Ateii militanți

    Adeseori prin mediile informaționale de orientare favorabilă religiei apare subliniată această denumire de ateu militant, și ea este aplicată celor ca mine. Pe mine nu m-ar deranja în mod deosebit o astfel de denumire, mai ales că în afară de-a scrie texte anticreștine pe internet s-a mai întâmplat și să ajung pe la întâlniri ori conferințe ale ateilor sau să mai ies să protestez împotriva vreunui abuz al religioșilor.

   Totuși, nu ateismul este lucrul pentru care militez, eu militez pentru adevăr într-o sferă culturală specifică, aceea a religiei. Și fac asta dintr-un motiv foarte simplu - acela că oamenii din epoca modernă n-au nevoie ca la cele mai importante întrebari ale vieții să răspundă cu aceleași răspunsuri pe care le-au dat niște indivizi extrem de ignoranți de acum 2000 de ani. Cu cât întrebarea este mai grea și misterul mai mare cu atât mai mult ar trebui să fim sceptici în ceea ce privește presupusa expertiză a celor din antichitate din domeniul moralei, biologiei, astrofizicii sau mecanicii cuantice.

   Care este cel mai mare expert în biologie de care ai auzit în Biblie? Acela care susține că femeia e confecționată din coasta bărbatului?

   Totuși, ceea ce aș vrea să văd în momentul în care accept să fiu numit ateu militant, este puțină obiectivitate și opțional, daca este posibil, și niscaiva onestitate. 

    Aș vrea și eu ca toți creștinii care le prezintă doctrina creștină copiilor lor neștiutori ca fiind adevărată să fie numiți creștini militanți. Aș vrea ca Biserica Ortodoxă să se redenumească Biserica Militantă Ortodoxă, având în vedere că face presiuni pentru creștinizarea desăvârșită și ortodoxă a întregii populații, deși realitatea ar fi mai bine arătată daca s-ar numi Biserica Mafiotă Ortodoxă, considerând construcțiile megalomanice pe care le face inclusiv pe banii ateilor sau vânzarea neobosită de servicii imaginare.

   Aș vrea ca statul român să se numească singur, fără ca eu sa ma mai obosesc s-o fac, "stat militant creștin" din moment ce el sponsorizează religia creștină în detrimentul altor ideologii și din moment ce se predă confesional creștinismul în școli. Așa, ca sa știm cum stăm.

   Aș vrea să nu scape de eticheta de militanți creștini nici cei care protestează împotriva dreptului la avort, împotriva homosexualității sau împotriva cipurilor electronice. La fel, orice individ care face propagandă pentru religia lui în mediul înformatic sau în presa scrisă să fie numit militant creștin sau să se renunțe la a mă numi pe mine ateu militant.

   În opinia acestor oameni, daca ești ateu și dacă exprimi în public cu claritate ceea ce crezi, atunci ești ateu militant, dar dacă ești creștin și faci exact același lucru, ba chiar altele care depășesc cu mult simplul militantism, atunci ești doar creștin. Ateul perfect, nemilitant, în opinia credincioșilor este acel ateu pentru care necredința sa este atât de personală și de intimă încât nici măcar rudelor apropiate nu o mărturisește. Ei bine, eu nu sunt acel ateu perfect, iar necredința mea este la fel de personală pe cât de personală este credința creștină în țara asta, adică deloc.

   Nu doar că nu cred că religia creștina este adevărată, ba pe deasupra sunt foarte convins că este falsă, și în consecință este corect a se proceda cu aceasta exact la fel cum se procedează cu alte ideologii false; pe scurt - jos cu ea!

  

Fanatism, extremism și fundamentalism în religie

    Una dintre cele mai întâlnite scuze pe care le înaintează apologeții religioși întru apărarea religiei este aceea că nu religia este de vină atunci când în baza ei se produc atrocități, ci fundamentalismul și fanatismul.

    Mai exact, se afirmă că ideile și doctrinele religioase nu au absolut nimic de-a face cu comportamentele foarte nocive ale unor oameni religiosi, ci natura fanatică a acelor oameni. Asta este cea mai ușoară cale de-a apăra ideile false de critică și de-a eschiva de la datoria de-a estima valoarea de adevăr a acelor idei.

    Ca să fie consistenți psihic, aceiași apologeți ar spune că nu este nimic în neregulă cu ideea că pruncii sunt aduși de barză ci în neregulă sunt doar indivizii care sunt fundamentaliști întru această credință. Ar spune că nu este nimic în neregulă cu credința că asfaltul este comestibil și foarte nutritiv ci doar cu cei care duc această credință în extrem; că nu-i nimic rău în a linge ocazional asfaltul ci că este rău doar dacă este ronțăit non-stop. Ar trebui să spună că nu este nimic în neregulă cu ideea de-a face sex cu dumnezeul la care te închini ci doar cu acei credincioși care susțin această credință cu fanatism.

