Credinţa în viaţa după moarte

    Adeseori se întâmplă să mi se pună în vizor faptul că unii oameni ar avea nevoia de-a crede că mai există ceva după moarte. Este ca şi cum mi s-ar zice că unii oameni au nevoie să creadă că au fost predestinaţi să se însoare cu Angelina Jolie, că au nevoie să creadă că vor câştiga la loterie, că au nevoie să creadă că sunt cavaleri jedi, sau că ar avea nevoie să creadă că porcul zboară şi pisica latră. Eu oricum nu-mi pot imagina cum poate fi considerată sănătoasă nevoia de-a crede fantasmagorii. Această nevoie este rezervată în mod tradiţional celor care se îndeletnicesc cu halucinaţiile prin spitalele de nebuni.

    Mi se mai spune că oamenii au nevoie de nişte mecanisme psihologice care să-i ajute să suporte suferinţa care poate surveni în cazul decesului unei persoane dragi sau care să le poată anestezia frica ancestrală de moarte.

    Să ne imaginăm că există un medicament care poate elimina complet o astfel de suferinţă. Să ne imaginăm că unei persoane i-a murit copilul şi că ar putea lua medicamentul minune care scapă de suferinţă. Că s-ar putea întâmpla să îţi moară copilul, să iei medicamentul şi să nu mai simţi nici un fel de durere.

    În acest context, dacă se întâmplă să-ţi moară copilul, nu-i nici o problemă, iei pastila şi te duci grăbit la piaţă deoarece tocmai ai rămas fără zarzavaturi. N-ai vrea ca un fapt divers precum moartea acelui copil să te conturbe în drumul spre piaţă. Dacă mâine iţi moare şi soţia, nu-i nici o pagubă; iei medicamentul şi te duci din nou la piaţă dezinvolt şi binedispus, poate doar puţin stresat de faptul că de data asta nu mai sunt brânzeturi în frigider. Iar când îţi moare şi celălalt copil, iei medicamentul din nou, deoarece poate ai de plătit nişte facturi la curent şi gaze şi nu e bine să arăţi suferind la ghişeu.

     Evident, eu nu mi-aş administra un astfel de medicament. Nu vreau să spun ce fel de om trebuie să fie acela care ar dori să modifice semnificaţia trecerii în nefiinţă a unei persoane apropiate în aşa fel încât să nu-i mai pese deloc.

    Dacă moartea unei persoane nu ar mai însemna nimic şi nu ar avea nici o valoare, cum am putea atunci să valorăm viaţa? Cum ar arăta o lume în care absolut nimeni nu ajunge să fie nefericit de pe urma dispariţiei persoanelor cu care interacţionează, o lume în care moartea este un lucru insignifiant? Va fi o lume în care şi viaţa este la fel de insignifiantă. Iar această lume pe care o propun religioşii este o lume propice mai multor atrocităţi; de fapt, nivelul atrocităţilor existente într-o societate este corelat cu modul în care este privită viaţa în acea societate şi cu cât viaţa este mai devalorizată, cu atât atrocităţile par mai puţin şocante. 

   De altfel vocabularul religios este cât se poate de relevant în această privinţă. Atunci când moare cineva, se spune că s-a dus pe lumea cealaltă. Nu se spune că s-a pierdut ceva unic, faptul este exprimat ca şi cum ar fi vorba de o călătorie. Ca şi cum ar fi emigrat din România în Elveţia. Şi dacă asta nu era de ajuns, nu numai că în opinia religioşilor omul mort nu e mort, pe deasupra se mai şi duce într-o lume în care curge lapte şi miere, în lumea perfectă. Singura concluzie logică ce se poate deriva din această idee este că ar trebui să ne sinucidem în masă ca să ajungem toţi în împărăţia cerurilor. Noroc că ideea este atât de absurdă încât nu poate fi crezută decât într-un anumit grad; atunci când este crezută în gradul maxim ştim foarte bine ce se întâmplă:

    Nu numai că se devalorizează viaţa altora din prisma credinciosului dar devalorizează şi propria viaţă a credinciosului din moment ce acesta îşi imaginează că mai are o şansă la existenţă. Ştim toţi cum ne comportăm atunci când avem de exemplu o şansă unică la câştigarea unui concurs şi cum ne folosim de ea spre deosebire de cazul în care avem două sau mai multe şanse. Ştim cât preţ punem pe un show dacă ştim că-l putem viziona o singură dată în viaţă spre deosebire de cazul în care îl putem viziona de mai multe ori. Exact acelaşi proces cognitiv intră în funcţiune şi în cazul în care este întreţinută ideea unei existenţe alternative şi acesta este motivul pentru care cei care cred în şanse mai multe la existenţă îşi permit să-şi bată joc de ea şi în consecinţă de ei înşisi. 

