Beneficiile credinţei religioase

    De fiecare data cand sunt arătate nenorocirile pe care le-a adus si inca le mai aduce biserica, de fiecare dată când sunt expuse fără prea mare greutate dezastrele sociale şi intelectuale generate de anumite practici şi idei conţinute de religii, credincioşii găsesc ca scuză faptul că religia lor are şi efecte pozitive.

    Este ca şi cum te-ai duce la preoţii catolici pedofili şi i-ai întreba: "Sfinţiile voastre, de ce ne-aţi futut în cur copiii?" iar ei ar răspunde: "De futut în cur i-am futut în cur, este adevărat, dar le-am şi dat de mâncare! Caritatea face parte din vocaţia creştină". Ei, ce mai poţi să spui la auzul unora ca acestea?

    S-ar putea crede acum că noi, cei care reproşăm religiei instituţionalizate aceste practici nenorocite avem ceva de împărţit cu popii sau cu credincioşii. Poate că unii au, eu nu am. Cel puţin preoţii pedofili sau efebofili sunt nişte oameni care au fost sistematic minţiţi, sistematic dezinformaţi, oameni a căror identitate personala a fost construită pe baza unor idei extrem de stupide. Aceştia au fost obligaţi să trăiască în timpul adolescenţei într-un mediu lipsit de adolescente şi li s-a repetat într-una că trebuie să-l iubească pe aproapele lor, nu li s-a spus că trebuie s-o iubească cel puţin în aceeaşi măsură şi pe apropiata lor. Dimpotrivă, li s-a spus că apropiatele lor sunt de fapt cam depărtate, că sunt cumva murdare şi că fac parte dintr-o specie inferioară a cărei singur scop în viaţă trebuie să fie supunerea în faţa speciei superioare, cea masculină. Să ajungi la o vârstă în care deţii potenţialul de-a avea o viaţă sexuală normală şi să nimereşti într-o instituţie care să te facă să nu-ţi mai placă femeile ci băieţii de 13-14 ani - asta e ceva ce nu aş dori să se întâmple nimănui. Moartea pare o perspectivă mai luminoasă. Şi totul din cauză că celibatul a fost cea mai bună soluţie pe care au găsit-o catolicii ca să oprească corupţia omniprezentă în rândurile bisericii lor.

    Deci noi nu avem nimic cu credincioşii, cu popii sau călugării şi nu avem nimic împotriva oamenilor, avem foarte multe împotriva unor practici şi a unor idei care sunt demonstrate ca fiind nocive atât credincioşilor cât şi necredincioşilor. Dacă religia lor aduce beneficii, dacă îi face să se simtă bine, dacă îi face să fie caritabili, atunci să facă aceste lucruri, să fie caritabili - eventual pe banii lor, nu ai noştri - şi să se abţină de la propaganda împotriva planificării familiale şi a avortului. Să se abţină de la propaganda împotriva ştiinţei şi de la îndoctrinarea religioasă a copiilor şi în şcoli precum şi în afara lor. Să renunţe la privilegiile băneşti pe care le deţin în detrimentul oamenilor care nu aderă la vreo religie. Să renunţe şi la demonizarea constantă a ateilor căci noi nu numai că nu suntem diavoli, nici măcar nu credem în existenţa unor asemenea fiinţe.

    Faptul că cineva e creştin, musulman sau mormon nu-l face să merite să fie finanţat preferenţial de către stat în detrimentul unui om care nu are prieteni imaginari şi care nu crede că anumite cărţi sunt infailibile. Să se renunţe la ideea că moaştele pot vindeca pe cineva de ceva deoarece este o minciună. Ceea ce ne apare din cale afară de clar este că n-au vindecat pe nimeni de prostie. Dacă religioşii vor să se întâlnească la o mare petrecere religioasă, din partea mea să o facă, chiar şi fără să se mai calce în picioare unii pe alţii, dar să nu mai spună poveşti fantastice despre puterea impotentă a moaştelor. 

