Dumnezeul creştin

    Oricine va poposi pe acest blog şi va citi câteva texte, va sesiza imediat că sunt un om nervos. Şi am să explic unul dintre motivele pentru care sunt nervos. Eu trăiesc într-o ţară în care cea mai mare parte a populaţiei declară că slujeste dumnezeului abrahamic, celui mai sinistru personaj existent in ficţiune, un monstru absolut chiar şi după propriile-i standarde morale, standarde care sunt atât de joase încât au speriat până şi pe barbarii cărora le-ar fi fost impuse aceste standarde conform Bibliei. Ar fi fost bine să fie doar problema României însă este o problema globală; jumătate din populaţia planetei noastre se declară adeptă a unor religii ce venerează pe acest căpcăun psihopat, dezaxat si turbat. Responsabilitatea noastră, a oamenilor secolului XXI, este să scăpăm omenirea de această supremă ruşine.

   A se nota că toate epitetele pe care le voi aplica acestei creaturi fantastice sunt doar nişte eufemisme, nişte alegeri nepotrivite ale cuvintelor ce ar trebui sa desemneze caracteristicile morale ale dumnezeului abrahamic. Problema cu limbajul uman este aceea că nu a dezvoltat noţiuni care să ilustreze cu acurateţe satisfăcătoare proprietăţile zeului creştin, musulman şi totodată iudaic - dereglatul mintal al Vechiului Testament. Răsfoind compendiile de psihopatologie vom descoperi că abundenţa de tulburări psihice devine o sărăcie lucie atunci când vine vorba de-a aplica denumiri ţicnelilor şi deraierilor paranoice ale acestei entităţi malefice.

   Ori că îneacă întreaga specie umană, ori că-i pedepseşte pe Adam şi Eva pentru faptul de-a obţine cunoaşterea binelui şi a răului, că pretinde sacrificii umane sau că îşi ameninţă creaturile cu torturi inimaginabile, Dumnezeu nu se dezminte, este un tiran absolut care găseşte că cel mai bun lucru pe care poate să-l facă este acela de-a aduce teroarea la rang de artă.

    Unele episoade sunt de-a dreptul suprarealiste, de exemplu acela în care îi controleaza mintea faraonului astfel încât să îl împiedice să i se supună, în ciuda faptului că după câteva plăgi teribile asupra egiptenilor, faraonul îşi manifestase puternic dorinţa de-a face tot ce-i stă în putinţă ca să înceteze dezastrul. Dumnezeu îi controlează mintea şi îl face astfel să i se opună în continuare, cu scopul de-a ajunge la deznodământ, acela în care Egiptul este complet devastat, toţi întâii născuţi ai egiptenilor ucişi, împreună cu întâii născuţi ai animalelor egiptenilor. Un astfel de sadism, o imaginaţie atât de bolnavă şi o astfel de cruzime i-ar face să plângă de ruşine pe toţi criminalii în serie şi l-ar face pe Hitler să apară ca o statuie a compasiunii umane. Nu mai puţin sfidează imaginaţia episodul în care demiurgul grav bolnav la cap opreşte Luna şi Soarele pe cer, astfel încât protejatul său, Iosua, să aibă destul timp la dispoziţie pentru a măcelări cu desăvârşire întreaga armată a oponentului său. Măcelărirea şi exterminarea desăvârşită a triburilor concurente tribului său preferat reprezintă un fel de tic comportamental al acestei entităţi fictive, deşi există instanţe în care este milostiv cu femeile virgine ale acelui trib care sunt ocazional lăsate în viaţă pentru a fi sclavele sexuale ale tribului evreilor.

    Ceea ce rezultă prea clar din Biblie este că lui Dumnezeu nu-i plac femeile, nu-i plac chiar deloc femeile. Totuşi, acestea nu ar trebui să se simtă speciale din cauza asta, deoarece mizerabilul zeu misogin şi sexist este totodată şi homofob, iar de ura sa turbată nu doar că nu scapă vrăjitoarele şi copiii neascultători, nu scapă nici ereticii, nici ateii, şi nici chiar mâncătorii de creveţi. Lui Dumnezeu nu-i plac nici măcar prepuţurile noastre de aceea a lăsat scris să fie tăiate imediat după naştere; dumnezeul creştin suferă de prepuţofobie şi nu este complexat din cauza asta ci o afirmă sus şi tare. El este totodată ghicitorofob, prezicătorofob şi adulterofob. Ei, este sau nu este clar că aceaste grave afecţiuni psihice nu sunt menţionate în nici un compendiu de psihopatologie? 