   În caz că aceiași apologeți religioși ar avea un discurs onest, ar trebui să nu avem loc de ei atunci când ne asurzesc predicând despre cât de beton este nazismul și cum de vină au fost doar extremiștii și fanaticii naziști iar ideologia este ca un ghiocel proaspăt înflorit, frumos mirositor și cu petalele de un alb desăvârșit.

   Dar știm cu toții că nu avem parte de astfel de predici, că de astfel de predici avem parte doar atunci când vine vorba numai și numai despre ideologia religioasă, iar asta ne trimite cu gândul că predicatorii nu sunt angajați doar într-o încercare timidă de degustare a rahatului ci într-o activitate susținută de distorsionare a realității.

   Fanatismul, extremismul și fundamentalismul nu sunt proprii doar religiilor ci și ideologiilor nerelegioase sau antireligioase, în particular oricăror credințe specifice. 

   Fanatici, extremişti și fundamentalişti nu sunt numiţi decât oamenii care acționează consistent cu credințele pe care le susțin și această proprietate a lor este incriminată de așa-zișii moderați. Ar fi bine totuși ca acești moderați să se judece cu aceeași măsură cu care îi judecă ei pe alții și să observe că excesul de moderație este una dintre cele mai periculoase forme de fundamentalism.

    Excesul de moderație este periculos deoarece moderația nu este vreo valoare absolută, deoarece există unele idei care trebuie susținute cu determinare și profesate cu abnegație - idei demonstrabil adevărate. Și există idei care nu trebuie profesate nicicum, nu cu determinare, cu atât mai puțin cu abnegație și nici măcar cu moderație - idei irationale, aberante și false, precum sunt cele mai multe dintre cele înglobate de religie.

Românii sunt idioți

    Mie nu îmi place să vorbesc despre subiectele proaspete ci adeseori îmi amintesc de unele care au făcut deliciul mediului informațional pe la o vreme iar acum stau îngropate prin vreun raft prăfuit al internetului. Sa suflăm puțin peste acest praf.

   Pe la o vreme o mână de români au descoperit că cea mai căutată apreciere despre români pe google este aceea că "romanians are stupid". Și nemulțumiți de acest rezultat și-au pus in cap sa schimbe acest fapt căutand în repetate rânduri "romanians are smart", astfel încât deșteptăciunea să ajungă prima sugestie atunci când vine vorba de-a căuta români pe google. 

   Mi s-ar fi făcut rușine imediat cum aș fi auzit despre această campanie dacă cumva identitatea mea personala ar fi fost compusă de faptul că sunt român. Din fericire pentru mine, atunci când mă întreabă cineva ce sunt îi zic că sunt om, apoi ateu antireligios și apoi expun alte idei ale mele pe care le consider relevante; naționalitatea vine pe undeva mai pe la urmă. Trebuie totuși vrând-nevrând să exist în mijlocul unor oameni unde s-a nimerit să exist, de aceea mă interesează ocupațiile și ideile lor și de aceea le și discut.

   În primul rând a fi deștept nu este vreun fel de valoare absolută. Adolf Hitler a fost fără îndoială un individ foarte deștept; cum ar fi putut sa tragă pe sfoară o mulțime de națiuni precum și pe alți șefi de state? A fi totuși deștept nu te face prea înțelept după cum vedem. În al doilea rând, cine caută pe internet faptul că o întreaga națiune ar fi stupidă trebuie sa fie el însuși bătut în cap. Și daca mai și ia în seamă primul link care-i iese in cale, fără măcar să se informeze succint de pe wikipedia în ceea ce privește istoria acelei națiuni atunci a fi bătut în cap nu devine decat un eufemism pentru capacitățile lui intelectuale.

   Nici prea deștepți nu sunt cei care se cramponează că în topul căutărilor pe google apare că ei ar fi stupizi, și asta este din cauză că orice om cu o brumă de inteligență nu va lua de bună o asemenea informație lipsită de conținut valid. 

   Apoi orice ființă de pe planeta asta face tot ceea ce poate să faca mai bine pentru a prolifera și pentru a supraviețui, cu instrumentele și cu resursele pe care le are la dispoziție. Poate că un virus lipsit de creier nu este prea deștept însă poate ucide fără drept de apel zeci și sute de mii dintre cele mai deștepte ființe de pe planetă și ar trebui acest lucru măcar să ne dea un pic de gândit atunci când vorbim de inteligență, dacă tot ne considerăm inteligenți.

