ALE UNOR NEPRICEPUŢI!

Apocalipsa creştinismului

    Nu a trecut nici măcar o lună de la presupusa apocalipsă din 2012 şi toată lumea a uitat deja de acest măreţ eveniment care ar fi trebuit să ne marcheze profund vieţile. Şi a uitat de el dintr-un motiv întemeiat, acela că istoria este atât de sărată şi piperată cu prevestiri periodice ale apocalipsei, toate infirmate, încât doar cei foarte naivi şi foarte slabi la minte mai pot crede în această ipoteză.

    Ceea ce este clar, este că această cult al apocalipsei perene are nişte rădăcini şi că aceste rădăcini se găsesc cu vârf şi îndesat printre doctrinele creştinismului. Dacă vom face o incursiune empatică în timp şi ne dacă vom pune în poziţia unuia dintre primii adepţi ai creştinismului vom constata că ipoteza apocalipsei era destul de credibilă la acel moment. Religia creştină s-a născut în sânul poporului evreu într-un moment în care vechea putere şi măreţie a regatului Israelului putea fi cunoscută doar din poveşti şi legende spuse de bătrâni.

    Prezentul acelor timpuri arăta un Israel sclav al Imperiului Roman, o civilizaţie aflată într-un declin puternic iar primii creştini erau apartenenţi ai acestei culturi aflate în mizerie. Ei nu cunoşteau vârsta Universului, nu cunoşteau faptul ca viaţa s-a adaptat continuu şi a supravieţuit mai multor catastrofe pe un interval de timp de 3,5 miliarde de ani; habar nu aveau de istoria civilizaţiilor de pe planetă; ei erau prizonieri ai unei viziuni despre o lume care nu se îndrepta decât spre un clar sfârşit şi nu către vreun nou început. Putem încă observa această viziune despre lume chiar şi în prezent la cei mai habotnici dintre creştini sau la musulmani, acei oameni care sunt atât de deconectaţi de realitate încât echivalează decăderea culturii lor cu decăderea omenirii, în general.

    Acest apocaliptic mod de gândire a ajuns în scurt timp în Grecia, altă vestită civilizaţie şi o fostă mare putere, decăzuta şi aflată la acel timp sub dominaţia romană, şi nimic nu a favorizat degradarea mesajului ci dimpotrivă, acesta s-a cimentat cu şi mai multă literatură apocaliptică. Chiar dacă termenul "apocalipsă" nu avea pe vremea aceea înţelesul pe care îl are în prezent, ideea de "vremuri ale sfârşitului" răzbate puternic prin acest tip de literatură şi orice speranţă la continuitate a fiinţei umane este trimisă să se manifeste prin lumi imaginare, în nici un caz pe lumea aceasta.

   Imediat ce creştinismul a început să pătrundă mai consistent în Imperiul Roman, acesta şi-a început declinul. O coincidenţă, cel mai probabil. Chiar şi aşa, pe la vremea la care creştinismul a devenit religia oficială a lumii romane, prea multe din vechea glorie şi putere nu mai rămăseseră, Imperiul Roman devenise o umbră a ceea ce fusese mai demult; nici 100 de ani nu au trecut şi locuitorii creştini ai Romei s-au trezit mâncând cadavrele celor morţi de foame în timpul asediului condus de Alaric după care şi-au şi văzut oraşul jefuit şi devastat de către vizigoţi. Astfel s-a intrat în întunecatul Ev Mediu, o perioadă în care te puteai uita la ruinele impunătoarelor construcţii romane, ale apeductelor, băilor şi templelor, puteai auzi poveşti despre gradul superior de civilizaţie  al celor care au trăit cu sute de ani înaintea ta şi puteai compara acestea cu peisajul curent - un adevărat peisaj apocaliptic. 

    Ca să intrăm în starea psihică a acelor oameni ar trebui să ne imaginăm cum ar arăta un Bucureşti peste două sute de ani dacă acum ar fi devastat complet de o armată de invadatori şi timp de două sute de ani nu s-ar repara nimic, nu s-ar construi nimic şi nu ar creşte printre aceste ruine decât bălăriile, înghiţind cu puterea timpului pereţii construcţiilor şi ruginind maşini şi dispozitive a căror mod de funcţionare nu l-ar mai cunoaşte nimeni. Nu ar fi deloc de mirare dacă gândirea apocaliptică s-ar răspândi puternic în acest context. 

    Acum însă lucrurile nu mai stau aşa. Oamenii au tot aşteptat apocalipsa timp de 1000 de ani şi când au văzut că tot nu vine şi nu vine, s-au apucat să investigheze lumea din jurul lor, să răscolească vechile scrieri şi vechile ruine ale anticilor căutând informaţii despre civilizaţia lor demult apusă; şi-au pus în minte să depăşească această civilizaţie şi chiar au făcut-o. Singura apocalipsă care se apropie cu paşi mari şi care este din cale afară de vizibilă este apocalipsa religiei creştine, religie aflată în prezent într-un declin vertiginos. Chiar şi creştinii ştiu acest lucru, ba mai mult, ei cunosc chiar şi numele celor patru călăreţi ai apocalipsei iar aceştia se numesc: Richard Dawkins, Christopher Hitchens, Sam Harris şi Daniel Dennet. Ironic cum creştinismul a prevestit fără succes apocalipsa acestei lumi dar a fost incapabil să-şi prevestească propria moarte. Ar fi putut să se inspire din istoria altor sute de religii trecute de mult la capitolul mitologiei.

    Ceea ce este interesant în actualitate, este chiar acest context cultural în care trăim, în care declinul creştinismului poate fi perceput cu o acurateţe foarte mare şi care contribuie într-un mod susţinut la accentuarea acestui declin ce nu mai poate fi oprit. Nu mai poate fi oprit, dar poate fi accelerat prin aducerea în discuţie a credinţelor iraţionale ale religioşilor, credinţe care nu se pupă cu realitatea deoarece nu se plac cu realitatea, deoarece au o antipatie profundă pentru realitate. 

    Şi dacă primii creştini şi-au permis să facă profeţii îndrăzneţe după ce mâncau câteva ciuperci toxice folosite pentru a halucina, îmi permit şi eu să profeţesc moartea creştinismului, după ce am ingerat câteva statistici şi studii ştiinţifice comestibile pentru atei, dar care pică foarte greu la stomacul creştinului. Creştinismul va pica în decursul acestui secol chiar fără să fie ajutat; va pica chiar mai repede dacă este ajutat să o facă şi noi aici îi dăm o mână de ajutor să se întoarcă în întunericul ignoranţei şi al fricii din care îşi extrage seva.