    Voi fi eu nervos pentru faptul că ai mei compatrioţi se închină (în necunoştinţă de cauză, probabil) la această monstruozitate ideologică, la acest principiu al răului absolut, dar nervii mei nu se compară cu cei ai lui Dumnezeu atunci când cineva nu respectă ziua Sabatului; într-adevăr, atât de mari sunt aceşti nervi încât nu pot fi împăcaţi decât prin uciderea cu pietre a "infractorului". Şi dacă această preferinţă a divinităţii poate apărea cel puţin ciudată şi întâmplătoare, asta este din cauză că nu se iau în considerare cei doi urşi pe care Dumnezeu îi trimite să ucidă vreo 40 de copii care făcuseră haz de chelia profetului. 

    Ceea ce se desprinde din Vechiul Testament este evidenţa unei diversităţi de mijloace prin care Dumnezeu îşi afirmă  poziţia în relaţia cu "copiii" săi, aceea de stăpân absolut, poziţie implementată exclusiv şi excesiv prin frica turbată de suferinţă, poziţie care-i reduce pe oameni la nivelul de sclavi absoluţi. Dumnezeul creştin este un mafiot descreierat şi criminal ce are să te tortureze cum pofteşte până când vei cânta exact ceea ce vrea el să cânţi. Un fragment din secţiunea de blesteme din Deuteronom este prea relevantă pentru această situaţie: dumnezeul complet ieşit din minţi promite celor care nu i se vor supune în mod absolut că îi va aduce la starea în care îsi vor mânca proprii copii, şi nu vor împărţi carnea acelor copii cu celelalte rude de gradul I ci îi vor mânca singuri. Ai sa-ţi mănânci copilul şi ai s-o faci singur, egoist, nu îi vei împarţi carnea cu partenerul tău de viaţă - asta se va întâmpla daca nu-l asculţi pe alienatul mintal atotputernic la care se închină creştinii. 

   (Şi apoi vin la mine să mă întrebe de ce am probleme cu religia lor şi cu zeii lor?!)

   Pe la o vreme însă toată această diversitate de mijloace de reglare a relaţiei dintre Dumnezeu şi oameni îşi află sfârşitul, şi converge în Noul Testament într-o singură idee, aceea de pedeapsă veşnică, de suferinţă veşnică a celor ce nu vor să fie sclavii lui Dumnezeu. Totuşi, un regres este înregistrat atunci când nu ţi se mai cere doar să te supui necondiţionat tiranului absolut, ţi se cere pe deasupra şi să-l iubeşti, se cere să-l iubeşti pe cel de care îţi este frică de moarte - ei cum se numeşte această obscenitate, această perversiune, această atrocitate? 

    Sigur că am făcut aici doar o prezentare mult prea succintă a cruzimilor, aberaţiilor morale, absurdităţilor, dejecţiilor şi ţicnelilor care sunt atribuite în Biblie personajului imaginar la care se închină creştinii. Este totodată sigur că nu există o astfel de fiinţă - smintită, crudă, violentă, narcisistă, dereglată emoţional, perfidă şi  bezmetică - este doar un construct ideologic rezultat din imaginaţia unor oameni care căutau teorii şi ipoteze pentru indiferenţa întâmplătoare a naturii faţă de noi, percepută ca o cruzime de către ei. 

    Înţeleg că sunt oameni care nu au explicaţii pentru o serie de lucruri care li se întâmplă şi că au o nevoie puternic motivată psihologic de-a avea o explicaţie, explicaţie pe care o pun în forma unui zeu. Dar unul mai bun decât ăsta nu s-a găsit? E neapărat necesar să se închine concetăţenii, precum şi colegii mei de specie la suprema dejecţie morală care este dumnezeul creştin? Sigur este loc de mai bine, să punem în fruntea panteonului pe Atena, zeiţa înţelepciunii, cine ştie, poate ne va ajuta mai mult decât zeul totalitarismului, al cruzimii şi al fricii...

   Necesar este să se renunţe la acest concept de dumnezeu care ne face necinste şi ne aduce deservicii grave. Exista lucruri mult mai frumoase pe care le putem venera, exista principii mult mai drepte pe care le putem accepta şi dacă oamenii au neapărat nevoie de un zeu pe care sa-l venereze, divinitatea creştină nu este zeul suprem, este mizeria supremă, şi trebuie turnată într-o canalizare a minţii, într-un veceu al creierului.

S-a supărat Aligică

Călătorind cu scopuri ascunse pe meandrele internetului aflu că s-a supărat pe noi domnul Dragoş Paul Aligică, un domn destul de vestit în mediul informatic şi nu numai, o celebritate, nu cineva obscur ca mine. S-a supărat pe noi şi a dat naştere unui articol intitulat "Despre campania anticreştinism, antiştiinţă, antiistorie, antibun-simţ". 