    Dacă eu am să beau până mă fac criţă, mă urc la volan şi ucid pe cineva cu această ocazie, n-am să mă apuc apoi să spun că alcoolul mă face să mă simt bine, că devin mai sociabil, că un pahar de vin e bun pentru circulaţia sângelui, că stimulez economia cu consumul meu de alcool şi altele din acestea. Drept urmare nu mai vreau să aud defel despre beneficiile credinţei religioase atunci când eu vorbesc despre deserviciile ei deoarece acestea două nu vin la pachet. Şi cunoaştem că nu vin la pachet din cauză că la toate beneficiile religiei se poate ajunge prin ideologii şi mijloace cât se poate de seculare, cunoaştem că Bill Gates face caritate fără să îndobitocească copii cu idei false şi primitive despre realitate, iar oamenii dacă vor să construiască reţele sociale de întrajutorare pot să o facă şi din alte motive decât frica de vreun dumnezeu.

Dumnezeu, smintita ipoteză

     Trăind în cadrul actualului context cultural suntem cât se poate de obişnuiţi cu absurdităţile pe care acesta le conţine şi nu reuşim să cuprindem cu adevărat dimensiunile lor. La fel de obişnuiţi erau şi aztecii cu sacrificiul uman, vrăjitoria reprezenta o banalitate prin Evul Mediu iar procedeul prin care se perfora craniul unui om pentru a-l scapa de migrene reprezenta un fapt cotidian, un fapt ce aparţinea normelor acelei epoci.

     Nouă ne apar aceste lucruri într-o altă lumină deoarece n-am crescut într-o societate în care acestea erau prezente la tot pasul ci într-una în care ele sunt recunoscute ca nişte abominaţii.

    Tot astfel, faptul că oamenii cred în existenţa unui Dumnezeu ne apare un fapt cotidian deoarece este lumea plină de credincioşi, nu doar că este un fapt acceptabil social dar este unul chiar recomandat de majoritate. În prezent nu se miră nimeni de existenţa credincioşilor şi nu rămâne nimeni stupefiat la observarea iraţionalităţii şocante a credinţei în existenţa unui Dumnezeu.

    Dacă totuşi ne-am imagina că am trăit şi trăim într-o lume care nimeni n-a auzit de religie şi dacă ar veni un om şi ar prezenta aceste idei ca fiind filozofia lui personală, atunci toţi am fi convinşi instantaneu că acel om este grav bolnav psihic şi are nevoie urgentă de tratament. 

    Însăşi ipoteza că există o creatură supranaturală dotată cu sentimente umane şi că aceea a existat dintotdeauna este ţicnită în cel mai înalt grad cu putinţă. Noi cunoaştem astăzi că orice mecanism biologic îndeplineşte una sau mai multe funcţii: o mână este capabilă să apuce crengi sau alte obiecte; ochii sunt pentru văzut, urechile pentru auzit, muşchii servesc la efectuarea lucrului mecanic, picioarele la deplasare, aripile sunt pentru zbor iar blana foloseşte izolaţiei termice; stomacul digestiei, plămânii respiraţiei. Am fi de bunăseamă şocaţi să aflăm că există un organism dotat cu plămâni acolo unde nu este aer de respirat, cu mâini acolo unde nu este nimic de apucat, cu picioare acolo unde nu este loc de mers, cu stomac acolo unde nu este nimic de digerat şi cu urechi acolo unde nu este nimic de auzit.   

    La fel se întâmplă şi cu sentimentele umane; aceste sunt nişte mecanisme biochimice care servesc unor funcţii precise. Iubirea are sens doar într-un context social, într-un context în care există cel puţin două persoane care se pot iubi, gelozia - la fel, răzbunarea - idem, iar ura - aşijderea. Totuşi, ipoteza existenţei unui Dumnezeu ne prezintă o entitate dotată cu capacitatea de-a avea sentimente atunci când nu era nimeni acolo ca să fie obiect al acelor sentimente. Ce făcea Dumnezeu cu iubirea sa atunci când singurul lucru care exista era doar el însuşi? Se iubea pe sine? Noi am auzit că Dumnezeu nu este un mare fan al masturbării. Pe cine se răzbuna Dumnezeu atunci cînd nu exista nimeni pe care să se răzbune? Care este funcţia pe care o îndeplineau sentimentele umane în Dumnezeu atunci când singurul lucru care exista era doar Dumnezeu? De ce ar fi dotat acest Dumnezeu cu nişte capacităţi complet inutile? Dacă Dumnezeu a fost dintotdeauna milostiv şi drept, cu cine era milostiv şi drept, cu vidul din jurul lui?