    Îşi permit să fie abrutizaţi şi trataţi ca nişte vite, deoarece, cred ei, or să pună mâna după moarte pe piciorul lui Dumnezeu. Îşi permit să trăiască într-o societate şi să nu abordeze problemele acelei societăţi deoarece îşi imaginează că vor avea şansa să fie fericiţi cu altă ocazie. Adevărul este că această credinţă, bazată pe frica de suferinţă în faţa morţii a întreţinut de zeci de ori mai multă suferinţă şi nefericire de-a lungul vremii decât a reuşit să eludeze. Un om care ştie că are o singură şansă pentru a fi fericit nu îşi tolerează nefericirea fără să acţioneze în aşa fel încât să se asigure că va face uz de acea şansă. Credinţa în viaţa după moarte permite tolerarea unor probleme atât în mediul social cât şi la nivel individual care altfel ar fi abordate şi rezolvate.  Acesta este doar unul dintre motivele pentru care obscena credinţă în viaţa după moarte trebuie desfiinţată.

    Cât despre mine, găsesc că este o virtute aceea de-a crede doar propoziţii adevărate indiferent de plăcerea sau durerea care o provoacă, iar a te minţi pe tine însuţi reprezintă o lipsă obscenă de onestitate şi de respect pentru propria-ţi persoană.

Dovezi pentru existenţa lui Dumnezeu

    Îşi mai aminteşte cineva cum este atunci când avem dovezi despre existenţa unui anumit fenomen şi ce presupune asta? De exemplu, dovezile pentru existenţa curentului electric pot fi consultate de către orice doritor. Mai mult, toţi cei care îşi permit, deţin nişte electrocasnice care funcţionează cu ajutorul curentului electric, şi toţi ştim ce se întâmplă dacă ne băgăm degetele în priză, iar daca există cineva care neagă existenţa curentului electric poate fi conectat la reţea pentru a constata pe propria piele cât de tare există acest curent electric. Tocmai pentru că avem dovezi că există, că se manifestă în anumite moduri şi cu anumite efecte, lumea este împânzită de cabluri, echipamente electrice, centrale atomoelectrice, hidrocentrale şi termocentrale şi altele din aceeaşi categorie.

   Oare în ce lume am trăi dacă ar exista dovezi că există dumnezeul creştin, exact aşa cum avem dovezi că există curent electric? Să ne gândim că am avea dovezi serioase că există o forţă supranaturală undeva prin cer sau peste tot, o forţă căreia chiar îi pasă de noi, ne iubeşte, dar ne va face să suferim crunt pentru eternitate în cazul în care nu-i luăm indicaţiile în serios.  Să ne gândim că orice om de pe această planetă ar putea consulta dovezile pentru existenţa dumnezeului creştin.

    Crede cineva că ar exista unul singur care să nu citească Biblia în această situaţie? Nu de alta dar ar fi fost puse în joc fericirea supremă şi suferinţa supremă. Eu aş spune că nu. Dacă ar exista cu adevărat dovezi pentru existenţa lui Dumnezeu toată lumea ar cunoaşte Biblia în amănunt. Cele mai multe departamente ştiinţifice ar fi fost ocupate cu cercetarea dorinţelor lui Dumnezeu şi cu studiul Bibliei, nu cu montat sateliţi pe orbită, privitul galaxiilor îndepărtate sau inginerie genetică. Corpul principal de studiu prin şcoli ar fi religia, cu cel puţin 10 materii, iar ştiinţele naturale şi literatura ar fi fost pe post de sport sau muzică. Majoritatea tabloidelor ar avea cel puţin 5 pagini ocupate doar de Dumnezeu, nu de pseudovedete autohtone iar la televizor ni s-ar fi servit creştinism pe pâine 24 de ore din 24, nu divertisment de prost gust. Pe scurt, religia creştină ar fi principala preocupare a speciei umane. Astfel ar fi arătat lumea dacă ar fi existat o singură dovadă serioasă pentru existenţa acestui Dumnezeu.

    Guvernele ar fi investit sume imense pentru descoperirea unor tehnologii care să faciliteze comunicarea cu Dumnezeu iar teocraţia ar fi fost considerată la nivel mondial forma perfectă de guvernământ. Majoritatea oamenilor de ştiinţă si majoritatea cetăţenilor din ţările nordice ar fi fost trataţi prin ospicii ca fiind paranoici sau schizofrenici şi nu ar mai fi existat hinduism, Islam sau budism ci doar creştinism. Aşa ar fi trebuit să arate lumea dacă ar fi existat o singură dovadă concludentă pentru existenţa dumnezeului creştin.