Când am văzut acest text era cât pe ce să-mi curgă lacrimile de bucurie văzând cât de rău sunt supăraţi unii oameni pe noi. Aş fi fost foarte dezamăgit să găsesc un text plin de compasiune faţă de bieţii anticreştini care se tot chinuie să critice religia creştină şi nu au nici un fel de spor. Dar nu! În acest text supărarea tronează, insulta sare în ochi de la distanţă şi cam atâta sare în ochi, căci argumentele par să se ascundă de noi mai abitir decât dumnezeul creştin. Nemulţumirea autorului nu reprezintă decât un certificat de atestare a rezultatelor campaniei noastre. Iată ce lucruri interesante aflăm din acest text:

De ceva vreme, suntem bom­bar­daţi pe Internet cu o furibundă campanie anticreştină. E ceva de inspiraţie occidentală.

Tot respectul meu pentru domnul Aligică, unul dintre puţinii oameni care au identificat corect direcţia acestei brize ateiste. Ea bate dinspre nord vest nu bate dinspre est, nu-i de inspiraţie comunistă aşa cum ni se tot repetă până la plictiseală. Că unii dintre noi sunt comunişti, prea puţini, este adevărat, ideologiile politice sunt variate printre atei, însă majoritatea suntem mari fani ai unui om de ştiinţă englez numit Richard Dawkins şi a ideilor pe care acesta în mare le promovează.

Identifică foarte bine autorul cam ce suntem şi din ce direcţie venim, însă mai apoi dă rău de tot cu oiştea în gard făcând o discuţie pe tema unui poster ateist în care creştinismul este asociat cu nazismul:

Prima reacţie în faţa acestui asalt la adresa bunului simţ este să spui: cineva trebuie să le explice acestor indivizi că această chestie pe care o distribuie e o im­be­ci­li­tate. Produsă fie de nişte im­be­cili, fie de nişte canalii de pro­pagandişti care ştiu bine ce fac. Şi că cei care o dau mai departe nu fac decât să participe în ca­litate de „idioţi utili“ la o imensă bătaie de joc, în primul rând faţă de ei înşişi.

Mare este supărarea domnului Aligică faţă de imbecilii, canaliile de propagandişti şi idioţii utili care suntem noi. Aceasta nu scoate din evidenţă faptul că Biserica Catolică a colaborat cu regimul nazist şi faptul că Hitler s-a declarat creştin, faptul că pe centurile armatei fasciste nu era scris "Gott is tot" ci scria "Gott mit uns". N-au fost deci vestiţi naziştii pentru faptul că ar fi fost fără Dumnezeu, de fapt în opinia lor Dumnezeu era cu ei. Din evidenţă nu scoate nici faptul că ideologia creştină este una de tip fascist; conform versiunii ei vechi, eu şi cu cei ca mine ar trebui să fim ucişi cu pietre, iar conform versiunii ei noi suntem atât de mizerabili încât merităm să fim torturaţi o eternitate. Creştinismul este o versiune clasică a unei ideologii totalitare care incriminează şi instigă la discriminarea, suferinţa şi moartea celor ce nu aderă la această ideologie. Că Iisus Cristos a avut intenţii bune, se poate, însă cică drumul spre Iad este pavat cu intenţii bune. Dacă vom contabiliza atrocităţile săvârşite în numele creştinismului şi pe cele săvârşite în numele nazismului, prea bine pentru creştinism nu are cum să iasă, iar antisemitismul a fost predicat şi inculcat în mintea europenilor timp de secole, nu de către eretici, ci de către bisericile europene. Alăturând efectele acestor ideologii numai un  om cu mintea înceţoşată n-ar putea să sesizeze nişte asemănari între ele, modul în care s-au potenţat una pe cealaltă şi modul în care au conlucrat astfel încât să aducă pogromul la nivel de politică de stat.

Bun. Acestea fiind spuse şi lăsând la o parte reacţiile imediate, tre­buie să clarificăm totuşi natura pro­blemei. Ce poţi face în faţa unor asemenea afirmaţii? Te miri. Dar şi mai tare te miri să vezi că sunt indivizi care o iau de bună şi sunt gata să polemizeze în sus­ţinerea ei, făcând apel la ştiinţele istorice

Vai! Se miră domnul Paul că facem apel la ştiinţele istorice. Păi şi noi ne mirăm de mirarea lui. La ce era să facem apel, la mitologii de acum 2000 de ani, era să ne rugăm la Dumnezeu, să pupăm nişte moaşte şi să construim o biserică în loc de argumente?