    Nu se stresează prea mulţi la auzul acestei idei deplasate, aceea că într-un mediu care nu există, care nu a luat încă fiinţă, într-un vid total şi absolut există o entitate care deţine sute de capacităţi care îşi au rostul doar în cadrul existenţei unor societăţi umane sau cel puţin a existenţei altor entităţi. Ar fi acelaşi lucru cu a crede că într-o lume de orbi principalul hobby este fotografia, că într-o lume de surzi  cei mai respectaţi oameni sunt muzicienii, sau că pe planeta Jupiter există un singur spiriduş bălţat şi glumeţ care e adept al capitalismului, căruia îi plac foarte mult legumele la grătar şi ştie să danseze tango. Îţi dă impresia că cei care au construit ideea de Dumnezeu au avut o preocupare specială pentru faptul de-a elimina orice fel de legătură a acestei idei cu ceea ce este raţional şi de-a o face din cale afara de dezagreabilă pentru oamenii care apreciază logica şi consistenţa psihică.

     Şi pe baza aceastei ţicneli primitive îşi imaginează mulţi dintre români că vor construi ceva în ţara asta. Nu, nu se va construi nimic aici în acest mod ci se va construi ceva doar pe baza educaţiei ştiinţifice, aşa cum s-a întâmplat până acum peste tot pe unde s-a construit ceva. Continuând cu aceste primitivisme nu vom reuşi decât să ajungem acolo unde unde ne trimit acestea - în epoca primitivă.

Argumente pentru existenţa lui Dumnezeu

    Există mai multe argumente pentru existenţa lui Dumnezeu, argumente dezvoltate de către teologi pe pentru a convinge pe neconvinşi că există o creatură omniscientă, omnipotentă şi benevolentă căreia îi pasă de noi. Ceea ce ne sare în ochi este faptul că există argumentele pentru existenţa lui Dumnezeu şi nu argumentul. Dacă măcar unul dintre ele ar fi fost funcţional, consistent cu logica şi cu realitatea, acesta le-ar fi făcut pe oricare altele inutile din punct de vedere al puterii de convingere. 

    Este un motiv întemeiat acela pentru care nu avem cele cinci sau cele şapte argumente pentru existenţa florilor, a Lunii sau a electronilor. Pentru toate acestea un singur argument este suficient iar în cazul majorităţii lucrurilor despre care spunem că există este suficient simplul apel la percepţiile oricărei fiinţe umane. Când un om este convins că un raţionament este corect şi că demonstrează o afirmaţie, nu mai are nevoie de altele care să demonstreze aceeaşi afirmaţie. Se poate ca aceeaşi teză să fie demonstrabilă prin mai multe moduri însă din punct de vedere practic, în urma selecţiei operate de oameni, cel mai accesibil dintre ele câştigă competiţia. 

    De exemplu existenţa planetei Pluto poate fi demonstrată prin calcule bazate teoria gravitaţiei însă oricine poate privi pozele făcute acestei planete. Pozele câştigă în faţa calculelor deoarece sunt mai accesibile. În cazul discuţiilor despre Dumnezeu, susţinătorii acestei idei nu au reuşit să se hotărască timp de secole asupra celui mai bun argument şi nici nu dau semne că o vor face în viitor. Nici n-au cum s-o facă şi asta se întâmplă din cauză că nu există nici un fel de dumnezeu şi din cauză că toate argumentele care susţin teza sunt bazate pe apelul la necunoştinţă, la ignoranţă. Nu există cel mai bun argument pentru existenţa lui Dumnezeu, toate sunt la fel de proaste.

    În prezent societatea umana este scindată în două părţi din cauza acestei chestiuni, şi aşa scindată este ea de cam mult timp. Atei au fost şi în antichitate şi există şi în prezent într-un număr mult mai mare, mai ales din cauză că au scăpat de tortură, exterminare şi stigmatizare socială dar şi din cauză că ştiinţa a eliminat cea mai mare parte din ignoranţa pe care se clădeşte credinţa în dumnezei. Oamenii religioşi probabil ar dori să trăim astfel scindaţi poate încă 2000 de ani dar eu unul sunt grăbit să soluţionăm această chestiune într-un fel sau altul, măcar de dragul coeziunii sociale dar şi mai mult de dragul adevărului.

