Libertatea de expresie ca ficţiune

    Ca să fiu şi eu în pas cu moda, am să las în acest colţ obscur al internetului cîteva cuvinte pe tema libertăţii de expresie, foarte în vogă la ora actuală, din cauza atentatului de la sediul publicaţiei umoristice Charlie Hebdo.

   Ideea din spatele libertăţii de expresie ar fi aceea de-a face posibilă exprimarea părerilor divergente, a părerilor care deviază de la părerea generală asupra unui subiect, astfel încît mai multe perspective să poată fi luate în considerare, întru stabilirea adevărului. Ideea ar fi deci ca opinia publică să nu poată fi manipulată întru scopuri mult prea misterioase de către anumite grupuri de interese, să nu existe totalitarism ideologic.

    Totuşi, nu trebuie să fim filozofi ca să realizăm că asta este exact ceea ce se întîmplă. Ca un dispozitiv complex de răspîndire al informaţiilor să fie cu adevărat eficient şi să aibă o pondere semnificativă pe piaţa informaţiilor, el trebuie să aibă în spate foarte mulţi bani şi multe relaţii; multe ziare şi televizoare, mulţi "jurnalişti", tot felul de oameni specializaţi, echipamente, aprobări şi altele; de aceea trusturile de presă nu sunt deţinute de către baba Tinca sau de către proletarul Vasile. Baba Tinca şi cu Vasile pot să se exprime liber cel mai tare, urlînd noaptea la lună, cu o audienţă minimă, formată din vecinii lor şi eventual cîteva animale fără somn.

    Ce avem în schimb pe piaţa informaţiilor este ceea ce vor să avem cei mai puternici şi mai bogaţi oameni din lume drept informaţie, iar ideea că ei ar vrea ca noi sa avem o imagine corectă a realitaţii este pe cît de suspectă, pe atît de ridicolă. Cînd citeşti o publicaţie "mainstream" sau te uiţi la TV,  nu iei contact cu realitatea ci cu irealitatea pe care unii vor să o accepţi, şi care serveste scopurilor lor şi nu scopurilor tale.

   Altfel zis, libertatea de expresie este o ficţiune, iar atunci cand ea este totuşi o realitate, este pentru scopurile practice irelevantă. Cînd am văzut tot felul de şefi de state pe care eu îi cunosc ca nişte mincinoşi profesionişti, trîmbiţînd în toate direcţiile că libertatea de expresie ne este atacată, atunci am ştiut instantaneu ca sunt angajaţi pînă peste cap în operaţiunea de distorsionare a adevărului. Ei, dar cînd a fost ultima dată cînd vă amintiţi presa şi politicienii făcînd scandal pe marginea faptului că oamenii fără bani nu ajung sa aibă punctele de vedere reprezentate în spaţiul mediatic? Dar cînd i-aţi vazut pe aceiaşi indivizi plîngîndu-se că cei care sunt ca mine, împotriva sistemului, n-au nici un cuvînt de spus in mass media? Nu se întamplă aşa ceva.

    Sigur, ar trebui ca orice om matur emoţional să nu scoată puşca atunci cînd faci mişto de profetul lui, mai ales presupunînd că şi profetul a depăşit o anumită vîrstă, şi nu izbucneşte în plîns dacă este luat puţin la mişto, ca un copil labil psihic. Că ceea ce s-a întîmplat n-a fost de bine, este toată lumea de acord, însă de aici şi pînă la a ajunge să spui ca 2-3 musulmani ameninţă libertatea de expresie a occidentului, este deplasat. Cum au sa ameninţe cîţiva oameni ditamai trusturile de presă, placate cu conturi astronomice în bănci, susţinute de aparatele statale, la rîndul lor susţinute de armate înarmate pîna în dinţi cu ultimele tehnologii de exterminare?

     Situaţia nu este chiar atît de tristă deoarece avem internet şi asta este o zonă în care informaţiile sunt mult mai dificil de controlat, iar cine chiar este interesat cu adevărat de adevăr poate să studieze şi să caute precum un detectiv, nod în papură oricarei direcţii ideologice; va cauta şi va găsi, iar adevărul va prevala. De aceea sunt bucuros să scriu aici, fie că citeşte cineva, fie că nu, cum vorbăria din mass media clasică despre libertatea de expresie este doar atît şi nimic mai mult, din moment ce unii au prea multă "libertate" de expresie, iar alţii mai deloc.