...nici nu termină bine cu aceste reproşuri că ne şi citează dintr-o carte de istorie unde sunt prezentate efectele benefice ale creştinismului în Europa, efecte pe care noi nu le negăm, noi avem probleme cu efectele lui malefice. Noi nu negăm nici măcar faptul că prin intermediul cruciadelor creştinii au jefuit de la musulmani opere ale civilizaţiei greceşti, opere care fuseseră anterior arse de către biserică în setea ei totalitară şi nu negăm că acele opere au contribuit la Renaştere şi la Iluminism.

Dar cel mai mult îi scapă domnului Paul faptul că există unii ca mine, care sunt mai puţin interesaţi de efectele vreunei ideologii dar teribil de interesaţi de adevărul ei. Dacă creştinismul e adevărat atunci să rămână în viaţă, dar dacă nu este, coşul de gunoi al istoriei îl aşteaptă, alături de rudele lui apropiate, celalalte religii şi mitologii pe care nu le mai crede nimeni şi după care nu plânge nimeni.

Referindu-se mai departe la textul pe care îl citează ne mai spune:

Deci am afirmaţii ca cea de mai sus şi altele asemenea făcute de sute de savanţi, istorici, so­ciologi, economişti, politologi de-a lungul timpului. Şi am afir­maţii ca cea de şi mai sus făcute de o reţea globală de pro­pa­gandişti imberbi, plecaţi de acasă cu pluta, cu sau fără conştiinţa a ceea ce fac, de ce fac şi pe unde au ajuns. Pe cine să cred?

Încă odată, până şi naziştii au făcut lucruri bune, compasionale, au interzis de exemplu vivisecţia, însă asta nu  îi scapă de atrocităţile pe care le-au comis la fel cum nici pe creştini nu-i scapă binele de răul pe care l-au făcut şi încă îl fac. Promit solemn că dacă faptul că sunt imberb deranjează pe cineva am să-mi las şi barbă, deşi ar fi foarte deranjant pentru mine deoarece mă înţeapă rău de tot barba, de aceea o rad odată la 3-4 zile. Apoi printre noi se află şi un număr considerabil de doamne şi domnişoare, nu văd de ce s-ar supăra cineva pentru faptul că n-au barbă. Mai ţin să menţionez că n-am plecat de acasă cu pluta, şi nu plec de obicei de acasă cu pluta, ci cu trenul, sau câteodată cu microbuzul. Din nou, respect pentru domnul Aligică, cel care şi-a dat seama că suntem o reţea globală, nu vreo sectă locală obscură. Un mare vizionar. Un mare vizionar care ne transmite în continuare referindu-se la tezele noului ateism cum ar trebui să se procedeze cu oamenii ca noi:

N-avem ce discuta sau polemiza. Nu există temă de polemică. Abe­raţiile se clasează ca atare şi se execută, nu se discută. Mitologie şi propagandă în faţa ştiinţei şi istoriei. Punct.

Aşa trebuie să se trateze cu Sam Harris, cu Richard Dawkins, Lawrence Krauss, Victor Stenger, Michael Shermer, Stephen Fry, Daniel Dennet, Michel Onfray sau A.C. Grayling, filozofi şi oameni de ştiinţă care criticând dogmele unor religii antice, criticând mitologia luată ca adevăr şi mincinoasa propagandă religioasă sunt vinovaţi de mitologie şi propagandă în faţa ştiinţei. Nu vreau să mint, dar anumite idei din textul domnului Aligică au capacitatea de-a-mi întoarce neuronii pe invers şi mintea pe dos. Nu pot să stau şi să nu mă întreb de ce în ţările civilizate liderii ateismului sunt luaţi în serios, care este motivul pentru care ceea ce spun ei este luat în serios de către alţi oameni de ştiinţă, de către alţi lideri de opinie şi de către înalţi prelaţi, care sunt dispuşi să ţină dezbateri cu ei, iar aici în România sunt trimişi la mă-sa de către domnul Dragoş Paul Aligică. Adevărat este că nu ei au făcut posterul care l-a supărat pe domnul nostru Aligică, însă ei sunt mai mult sau mai puţin autorii curentului care a produs acel poster, care nu este unul neapărat anticreştin, este unul antireligios, antiiraţional. Creştinismul este o victimă colaterală.

E interesant că exact aceiaşi indivizi ce se dau mari susţinători ai libertăţii de conştiinţă şi mari luptători pentru cauza uma­nis­mului fac ce fac şi îşi aleg ca ţinte exact ceea ce e facil şi lipsit de pericol. Nu-i vezi făcând pe eroii şi deştepţii în vreo moschee fun­damentalistă islamică. Sau luând cu asalt vreo teocraţie maho­me­dană. Sau confruntând verde în faţă un mare dictator. Nu. Ţintele lor sunt grupuri şi instituţii re­lativ benigne din Occident, care nici nu vor, nici nu pot să răs­pundă cu violenţă. Laşitatea aces­tor indivizi este dezgustătoare.