    Nu ne putem permite ca peste 100 de ani să avem aceleaşi discuţii, despre Dumnezeu, despre biserică, despre morală, despre ce este adevărat şi ce este fals. Această dispută trebuie să fie terminată acum. Viziunea ateistă despre lume şi cu cea teistă sunt ireconciliabile, contradictorii. Ori toţi ateii se înşeală amarnic   şi vor arde în Iad, ori toţi creştinii se înşeală amarnic şi vor arde în Iadul musulman, ori toţi musulmanii se înşeală şi vor arde în Iadul creştin. Oricum am judeca foarte mulţi oameni au să fie torturaţi pentru eternitate. Măcar din compasiune pentru aceştia tot trebuie să soluţionăm această criză.

    De aceea orice om care crede despre el că are un minimum de compasiune faţă de sutele de milioane care vor arde în Iad sau faţă de miliardele care îşi trăiesc viaţa ca şi cum ar fi o halucinaţie trebuie să caute confruntarea şi dezbaterea acestei teze, fiecare după cum crede de cuviinţă. Chiar şi aceste argumente caraghioase care încearcă să demonstreze nedemonstrabilul trebuie discutate în ciuda faptului că nimeni nu recunoaşte că şi-a schimbat sau nu poziţia în urma discuţiei. Cei care recunosc o fac doar într-un alt context, nu în cel al discuţiei respective, nu chiar la momentul ei ci poate chiar peste câţiva ani.

   De aceea, eu nu pot decât să îi îndemn pe atei, pe ortodocşi, pe catolici, pe calvinişti, pe suniţi şi pe şiiţi, pe scientologi şi pe mormoni, pe martorii lui Yehova şi pe martorii lui Ganesha să dezbată diferenţele dintre ei şi să găsească degrabă o rezolvare a lor. Care rezolvare se va solda cu victoria ateismului. 

    

   

Ziua blasfemiei

    Ziua blasfemiei este o tradiţie ateistă care se sărbătoreşte anual pe data de 30 septembrie şi care a ajuns deja la cea de-a patra ediţie. 30 septembrie este data la care o revistă din Danemarca a publicat nişte caricaturi ale unui om numit Mahomed ibn Abdallah, act care ulterior a determinat uciderea a 137 de oameni in cadrul unui val de proteste violente ce a cuprins câteva dintre ţările musulmane.

   Motivaţia pentru aceste violenţe ar fi un act de blasfemie faţă de acest Mahomed, privit de către musulmani ca un mare profet iar de către orice nemusulman implicit ca un mare impostor. Acest gen de acţiuni reprezintă modalitatea prin care unii adepţi ai cultului musulman cer un statut special în cadrul speciei umane şi un tratament special în consecinţă.

    Ei vor ca lumea civilizată să le respecte sentimentele, mai exact faptul că ei sunt ofensaţi de ceea ce fac nişte europeni prin ţările lor. Ei bine, dacă tot am ajuns la ofense cert este că şi unii dintre europeni sunt ofensaţi de ceea ce fac nişte musulmani părin ţările lor. Eu de exemplu sunt ofensat atunci când văd în secolul XX decapitări şi mutilări pe post de pedeapsă legală, sunt ofensat când văd cruzime inutilă şi penibilă faţă de animale, când văd femei oprite de la activitatea de-a se educa, când văd terorişti musulmani care se aruncă în aer în mijlocul unui spital plin tot fraţi de-ai lor musulmani - ce-i drept, din altă sectă. Foarte ofensat sunt, ţin să menţionez.

    Înţeleg că aşa sunt obiceiurile locului pe acolo dar tot ofensat mă simt. Ce-ar trebui să fac acum, să mă asociez cu ceilalţi ofensaţi şi să incendiem ambasada Pakistanului şi pe cea a Arabiei Saudite? Dacă vreun musulman vrea să-i respect sentimentele atunci să mi le respecte pe ale mele. Ca să nu mai blasfemiez şi să spun că nu există nici un fel de dumnezeu atunci vreau drept de vot şi de educaţie pentru toate femeile din toate ţările lor, precum şi instaurarea libertăţii de expresie. Când lipsa acestor drepturi de bază ale omului va fi rezolvată poate că atunci vom mai putea vorbi despre cât de tare ne jignim sentimentele unii altora. Încă n-am ajuns acolo.