Eu cu cine nu votez?

    Se impune acum, în preajma alegerilor, o postare electorală, în care se va face o brumă de propagandă împotriva votului. Aşa după cum ni se transmite cîteodată în exces, noi trăim de 25 de ani într-un sistem democratic, un sistem în care voinţa poporului tronează.

    Este deci voinţa poporului român ca educaţia noastră să fie o glumă foarte proastă? Este deci voinţa poporului român ca resursele noastre naturale să fie vîndute unor ţări mai bogate pe preţuri de nimic? Este deci voinţa poporului ca ţara noastră să acumuleze din ce în ce mai multe datorii? Este voinţa poporului a alege nişte conducători care nu oferă decît certitudinea că mîine va fi mai rău?

    Ei bine, ori aceasta este voinţa poporului, ori sistemul democratic în care trăim nu reprezintă voinţa poporului, ci altceva, şi eu sînt încrezător că a doua variantă este cea corectă. Circulă un dicton în legatură cu acest subiect care zice astfel: "dacă votul ar putea schimba cu adevărat ceva, l-ar scoate în afara legii", şi eu sînt convins că dictonul este corect. Să reflectăm puţin asupra lui. Avem pe de-o parte întregul edificiu al puterii, format din oameni, mecanisme, grupuri şi organizaţii atît ale statului cît şi din afara lui, care trăiesc şi prosperă din controlul populaţiei; avem oameni în poziţii dintre cele mai înalte, care nu ştiu să trăiască altfel şi care dacă ar cădea din acele poziţii înalte şi-ar rupe inevitabil gîtul.

    Trebuie să credem noi că aceşti oameni care conduc societăţile umane de mii de ani întrevăd posibila lor mazilire imediată şi decădere în mizerie, executată prin procedeul democratic al votului, în timp ce ei stau cu mîinile în sîn, contemplînd placid aceasta posibilitate, şi nu fac nimic să o întîmpine cum se cuvine? Nu cumva oare s-au gîndit deja şi sînt asiguraţi din mai multe direcţii că situaţia lor economică şi politică nu se va schimba decît poate în aparenţă, iar în esenţă ba? Păi avînd in vedere că ei deţin mijloacele prin care se poate asigura securitatea socială şi economică a cetăţenilor din ţară n-ar fi indicat să presupunem că măcar lor şi-au asigurat-o, dacă nu altora? 

    Te pomeneşti că s-au gîndit de exemplu să facă o înscenare de proporţii, numită proces electoral, în care oamenii sînt mînaţi la vot cu ajutorul maşinilor de propagandă şi sînt îndemnaţi să aleagă dintre opţiunile pe care clasa deja conducătoare le dictează, astfel încît să împace şi capra şi varza, adică şi conducerea să rămînă aceeaşi dar şi populaţia să creadă că are un cuvînt de spus în alegerea conducerii...

    În materie de politică a României post ceauşiste, nimic în afară de nume nu s-a schimbat; este menţinută aceeaşi direcţie economică falimentară şi sunt practicate aceleaşi practici sociale şi culturale dăunătoare; doar numele miniştrilor, al guvernelor şi al preşedinţilor şi partidelor de la putere se schimbă; se schimbă numele oamenilor iar practicile economice falimentare ţării noastre rămîn pe post de ideologie comună a tuturor acestor oameni.

   Şi nu trebuie să ne mire acest lucru, decît dacă nu ştim că politica internă a României este dictată din afară; istoric vorbind, momentele în care nu s-a întîmplat astfel sunt atît de puţine şi de nesemnificative încît nici nu merită să fie amintite, în ciuda unor istorii cam romanţate ale poporului român, care ni s-au servit şi înca ni se mai servesc.

    Lasînd deoparte aceste istorii, politicile care se menţin astăzi în România sunt dictate de curgerea şi de constrîngerile capitalului internaţional; pînă şi perioada de penurie din anii '80 tot de aceste constrîngeri a fost dictată, iar acum, politicienii care se supun dorinţelor dictate de aceste constrîngeri ajung şi rămîn în funcţii, în timp ce aceia care nu vor să o facă, trebuie cu părere de rău să se realizeze în alte domenii, dacă nu cumva li se întîmplă vreun accident mortal.