   Fiecare om este prizonier al mediului social și al epocii în care trăiește și de aceea un om cu inteligență medie din secolul XXI i-ar putea face oricând pe Aristotel și pe Leibnitz să se simtă ca ultimii dobitoci doar din cauză că s-a născut într-o cultură net superioară culturii acelora. Românii care vor să se compare cu englezii nu arată decât că sunt lipsiți și de cultură generală și de inteligență, căci dacă ar poseda pe acestea ar fi ceva mai reticenți în a compara o colonie est europeană cu cel mai mare imperiu colonial al lumii. Britanicii au exploatat continente întregi timp de zeci și câteodata sute de ani, au exploatat Canada, Australia, India, Africa de Sud si parțial S.U.A. (ca sa dăm doar câteva nume) și toată acea bogăție a fost investită parțial în cultură și civilizație în țara lor.

   Aceste diferențe între culturi au rădăcini scufundate adânc prin tot felul de factori istorici și geografici și ele nu derivă din proprietățile englezilor sau românilor din secolul XXI. Este deci caraghios că cineva își pune problema stupizeniei națiunilor europene la acest mod. Este irelevant totodată cum suntem la momentul prezent, ceea ce conteaza este ce se poate face în viitor.

   Și putem importa cu nerușinare valorile unor civilizații în care "hazardul" a investit masiv, putem să importăm cu nerușinare valorile elitelor acelor civilizații sau putem să ne conservam identitatea de român și să ne chinuim să dăm impresia ca suntem deștepți. Cel care vrea cu fervoare să demonstreze în afară că este superior, nu demonstrează decât că înăuntru se simte inferior.

Creștinismul este fals

    Conform statisticilor actuale, o treime din populația planetei se declară apartenentă la religia creștină. Ca și cum n-ar fi fost destul de deplasat faptul că ei cred în existența unui dumnezeu, pe desupra mai cred că este chiar vorba de dumnezeul creștin. La fel fac și unii minori, aceia ce nu-s mulțumiți să creadă într-un Moș Crăciun care le va aduce trei bomboane și o jucărie de pluș, ci țin morțiș să creadă într-un Moș Crăciun care vine special la ei cu bomboane și jucării, le și cântă o colindă, îi plimbă cu sania pe cer iar apoi îi încoronează ca stăpâni ai Universului.

   A crede într-un dumnezeu este irațional, desigur, dar pe măsură ce dumnezeul acela începe să prindă contur și proprietăți, și iraționalitatea începe să prindă formă și proprietăți - forma și proprietățile unei halucinații colective.

  S-a dezvoltat o varietate de argumente care tot vor să demonstreze că există un dumnezeu și tot nu reușesc, acelea cu cosmologia, cu ontologia, cu constantele fizice sau cu moralitatea - toate false, dar ticluite îndeajuns de bine încât să-i facă să se minuneze pe cei îndoctrinați, pe cei nu prea educați sau pe cei cu mintea slabă. Ceva pe masură ar trebui să avem pentru demonstrația că dumnezeu este dumnezeul creștin și nicidecum altul.

   Vine deci întrebarea: dacă există totuși un dumnezeu, atunci cum știm că este cel creștin? Ar trebui să avem niște justificări pentru această afirmație, măcar niște argumente ca cele de mai sus, poate chiar niște dovezi, și iată că aflăm de unde știu creștinii că dumnezeul lor este cel adevărat: scrie într-o carte. Scrie într-o carte că așa este.

   Dacă ar scrie într-o carte că eu pot merge pe apă ai crede-o? 

   Dacă ar scrie într-o carte că eu pot comanda forțele naturii ai crede-o?

   Dar dacă ar scrie într-o carte că eu pot înmulți conservele de pește și mezelurile de porc ar fi de crezut?

   Dar dacă ar scrie într-o carte că dacă-mi dai mie 10% din venitul tău ai să câștigi în curând la loterie ar fi de crezut?

   Ar fi de crezut că pot vindeca SIDA și cancerul pocnind din degete dacă ar scrie într-o carte ?

   Ar fi de crezut că de fapt eu sunt dumnezeul cel adevărat dacă ar scrie într-o carte? Nu prea.

   Clar este că nimeni nu se hazardează să spună că crede asemenea fantasmagorii. Și totuși, atunci când vine vorba de cartea numită Noul Testament, oamenii nu se sfiesc, ci se înghesuie să își afirme încrederea în învierea din morți a lui Hristos, în nașterea sa dintr-o virgină, transformarea apei în vin, învierea lui Lazar, ridicarea la cer, ofilirea smochinului sau înmultirea pâinilor si peștilor. Iar lucrul ăsta mă face să cred cel putin că acești credincioși n-au fost premianți la epistemologie. 

   Și dacă se gândește cineva că autorul sau editura acestei cărti conferă credibilitate celor ce sunt scrise acolo numai să se gandească că autorul este necunoscut iar editura este cea mai mincinoasă editură care s-a născut vreodată pe fața pământului și se numește Biserica. 