O scurtă vizită pe blogurile şi site-urile care sunt acuzate de laşitate, şi o căutare pe internet a activităţilor comunităţii ateiste va arăta că afirmaţiile domnului Paul nu fac casă bună cu realitatea. Noi aici in România nu scriem împotriva Islamului sau a altor ideologii religioase deoarece este iraţional să critici în limba română Islamul, noi avem aici probleme nu cu turcii şi nici cu tătarii, ci cu B.O.R. Cine doreşte să se informeze va descoperi în limba engleză zeci de mii de articole în care se prezintă activitatea ateilor şi a umaniştilor legată de atrocităţile care se petrec pe mapamond în numele oricăror religii care exclud creştinismul. Este penibil să acuzi ateii iranieni că nu critică mormonismul sau scientologia. Acei oameni sunt acolo sub asediu, la fel cum şi noi, cei din România, suntem asediaţi de pretenţiile nesimţite şi neruşinate ale Bisericii Ortodoxe şi ale Statului Român, care ne tratează ca pe nişte mizerii, deşi suntem cetăţeni care plătesc taxe la fel ca ceilalţi, şi nu suntem chiar ultimii cetăţeni.

Pe măsură ce valul de ob­scu­rantism corect politic, anti­ştiin­ţific şi antiistoric de sorginte oc­cidentală prinde rădăcini în ţări precum România, devine şi mai evident cât de mult lipsesc din peisajul intelectual al României istoricii şi oamenii de ştiinţă. E o discuţie separată, dar să notăm aici că România, dacă va su­pra­vieţui marilor mutaţii istorice ce urmează în acest secol, va su­pra­vieţui doar pe doi piloni: (1) co­munitatea oamenilor de ştiinţă – singura care va putea să menţină România racordată la dinamica economică şi tehnologic-politică a mileniului trei şi (2) comu­ni­tatea istoricilor şi a oamenilor de cultură – singurii care vor putea asigura rebranduirea şi via­bili­ta­tea identitară a „românismului“. 

Cred că este prima dată când Occidentul aduce obscurantism asupra României, prin atitudinile "antiştiinţifice" promovate de unul dintre cele mai educate sectoare ale populaţiei, acela care doreşte renunţarea la încrederea în credinţe iraţionale şi primitive. Este adevărat ce spune domnul Paul, aceea că România va supravieţui doar conectându-se cu istoricii de acum 50 de ani pe care îi promovează dumnealui şi că o va face doar angajându-se în rebranduirea identitară a "românismului". Doar că noi nu vrem să supravieţuiască România. Noi ne simţim bine pur şi simplu existând ca oameni, ca fiinţe umane. Noi vrem să fie bunăstare pe această planetă pentru fraţii noştri unguri, turci, englezi, brazilieni, tibetani, ruşi, suedezi, ţigani, chinezi, australieni, papuaşi şi ce vor mai fi ei. Şi dorim aceleaşi lucruri şi pentru surorile noastre, vrem să fie respectate şi apreciate exact la fel cum sunt apreciaţi bărbaţii. Nu se pot accepta compromisuri şi nici nu se pot tolera ideologii ce califică jumătate din specia umană ca fiind inferioară intelectual.
Suntem doar un punct în acest Univers, un grăunte de nisip în sistemul solar, iar cei care sunt preocupaţi de bunăstarea propriei etnii, a propriului trib nu sunt decât oameni cu o crasă lipsă de viziune şi cu o teribilă defecţiune în percepţia istoriei şi a realităţii. Imediat ce vom rezolva cu ideologiile religioase va pica şi naţionalismul şi atunci toţi vor fi fericiţi că sunt oameni şi nu frustraţi că nu sunt un fel de oameni sau altfel de oameni. Acest proces este dictat de evoluţie şi nici măcar textul tovărăşului Aligică nu îl va opri.

Ce sunt ateii?

    Termenul "ateism" a fost inventat de către credincioşii în dumnezei pentru a imprima ideea că teismul este o normă generală adoptată într-o societate iar aceşti "atei" sunt oameni care deraiază de la normă, astfel încât să fie facilitată persecutarea lor. Motivele pentru care ateii nu cred în existenţa dumnezeilor şi a dracilor sunt diverse, cele mai des întâlnite sunt ori sărăcia de dovezi serioase pentru aceste ipoteze ţicnite ori bogăţia exuberantă de poveşti fantastice, minciuni sfruntate şi fabule caraghioase ce fac credinţa în dumnezei incredibil de incredibilă.