    Undeva, la un nivel foarte înalt, s-a decis că România (printre multe alte ţări) va fi o piaţă de desfacere pentru Occident, că se va dezvolta atît de mult încît încă să permită exploatarea resurselor ei naturale sub formă de materii prime dar nu suficient de mult încît să poată să prelucreze aceste materii prime şi să le vîndă înapoi în Occident sau prin alte părţi, sub forma de produse prelucrate, şi nici un vot nu poate schimba lucrul ăsta.

   Ceea ce poate votul sa facă, este să dividă într-o mai bună stăpînire pe cei care cred în puterea votului, este să-i monteze pe cetăţenii obişnuiţi pdl-işti împotriva cetăţenilor psd-işti, astfel încat ei dezbinaţi să contribuie la o mai bună implementare şi realizare a statutului de colonie al ţării noastre. De aceea eu spun că orice este mai bun decît acest festival sinistru al votului, care nu reprezintă pentru populaţia ţării decît o fabrică de nervi şi de disensiuni; o masivă operaţiune de dezbinare; nu se justifică sub nici o formă. În adevăr, votanţii aflaţi de o parte sau de cealaltă a "baricadei" au mult mai multe interese în comun decît au fiecare dintre ei cu partidele pe care le susţin în parte: ei au interesul să trăiască o viaţă bună şi să prospere, iar partidele politice au interesul să-şi primească caftanele de la actualii sultani, şi să plătească peşcheşurile, darurile şi haraciul, din munca populaţiei şi din bogăţiile naturale. 

   Nu vreau să spun că orice acţiune şi orice formă de activism civic sau politic este inutilă şi nici că e cazul sa disperăm; noi suntem colonie din timpuri străvechi, iar jefuiţi de resurse am fost aproape în continuu, şi încă mai avem multe de jefuit; suntem nişte experţi în a trăi sub regim colonial. Ba încă acum imperiul sub care trăim nu-i în cele mai bune perioade ale lui şi nici sultanul nu pare prea sigur pe el. Ce vreau să spun este că o formă de activism politic care chiar ar da rezultate, care ar face o diferenţă ar fi absenţa generală de la vot, situaţia în care sub 2% din populatie vine şi votează - atunci într-adevăr România ar scrie istoria şi ni s-ar duce vestea peste tot - ar fi un gest politic clar şi luminos, cu un mesaj fără echivoc - ştim ca totul e o farsă, o înscenare; putem fi jefuiţi, dar nu putem fi minţiţi şi dezbinaţi.

Prăjitorul de pîine

    Prăjitorul de pîine zăcea părăsit, aruncat pe un balcon, sub o pojghiţă nu prea subţire de praf, care arăta că de mult nu mai pupase nici pîine şi nici curent electric. Poate că dacă stăpînul lui l-ar fi iubit mai mult, ar fi prăjit încă la el măcar o felie de pîine pe zi, dar realitatea neprăjită, crudă, arată cum obiceiurile culinare ale oamenilor se schimbă adeseori şi pîinea prajită iese din meniu.
    Nu, nu era prăjitorul meu, eu n-am deţinut niciodată prăjitor; chiar dacă am ţinut odată un regim alimentar care necesita ca pîinea să fie prajită, am rezolvat această dilemă filozofic - culinară cu ajutorul mult prea clasicei tigăi.

  Care este semnificaţia acestui dispozitiv electronic printre miliardele de miliarde de stele care-l înconjoară, care-i scopul vieţii lui? Scopul vieţii sale este să prăjeasca pîine; un scop presupus a fi nobil. Odată, undeva, cîndva, un om s-a gîndit că prăjirea pîinii nu mai poate fi făcută pe plită sau pe tigaie, că nu mai este suportabilă o astfel de practică, că este o abominaţie prăjirea pîinii pe plită, sau şi mai rău, trecerea ei prin flăcările focului sobei din bucătărie.