   Până atunci blasfemia e sfântă!

Educaţia religioasă încetineşte dezvoltarea intelectuală

    Să nu furi. Să nu ucizi. Astfel de lucruri sunt repetate credincioşilor de către popi sau de către alţi credincioşi ca şi cum ar reprezenta vreo cărămidă de bază a edificiului filozofiei morale. Nu reprezintă nici măcar un fir de praf, ce să mai vorbim despre cărămizi...

   Justificarea dată acestor norme morale este ori supunerea faţă de autoritatea divină ori frica de chinurile Iadului, însă principala problemă cu aceste justificări este că sunt false, dat fiind că nu există nici un dumnezeu, iar iadul nici pe-atâta. Şi atunci când un om este îndreptat să accepte justificări false pentru nişte afirmaţii corecte acel om este împiedicat să cunoască nişte adevăruri.

    Ce s-ar întâmpla dacă la şcoală am învăţa că un corp scufundat într-un lichid este împins de jos in sus de către un om invizibil, cu o forţă egală cu greutatea volumului de apă dezlocuit? Ar fi justificarea unui fapt adevărat printr-o ipoteză falsă. Şi această falsă justificare ne va opri de la a afla care este adevăratul autor al forţei lui Arhimede, presiunea în fluide, ne va opri de la cunoaşterea eventualelor adevăruri despre sursa acestei presiuni a fluidelor şi toate celalate cunoştinţe care decurg din acestea.

   Ce s-ar întâmpla dacă s-ar învăţa că unii oameni sunt săraci din cauză că s-au născut proşti sau din cauză că aşa vrea Dumnezeu? Că există oameni săraci, este clar, e un fapt, însă a da justificări false pentru sărăcie ne împiedică să cunoaştem adevăratele cauze ale sărăciei şi deci ne împiedică să le afectăm sau să le eliminăm.

    Cei care promovează educaţia de tip religios susţin că aceasta instaurează valori morale în individ. Lăsând la o parte faptul că valorile promovate de religie sunt destul de des anacronice şi că unele sunt de-a dreptul imorale, modul prin care acestea sunt instaurate este foarte dăunător. Cel care acceptă că nu trebuie să fure deoarece va fi pedepsit de Dumnezeu este automat oprit să se întrebe ce anume e în neregulă cu furtul. Căci dacă s-ar întreba ce-i în neregulă cu furtul atunci ar putea să facă cel puţin o comparaţie între o societate în care oricine fură de la oricine şi între una în care nimeni nu fură de la nimeni. Ar putea să afle în decursul acestei investigaţii nişte informaţii despre modul în care funcţionează societatea, despre nevoile oamenilor şi psihologia după care acţionează aceştia, şi ar ajunge mai devreme sau mai târziu la concluzia că există motive mult mai întemeiate pentru a nu fura, decât frica de o fiinţă imaginară.Va afla atunci de ce toţi am căzut de acord că ne este avantajos să nu ne furăm unii pe alţii, ba am mai şi organizat forţe de poliţie care să le facă probleme celor care nu înţeleg de această regulă.

    Educaţia religioasă contează în cadrul educaţiei morale ca dezinformare şi inducere în eroare a copiilor. Educaţia religioasă nu creează oameni care sunt ignoranţi în ceea ce priveşte etica, ci oameni care sunt ignoranţi dar se cred informaţi, ceea ce este mult mai grav. Mecanismele intelectuale care trebuie să ajute populaţia să ia decizii morale, să cântărească fiecare situaţie nouă din viaţă şi să estimeze ce este de făcut şi ce nu, sunt împiedicate să se dezvolte de simplitatea apelurilor la autoritatea divină, în fapt apeluri la autoritatea bisericească. Educaţia morală dată de biserică nu este decât o altă formă de aservire psihică pe care o practică biserica faţă de oameni.

    Să nu ne aşteptăm ca o instituţie ce e fundamentată pe minciună şi care trăieşte din minciună să viseze frumos într-o noapte şi să se apuce să propovăduiască lucruri adevărate. Aşa ceva nu se va întâmpla. Şi atât timp cât oamenii vor accepta minciunile bisericeşti fără să răspundă, popii vor continua să împrăştie ideea că bine este ceea ce le face popilor bine iar rău este ceea ce le face popilor rău.