    Însă nu vedem că se întâmplă aceste lucruri, vedem că principala direcţie culturală a naţiunilor civilizate este constituită din ceea ce se numeşte ştiinţă şi nu din religie. Ar trebui să credem că deţinătorii de microscoape şi de telescoape au capacităţi de-a investiga realitatea inferioare capacităţilor unor popoare primitive care nu ştiau nici pe mâini să se spele? Ar trebui să credem că cei de acum 2000 de ani aveau tehnologii văzătoare de dumnezei şi draci la care noi nu putem avea acces? Sau ar trebui să tragem concluzia evidentă, aceea că erau teribil de ignoranţi în comparaţie cu noi şi că pretenţiile lor de cunoaştere ar trebui să ne stârnească cel mult râsul?

    Este clar - dovezile pentru existenţa lui Dumnezeu - nu există!

    Dacă ar fi existat una singură am fi aflat până acum de ea, aşa cum am aflat despre curent electric, despre atomi, molecule şi unde radio, despre germeni, bacterii şi virusuri, despre găuri negre, pulsari, supernove şi stele neutronice. În condiţiile în care secole de-a rândul biserica a dictat ceea ce se învaţa în şcoli şi a avut monopol total asupra culturii cred că ar fi rezonabil să considerăm că ar fi putut să popularizeze acele presupuse dovezi până acum. Nu a reuşit să o facă nu din cauză că nu ar fi avut puterea şi influenţa necesară ci din cauză că acele dovezi nu au putut fi produse.

    Nu există nici o ideologie care să îşi fi demonstrat falsul şi nocivitatea cu consecvenţa cu care a reuşit religia să o facă şi ar fi cazul ca în prezent cei ce au pretenţia de a dicta viaţa şi comportamentul altora pe baza unor afirmaţii să prezinte dovezi pentru acele afirmaţii. Oare cum ar fi dacă eu aş pretinde de la toţi cetăţenii să îngenuncheze în faţa mea şi să-mi doneze 10% din veniturile lor şi apoi aş solicita exact acelaşi tratament ca cel de care se bucură clericii? Aş fi cel mult luat în râs şi astfel trebuie să se întâmple cu orice individ care are pretenţii de tipul celor religioase. Societatea modernă nu are nici un motiv justificat de-a purta în continuare această trenă de primitivisme şi de fabulaţii ale unor oameni din vechime, căci este ca şi cum încă am avea în secolul XXI vrăjitoria instituţionalizată sau alchimia predată în şcoli. Nu este acceptabil aşa ceva.

Nu trebuie să asculţi manele ca să fii manelist

    Deşi suntem înconjuraţi de totul felul de obiecte, pe care le cumpărăm şi le utilizăm zilnic, puţină lume îşi ia un răgaz pentru a filozofa puţin pe tema acestor obiecte. Am să o fac eu, din moment ce deţin nişte recorduri teribil de negative la numărul de obiecte pe care le am în proprietate şi ca atare îmi vine mult mai uşor să o fac.

    Valoarea obiectelor are două componente, pe care eu le numesc valoare utilă şi valoare socială.

    Când vorbesc de valoare utilă, mă refer în cazul îmbrăcăminţii la faptul că este practic să fii îmbrăcat; textilele respective apără organismul de frig, de soare sau de incidente de natură mecanică. Totodată hainele reprezintă o modalitate de-a-ţi arăta individualitatea, statutul social, apartenenţa la un anumit grup, la o anumită direcţie culturală sau la o anumită categorie socială. Atunci când vedem pe cineva complet îmbrăcat în negru în miezul verii tragem imediat concluzia că ori este foarte ţicnit, ori aparţine vreunui ordin monahal. Ei bine, în asta constă valoarea socială a obiectelor, în concluziile pe care le trag ceilalţi despre un individ bazându-se pe obiectele deţinute de către acesta.