  Cum ar putea cineva să pună pur şi simplu pîinea în tigaie şi să o prăjească, s-a întrebat el; nu este prea pur, nu este prea simplu? De ce să nu antrenăm mineri care să scoată diverse metale din rărunchii Pămîntului, petrolişti care să extragă petrolul şi chimişti care să-l transforme în plastic, pentru ca apoi aceste materiale să fie transportate cu trenurile şi cu vapoarele la fabrica de prăjitoare de pîine, unde muncitorii vor tresălta de fericire că nu vor mai putea să stea cu familiile lor uitîndu-se degeaba la natură, ci vor fi angajaţi în operaţiunea sacră de proiectare, preşlefuire, şlefuire şi postşlefuire a componentelor prăjitorului, iar apoi în sfînta lor asamblare. 

  Nu este prea pur, şi nu este prea simplu să prăjeşti pur şi simplu pîinea, cînd poţi să o introduci într-un prăjitor modern, cu opţiuni de viteză a prăjirii? Şi ce ar însemna să nu poţi să alegi între un prăjitor care prăjeşte două felii deodată şi alte două prăjitoare care prăjesc cîte trei sau chiar şi cîte patru felii la un loc, nişte adevăraţi monştri ai prăjirii de pîine? Cum poate fi viaţa imaginată fără capacitatea esenţială de-a stabili dinainte gradul de întunecare a suprafeţei prăjite, fără vitalele instrucţiuni scrise clar pentru a edifica pe om in legatura cu misterul din spatele multelor butoane şi controale ale prăjitorului, şi chiar fără cutia detaşabilă pentru colectarea crustei şi frimiturilor?

   Cum se poate trăi fără protecţia automată împotriva prăjirii prea tari a pîinii, sau fără ascensorul de felie, care-ţi ridică pîinea din prăjitor după ce s-a prăjit, ca s-o vezi cu ochii tăi, cu proprii tăi ochi?

    Asta s-a întrebat omul nostru în vremuri demult apuse şi drept urmare, noi acum moştenim o adevărată industrie a prăjitoarelor de pîine, care a luat un loc binemeritat chiar şi in discuţiile psihoanaliştilor; ei nici nu mai vorbesc în prezent despre falus, ci despre prăjitorul de pîine.

   Sub o formă sau alta, prăjitorul de pîine ne domină viaţa; deşi el adeseori nu se numeşte aşa, nu arată a prăjitor şi cică serveşte altor scopuri, în esenţă face acelaşi lucru, transformă un lucru pur şi simplu, într-un lucru pur şi simplu complicat, şi totul din cauză că a complica lucrurile este profitabil, din cauză că prăjitoarele de pîine se vînd bine dacă li se face reclamă adecvată. 

   Dar noi, cei care suntem nostalgici după o prăjire simplificată a pîinii, să dăm drumul la aragaz, să încingem tigaia puţin şi apoi să aşezăm feliile de pîine acolo timp de 3-4 minute, după care să le întoarcem şi pe partea cealaltă, in timp ce adulmecăm mirosul de pîine prajită - nu doare, nu este o atrocitate, nu e obscen, nu este imoral şi nici inuman, iar la o adică putem să mîncăm pîinea aia chiar şi fără să o prăjim, avînd în vedere că ea a mai trecut pe la cuptor odată.

Cine este vinovatul?

    Continuăm seria de blasfemii împotriva sfintelor valori ale societăţii noastre cu mai multă blasfemie la adresa justiţiei. Şi nu atît la adresa ei cît la adresa modului în care este privită această instituţie, cu ideologia ei cu tot.

    De fiecare dată cînd ceva rău se întîmplă, cînd o catastrofă are loc, cînd lucrurile nu ies aşa cum vrem noi  să iasă, o primă, solitară şi prea lipicioasă întrebare nu vrea sa ne părăsească deloc; se întreabă oamenii - cine este vinovatul? Cine este vinovatul?

    De pildă dacă observăm farfuria spartă pe podea, o să depunem eforturi substanţiale pentru detectarea vinovatului, pentru ca apoi să-l putem pedepsi pe acesta, ca şi cum pedepsirea lui ar da timpul înapoi şi ar uni într-o farfurie cioburile de care dispunem în momentul prezent. Lăsînd la o parte că entropia nu funcţionează astfel, este disputabil - spun eu - că vinovatul (care ar fi acela) este chiar vinovat pentru spargerea farfuriei.