   Nimic din ceea ce credem este crezut pentru că este scris într-o carte, ci pentru că avem dovezi exterioare care confirmă ceea ce este scris în acea carte. Cartea nu este o dovadă, ea este doar un suport de transmitere a informațiilor. Dacă într-un compendiu de fizică va scrie pe ultima pagină că un căpcăun roz poate zbura printr-un zid de plumb această teorie nu va fi crezută până când nu va fi confirmată de mijloace exterioare respectivei cărți, până când nu se vor observa căpcăuni roz zburând prin plumb sau dovezi arheologice serioase care să ateste astfel de fapte.

  Iar mijloacele exterioare Noului Testament care să confirme existența zeilor care umblă pe pământ, predică și fac minuni încălcând legile și principiile fizice, nu sunt nici observațiile directe, nici experimentele controlate, nici dovezile arheologice ci, ca să vezi ironie, alte cărti de aceasi factură cu Noul Testament, care afirmă același tip de întâmplări dar care prezintă o mică diferență, nu este vorba în ele despre Iisus Hristos ci despre alti zei. Și mai ironic este, deoarece toate acele cărți sunt privite de creștini ca niște cărți de legende, mituri și povești, nu ca adevăr.

   Oamenilor care își întemeiază părți esențiale din strategia de viață pe ceea ce scrie într-o carte, eu le recomand să fie întotdeuna deschiși la posibilitatea ca autorul respectiv să fi  glumit, astfel încât nu cumva să își trăiască viața ca pe o glumă și să nu apară în ochii altora ca niște clovni.

Respectul pentru cei în vârstă

    Circulă prin mintea unora ideea că cei vârstnici merită mai mult respect decât alți membri ai societății doar din cauză că sunt vârstnici. Ceea ce se vede de la o poștă este că nu circulă prin mintea lor ideea de respect pentru cei de vârstă medie sau ideea de respect pentru minori - ai crede că aceștia sunt chiar neimportanți, nimeni de fapt nu vorbește despre astfel de lucruri.

    Cu atât mai ciudat cu cât bătrânii din prezent sunt copiii din trecut și deci se extrage concluzia conform căreia aceiași oameni trebuie să capete respect pe măsura ce înaintează în vârsta. Nu este greu să vedem de unde provin aceste credințe. Cunoștințele utile vieții de atunci nu puteau fi acumulate în trecut, pe vremea când școala nu exista, și nici internetul, decât în perioade foarte lungi de timp și astfel cunoașterea corela puternic cu vârsta.
   Tot în vremurile nu demult apuse bătrânii erau considerați autorități deoarece lumea se schimba destul de greu și cunoștințele acumulate timp de o viata intreagă erau la fel de utile precum ar fi fost in urmă cu 50 de ani.

   În prezent însă, lumea se schimbă într-un ritm din ce in ce mai accelerat iar expertiza majorității celor care s-au născut în 1930 devine din ce mai irelevantă raportat la problemele cu care ne confruntăm noi.

   Pe deasupra mai avem și logică și aceea dictează că nu are cineva de ce să acorde vreunei informații un statut special doar din cauză că vine de la o persoană în vârstă. Nu spun că trebuie să-i insultăm pe cei în vârstă sau că trebuie să-i tratăm mai prejos decât pe alții, spun că părerile lor nu au de ce sa fie privite cu mai multa stimă decât părerile altora și că ei nu merită vreun statut special în societate. Totodată nu exclud că sunt unii care iși păstreaza tinerețea minții până la moarte.

   Tocmai asta mi s-a reproșat mai deunăzi, că n-am acordat respect unuia care era mai in vârstă decât mine și că nu l-am creditat cu expertiză superioară expertizei mele. M-aș fi amuzat numai, dacă mi-ar fi cerut pur si simplu respect, căci l-am tratat cu niscai ironie din cauza inepțiilor pe care le debita cu înverșunare, dar a specificat că merită respect din cauză că el este mai in vârstă.

   A pretinde respect în baza vârstei este o forma de decepție invocată de lipsa argumentelor, o încercare de înșelăciune care demonstrează doar că pretendentul este un șarlatan și trebuie deci tratat cu lipsă de respect. Un om ca Richard Dawkins nu s-ar complica vreodată sa ceară respect din cauză că are 70 de ani, n-are de ce, are ceva mult mai bun decât vârsta, are fapte și dovezi și cu acelea își susține afirmațiile. Vârsta nu este un argument.

   Drept urmare ori să aibă parte de același respect toți membrii societății, inclusiv copiii, ori să nu aibă parte nici unul. Păi ce-i asta, dictatură gerontocrată? Timpul sfatului bătrânilor a trecut cam de mult.