    Ateii totuşi ar fi trebuit să fie numiţi după ideologiile şi filozofiile de viaţă la care aderau, nu după cele pe care nu le susţineau. Ar fi trebuit să fie numiţi eventual doritori de dovezi, şi există în vocabular cuvinte care desemnează spectrul ateist într-un mod care atestă prezenţa unei filozofii de viaţă şi nu lipsa alteia, există cuvinte ca raţionalist, umanist, liber cugetător, secularist, realist, sceptic sau naturalist. Interesant este că avem o progresie care începe de la aceste filozofii ce nu neagă în mod explicit credinţele în zei, trece prin câteva poziţii care parcă fac eschivă de la întrebare, aşa cum este agnosticismul, se întăreşte considerabil ca în cazul nonteismului, ajunge la ateism şi apoi promovează la opoziţia declarată făţiş teismului numită antiteism.

   A eticheta o persoană prin faptul că nu acceptă o singură idee, a eticheta persoana după o singură caracteristică a ei nu spune prea multe despre acea persoană, nu exprimă nimic despre calitatea, moralitatea sau statura intelectuală a acelei persoane. Ce concluzii poţi să tragi despre cineva care este impotriva fumatului în spaţiile publice, despre cineva care nu crede că porcul zboară, despre cineva căruia nu-i place cum miros zambilele sau despre cineva care nu e de acord cu argumentul ontologic despre existenţa lui Dumnezeu? Ce concluzii poţi să tragi despre personalitatea unuia care nu cunoaşte ecuaţiile lui Maxwell?

   Este amuzant că toţi oamenii lipsiţi de proprietatea de-a crede în existenţa unui dumnezeu au fost băgaţi în aceeaşi oală, fără respect pentru diferenţele dintre ei, ca şi cum ne-am apuca acum să arătăm cu degetul înspre grupul de necunoscători al ecuaţiilor lui Maxwell sau înspre grupul neconsumatorilor de băuturi carbogazoase. Ei bine, credincioşii au crezut că va fi utilă religiei lor menţinerea acestei etichetări însă n-a fost nici prima şi nici ultima lor credinţă falsă. Această etichetare a produs coalizarea mai puternică a unor oameni care nu s-ar fi asociat altfel.

   Există un proces socio-lingvistic prin care înţelesul denumirii unui grup social se modifică după proprietăţile  membrilor acelui grup social. Şi în prezent grupul social al ateilor predomină cel mai puternic nu în tagma  infractorilor, nici în tagma turnătorilor, a cerşetorilor, a paznicilor de noapte sau a tâmplarilor, ci în tagma laureaţilor Premiului Nobel. Acolo este cea mai mare densitate de atei. O densitate apropiată se află în rândul oamenilor de ştiinţă de excepţie, unii dintre ei fiind liderii ateismului militant, şi pe măsură ce coborâm pe scara educaţiei şi a performanţei academice ateismul se diluează iar credinţa în dumnezei şi draci începe să-şi arate întunecata faţă. Tot coborând pe această linie vom ajunge la cei mai needucaţi dintre oameni, cei mai dezinformaţi şi mai ignoranţi, iar în această categorie ateii nu pot fi găsiţi nici căutând cu lumânarea şi doar cu lumânarea se pot căuta lucruri prin această zonă deoarece aici domneşte în deplinătate întunericul religios.

    Nu întâmplător ateii sunt reprezentaţi majoritar prin stările sociale cu venituri decente şi cu siguranţă socială, deoarece acestea două şi cu educaţia unui individ vin de regulă la pachet şi se întâmplă astfel deoarece educaţia implică venituri decente iar veniturile decente implică educaţie. Nu întâmplător există corelaţie puternică între ateism, educaţie şi bunăstare socială, care ţine nu doar în cadrul unei ţări, ţine şi peste unităţile teritoriale ale unei ţări, cu repartizarea ateilor preponderent la oraşe, ţine şi peste statele din componenţa S.U.A., cu mai mulţi atei în statele prospere şi educate şi cu mai mulţi religioşi în statele sărace material şi intelectual. În sfârşit, ţările în care ateismul este majoritar sunt şi cele mai pacifiste, mai educate, mai darnice şi această corelaţie ţine şi chiar peste istorie - religia şi fundamentalismul religios au dominat perioade nu prea glorioase precum Evul Mediu în timp ce ateismul este o trăsătură culturală ce se mlădiază pe progresul social şi intelectual al speciei noastre.