    Bine, copilul neatent o fi dat cu mîna peste farfurie, dar el doar atît a facut, mai ales ca i-a fost distrasă atentia de vreo muscă ce bîzîia prin zonă. Mai departe, masa prea scurta s-a terminat cînd nu trebuia şi farfuria noastră a rămas în aer, fără susţinere. Imediat ce asta s-a întîmplat, gravitaţia a început sa acţioneze asupra ei şi să o accelereze către podea cam cu zece metri pe secundă la pătrat. (Părerea mea, timid susţinută, a fost dintotdeauna că cea mai mare parte de vină în aceste cazuri o poartă gravitaţia). Apoi, podeaua cea mult prea tare a terminat "lucrarea" făcînd farfuria noastră zob, căci dacă ar fi fost o podea mai moale poate că sărmana farfurie ar fi scăpat cu viaţă, dar vezi bine, cimentul nu iartă. Asta ca să nu spunem adevărul adevărat, acela că-i posibil ca de vină să fost de fapt de la început farfuria, care nu era facută din metal sau din plastic, sau poate lipsa de prevedere a celor ce mănîncă din vase insuficient de rezistente şi a celor care le fabrică.

   Toate evenimentele care au loc pe lumea noastră au cauze multiple; ele sunt rezultatul unui mănunchi de cauze, nu sunt rezultatul acţiunii unei singure persoane. O singura persoana situată undeva în vid absolut, nu poate fi vinovată decît de propria ei dezintegrare instantanee şi de nimic mai mult, iar fenomenele neplăcute pe care le acuzăm noi şi pe care vrem să le evităm, au cauze complexe, au zeci şi sute de mii de cauze, adica sunt zeci şi sute de mii de factori care contribuie la "întîmplarea" lor, deşi cel mai drept este să spunem că întregul Univers conspiră la înfăptuirea celui mai insignifiant eveniment pe care l-am considera noi. Nu este nimeni vinovat pentru nimic din ceea ce se întîmplă, Universul este vinovat pentru tot ceea ce se întîmplă. 

    Aşa stau lucrurile în realitate, dar cînd vine vorba de-a rezolva problemele care apar, oamenii nu se inspiră din realitate ci propovăduiesc şi practică la nesfârşit nişte obiceiuri de-a dreptul barbare, provenite de la nişte indivizi care cu siguranţă că nu se ocupau nici cu ştiinţa şi nici cu filozofia, ci cu magia şi ritualurile mistice. În loc să fie consideraţi factorii diverşi care converg în realizarea unei crime, a unui război sau a unui furt, fie individual sau colectiv, nu doar justiţia dar şi populaţia generala se dă de ceasul morţii sa găsească vinovatul, dupa practica religioasa a ţapului ispăşitor.

   Ţapul este sacrificat într-un fel sau altul, iar apoi toată lumea este fericită, căci aşa se practică justiţia în vremurile noastre, ea nu este construită ca să rezolve cu adevarat problemele ci doar să dea impresia că le-a rezolvat, prin ritualuri de tipul ţapului ispăşitor, executate în public cu pompă şi fanfară, astfel încît toţi să fie încredinţaţi de virtutea actului care s-a săvîrşit. Aşa s-a rezolvat şi problema celui de-al doilea război mondial; au prins caţiva nazişti şi i-au executat, ca şi cînd câţiva oameni sunt ei singuri capabili să întoarcă toată lumea asta pe dos. Cum ar fi putut să prospere nazismul într-o societate de oameni care sunt obişnuiţi să gândească critic şi nu să execute ordine - astfel de întrebări scot la iveală pe cei mai mari vinovaţi, care nu sunt nişte persoane, nu sunt nişte oameni. Sunt altceva.

   Vom trăi într-o lume mai bună odată ce se va renunţa la continua căutare de vinovaţi şi se va începe căutarea cauzelor impersonale ale evenimentelor, căutarea de soluţii practice şi reale, care constau în afectarea factorilor ce conclucreaza la înfăptuirea vreunei nenorociri, după ponderea lor şi după posibilitatea lor de-a fi afectaţi. Nimic nu se rezolvă cu stabilirea eronata a unui singur responsabil pentru un fenomen social complex, şi nimic nu se rezolvă cu afectarea acelui singur "responsabil" într-un mod pe cît de stupid, pe atît de crud şi imoral.