    Este mult prea clar ce sunt ateii, sunt cel mai progresist sector al populaţiei şi la fel de clar este ce sunt religioşii, sunt cel mai retrograd şi conservator sector al populaţiei, iar extremele acestor direcţii culturale, antiteismul deoparte şi fundamentalismul religios de cealaltă, respectă întocmai acest tipar. În timp ce fanaticii antireligioşi ca mine militează de la tastatura proprie promovând adevăr, ştiinţă şi drepturi pentru minorităţi, egalitate de şanse pentru toţi, cu logică si apel la dovezi, în timp ce alţii activează în asociaţii şi caută să îndeplinească aceleaşi obiective prin instanţele de judecată şi prin presă, fanaticii religioşi ucid oameni cu practici medievale ca exorcizarea, promovează ignoranţa şi credulitatea, se luptă prin intermediul organizaţiei malefice numită biserică să ţină femeile într-o stare socială inferioară prin minciuni, prin manipulare emoţională şi spălarea pe creier, se luptă cu progresul ştiinţei, bubuie avioane în zgârie-nori şi unii chiar îşi doresc şi conlucrează pentru distrugerea civilizaţiei noastre, pentru apocalipsă!

    Minunat cum sensul unui cuvânt se schimbă după cum arată cei cărora le este aplicat acel sens. Şi dacă acum câteva sute de ani acuzaţia de ateism era echivalentă cu o acuzaţie de atrocitate extremă şi pedeapsa era moartea, în prezent eticheta de ateism nu semnifică decât sănătatea mintală şi educaţia. Noi suntem dovadă pentru ceea ce înseamnă ateism, nu minciunile religioase. Acelea n-au fost niciodată dovadă pentru ceva şi nici n-au să fie vreodată.

Religia în şcoli

    În aceste zile călduroase de iarnă, nişte dezbateri despre statutul religiei în şcoli din nou luară fiinţă. Şi s-a discutat despre salarizarea profesorilor de religie, despre Constituţia noastră pseudoseculară, despre calitatea actului de predare la orele de religie, despre relaţia de iubire profundă dintre biserică şi stat, despre efectele orelor de religie şi altele din acestea. Nimic din ce mă interesează pe mine.

    Pe mine mă interesează dacă religia asta este adevărată sau falsă. Căci primul test pe care o disciplină trebuie să-l treacă pentru a fi studiată la şcoală este acela al adevărului; abia după aceea putem vorbi despre utilitate şi efecte.

    Cum ai să ştii dacă trebuie să existe ore de religie sau dacă statul trebuie ori nu tebuie să se iubească cu Biserica dacă tu nu ştii că acea religie este adevărată sau că este falsă? Ce fel de relevanţă mai are calitatea actului de predare dacă în cadrul acelui act se predau numai minciuni? Ai să dai o primă profesorului de religie care expune minciunile religioase cu mai mult har, mai multă eficienţă, dedicaţie şi seriozitate, şi ai să-l penalizezi pe profesorul indolent?

    Aceste discuţii, purtate de jurnalişti, psihologi, sociologi, miniştri, teologi şi alte persoane cu ranguri înalte prin societatea noastră mie îmi apar ca să fiu sincer ca o pierdere de vreme deşi trebuie să recunosc că sunt mulţumit chiar şi cu atâta în lipsă de ceva mai bun. Însă a discuta despre forma predării religiei în şcoli şi a discuta despre statutul religiei în societate fără să discuţi despre conţinutul religiei este ca şi cum ai face critică literară unui text pe care nu l-ai citit. 

    Dacă religia este adevărată, şi dacă se constată că mai este şi utilă, atunci să fie predată şi în şcoli, nu numai în biserici, ba chiar şi în baruri şi discoteci. Eu n-aş avea nimic împotrivă. Aş fi de acord în cazul ăsta să vină popa, să-mi citească din Sfinţii Părinţi şi din Sfânta Scriptură şi să se roage pentru mine chiar şi când sunt pe veceu, constipat. 

    Dar dacă religia nu-i adevărată, jos cu ea! Dacă nu-i adevărată trebuie să fie dezbătută în public până când majoritatea oamenilor vor fi capabili să înţeleagă şi să se ferească de această ideologie mincinoasă. Să dispară de peste tot dacă e falsă, nu doar din şcoli; să dispară şi din biserici şi să părăsească spaţiul public în favoarea spaţiilor din spitalele de psihiatrie. 

     Până la urmă şi la urmă tot la asta se reduce toată problema: este adevărată religia sau este falsă?