Pedeapsa

    Se face ca multe erori, multe rautati si multe atrocitati se intampla in lumea noastra, iar oameni setosi de dreptate isi trambiteaza aceasta nevoie de dreptate solicitand pedepsirea faptasilor, pedepsirea criminalilor. Am sa expun aici doar unul dintre motivele pentru care eu sunt impotriva acestei practici, a pedepsirii criminalilor, si poate in viitor, fara ajutorul lui Dumnezeu, am sa le expun si pe celelalte.

    Eu sunt impotriva pedepsei deoarece pedeapsa este impotriva adevarului. Nu este declarata impotriva adevarului, ci dimpotriva, adeptii pedepsei ar sustine ca ei fac un serviciu diseminarii adevarului, atunci cand minciuna este pedepsita. In realitate insa, lucrurile stau altfel.

    De fiecare data cand o eroare este comisa, "faptasul" este automat pedepsit, doar prin renumele foarte prost pe care faptul de a gresi il are in societatea noastra, deoarece noi stim ca de gresit, doar oamenii rai si prosti gresesc, in timp ce oamenii buni si destepti nu gresesc niciodata. Un parinte care-si admonesteaza coplilul pentru ca a luat nota 4 la chimie in loc de 10, se afla in procesul de-a-i da o lectie importanta copilului sau, tocmai il invata sa fie mincinos. Daca ar gandi rational, ar realiza ca in cazul in care copilul nu devine un geniu al chimiei peste noapte, el va deveni peste zi un expert in tainuirea sau distorsionarea informatiilor legate de situatia sa de la chimie, lucru mult mai usor de facut decat invatarea si intelegerea reactiilor din cartea de chimie, care sunt scrise cel mai probabil in limba chineza, daca nu cumva in greaca veche.

    Chiar daca o mustrare sau simpla manifestare a dezamagirii unei rude poate motiva pe cineva sa spuna tot felul de minciuni, cultura noastra nu s-a multumit cu atat si a inventat pedepse adevarate care sa-i motiveze pe oameni sa intretina minciuni gogonate de dimensiuni impresionante, retele de minciuni si chiar intregi realitati alternative care sunt sortite sa scape fiintele umane de la tot felul de pedepse, pedepse inventate special pentru a le teroriza. Umilinta publica, puscaria, confiscarea averii, retragerea drepturilor, desi nu la fel de potente precum tortura si executiile, sunt mai mult decat suficiente in a-i face pe oameni nu doar sa minta, ci sa comita crime special pentru a ascunde alte crime, sa se angajeze in activitati de coruptie, sa comita variate infractiuni doar pentru a acoperi alte activitati de coruptie si alte infractiuni.

   Daca erorile comise de catre oameni ar fi abordate intr-un stil matur si modern, urmarindu-se prevenirea si rezolvarea lor, in loc sa fie privite cu crispare si primitivism, atunci autorii erorilor s-ar simti motivati sa spuna adevarul despre problemele pe care le au, in loc sa fie motivati sa spuna minciuni sau sa comita infractiuni suplimentare pentru a evita pedepsele.

    Aceasta cascada a infractiunilor morale prinde dimensiuni cu adevarat uriase atunci cand nu mai vorbim de persoane particulare si crimele lor ci de organizatii si colectivitati, de state intregi sau coalitii de state, organizatii care comit erori pe masura si in consecinta trebuie sa depuna o munca infractionala titanica pentru a-si ascunde nelegiuirile. 

    Cel mai grav in aceasta situatie de ineptie generala in ceea ce priveste etica, este faptul ca pentru bolile care sunt ascunse atat de ochiul publicului cat si de cel al doctorului, nu vor fi gandite si fabricate medicamente si nu vor fi gasite solutii. O problema a societatii despre care se stie ca exista este mult mai putin problematica decat cea care este ascunsa; de aceea trebuie sa se renunte la aceasta practica a pedepsei, care ea insasi este unul dintre cei mai mari generatori de minciuni, infractiuni, crima organizata si ... noi pedepse, intr-o spirala a erorilor ce trebuie terminata degraba.