    Este adevărat că o fiinţă supranaturală a creat 170 de miliarde de galaxii a câte zeci şi sute de miliarde de stele ca să poată veni aici la noi pe Pământ, să meargă pe apă şi să o transforme ulterior în vin, să ofilească un smochin, să vindece doi orbi şi trei ologi ca mai apoi să moară din cauze mecanice?

   Este adevărat ca există o creatură omniscientă care a reglat fin constantele fundamentale ale Universului astfel încât ecosistemul Terrei să permită viaţa oamenilor iar apoi a trimis doi urşi să-i ucidă pe copiii care au râs de chelia profetului?

    Este adevărat că există o creatură omnibenevolentă care ne iubeşte atât de tare încât nu îi salvează de la moarte pe milioanele de prunci muritori de foame dar ne dă hrană spirituală atunci când face o icoană să plângă sau îşi face apărută faţa pe o felie de pâine prăjită?

    Ei bine, acestea sunt întrebările pe care ar trebui să ni le punem şi dacă le vom pune pe acestea vom evita discuţiile inutile purtate în necunoştinţă de cauză.

      

Umilinţa creştină

    Veţi auzi adeseori pe creştini lăudându-se cu umilinţa proprie religiei lor, veţi observa preoţii mândrindu-se cu virtutea de-a fi umili, si o vor face pe un ton atât de umil încât ai putea foarte bine să-i confunzi cu nişte cerşetori de drept comun. A vorbi în stilul acela, cu acea intonaţie specifică, este o tehnică verbală ce se învaţă prin seminare şi facultăţi de teologie, nu se învaţă la ora de biologie sau în laboratorul de chimie. Şi nu se învaţă la chimie sau biologie deoarece oamenii care predau adevărul n-au nevoie să mimeze umilinţa; de-a mima umilinţa au nevoie doar cei care umblă cu minciunile.

    Aşa cum ştim că se întâmplă, distanţa dintre ceea ce fac preoţii şi ceea ce spun ei că fac este ceva mai mare decât distanţa dintre vârful nasului meu şi galaxia Andromeda, care la rândul ei este mai mare decât distanţa de la cer la pământ.

    Când popii cer oamenilor să le sărute mâinile şi să stea în genunchi în faţa lor, o fac pe un ton umil predicând despre virtutea umilinţei. Când popii pretind cunoaşterea unor adevăruri despre realitate care nu sunt accesibile comunităţii ştiinţifice dar la care ei au acces prin revelaţie divină, o fac pe un ton umil, predicând despre virtutea umilinţei. Când pretind ca oamenii să execute ceea ce spun ei că este moral, când pretind controlul populaţiilor şi când dictează ce poziţii sexuale sunt permise, când să munceşti, ce dijmă să le plăteşti, când îşi arogă drepturi şi privilegii de senior feudal o fac pe un ton cât mai umil, predicând despre virtutea umilinţei.

    Tot pe un ton umil pretind că au capacitatea de-a-l invoca, de-a-l comanda pe Creatorul Universului, care prin puterea-i magică se materializează într-un biscuit şi-ntr-un pahar de vin, şi cu chiar mai multă umilinţă pretind să îţi ierte păcatele, păcătos nemernic şi mizerabil ce eşti! Lozinca umilinţei nu-i părăseşte pe aceşti indivizi nici când se declară sfinţi sau chiar preasfinţi, ceea ce nu exclude faptul că ar mai fi pe deasupra şi preafericiţi. Daca eu mă declar acum preasfânt, voi aţi lua-o ca un act de umilinţă?

   Sigur, creierul afumat de mirosul de tămâie şi murat în dogmele religioase ar putea aprecia aceste manifestări ca fiind o dovadă a umilinţei preasfinţilor popi, însă o minte raţională va lua în considerare doar faptele şi va extrage o concluzie doar în baza faptelor.

    Iar faptele nu arată deloc vreun fel de umilinţă, ele arată o mare ipocrizie, un tupeu extraordinar, o mentalitate mafiotă feudală şi antisocială a unei foste caste dominante ce a supravieţuit Evului Mediu si care vrea să-şi continue viaţa nestingherită şi în secolul nostru. Îmi pare rău, nu se poate aşa ceva. Membrii acestei caste să-şi continue viaţa în alte domenii de activitate, eu nu vreau sa fie persecutaţi în nici un fel şi nimeni nu ar trebui să vrea deoarece ei sunt moştenirea unor vremuri demult apuse. Pe unii dintre ei i-aş numi chiar victime ale acelor moduri de gândire şi ale acelor relaţii sociale feudale. Casta însă, va să piară numaidecât şi aşa cum vrăjitoria nu are ce căuta la spital nici statutul social de popă n-are ce căuta în sec XXI, oricât de multă umilinţă ar pretinde acest statut social că înglobează.