    Orice obiect are valoare utilă şi are valoare socială în anumite proporţii, care în principiu sunt imposibil de cuantificat. În ceea ce priveşte valoarea utilă a unui obiect, foarte puţine afirmaţii se pot face despre eventualele relaţii de ordine dintre valorile utile ale acelor obiecte. Este posibil să întâlnim în viaţă situaţii în care din punct de vedere strict practic a deţine o rangă este mult mai avantajos decât a deţine o maşină, situaţii în care este mult mai avantajos să deţii o maşină sau situaţii în care deţinerea unui telefon mobil poate fi vitală. În ceea ce priveşte valoarea socială a obiectelor lucrurile stau altfel. Putem afirma de exemplu cu un grad ridicat de certitudine că o foarfecă are o valoare socială mai mică decât un telefon mobil, care la rândul lui are o valoare socială mai mică decât o maşină. Nu de alta, dar nu o să vedem prea des indivizi care se laudă cu foarfecile lor spre deosebire de cazurile destul de dese în care vedem indivizi care se laudă cu telefoanele lor, cazuri mult mai rare faţă de acelea în care alţi indivizi îşi expun ostentativ maşinile pe care le deţin.

    Tot ca exemplificare, bijuteriile au foarte multă valoare socială şi valoare utilă aproape nulă  în timp ce bunurile de utilitate publică (poduri, străzi, parcuri) au valoare socială aproape zero şi valoare utilă maximă. Atunci când plătim pentru un inel nu plătim pentru a ţine o sârmă pe un deget ci pentru că apărem altfel cu el pe mână în ochii altora, iar când plătim pentru o bormaşină plătim pentru capacitatea ei de-a da găuri şi nimic mai mult.

    Din păcate specia umană este într-o continuă competiţie pentru statut social şi în contextul în care există o competiţie, în scurt timp gradul de sofisticare al mijloacelor angajate în susţinerea competiţiei va ajunge la paroxism. Este o lege a evoluţiei aceea care îmi permite să profeţesc astfel. Ştim din experienţă că oamenii nu s-au rezumat la a se ucide unii pe alţii cu pietre, săgeţi sau măciuci, deşi acestea funcţionau destul de bine; nu s-au rezumat la a se eviscera reciproc cu ajutorul săbiilor medievale, nu s-au liniştit până când nu au construit bombe nucleare, arme biologice şi rachete ghidate prin satelit. Toate aceste minuni ale tehnologiei sunt efectele competiţiei înarmării şi sunt construite pentru acelaşi motiv pentru care era confecţionată o spadă din Evul Mediu, motivul de-a suprima alte fiinţe umane şi nicidecum altul.

    În ceea ce priveşte prezentul subiect, în caz că vom înţelege pe viitor să purtăm competiţia pentru statut social în aceiaşi termeni, este inevitabilă dotarea tuturor obiectelor de care facem uz cu o anumită valoare socială iar apariţia WC-ului încrustat cu cristale Swarovsky şi a hârtiei igienice poleită cu aur este doar o chestiune de timp.

    Chiar dacă pentru mine asemenea obiecte sunt doar nişte crunte aberaţii rezultate din nişte instincte scăpate de sub control, există destui oameni care nu doar că le-ar considera valori, dar nici măcar nu ar fi satisfăcuţi cu a deţine un singur exemplar din fiecare ci vor dori mai multe. Astfel, cei care vor deţine cel puţin două WC-uri încrustate cu cristale Swarovsky şi cel puţin 10 de suluri de hârtie igienică poleită cu aur se vor simţi superiori faţă de sclavul nefericit şi inferior care are un singur WC încrustat şi un singur sul de hârtie igienică poleită cu aur. Mult mai nefericit decât aceştia doi va fi unul care are WC-ul încrustat cu nişte cristale de calitate mai proastă şi care costă mai puţin, sau care are hârtia igienică placată doar cu argint şi nu cu aur 24k, deoarece el va fi situat mai jos pe scara socială. Evident, conform cu această "logică", campionul frustrării absolute va fi cel care deţine un WC simplu şi funcţional fără nici un fel de brizbrizuri precum şi hârtie igienică pe măsură.

   Aceste comportamente poartă denumirea generică de manelism şi sunt incriminate de majoritatea cetăţenilor în timp ce sunt profesate cu sfinţenie de către aceeaşi majoritate. Diferenţele între ceea ce se poate observa prin versurile acelui gen muzical şi ceea ce se poate observa la români în general nu rezidă decât în formă şi nu în fond; la nivel de esenţă este vorba de acelaşi proces cognitiv şi aceleaşi dorinţe şi aspiraţii, ele diferă doar la modul în care sunt manifestate. Oamenii au trecut de mult de limita în care cumpără produse şi servicii pentru că au propriu-zis nevoie. Singura nevoie pe care doresc să şi-o satisfacă este aceea de-a fi priviţi altfel de către ceilalţi şi au decis că singurul mod prin care pot face asta nu constă în a-şi modifica în vreun fel propria persoană ci doar prin consumul exuberant de  produse şi servicii.

    Ei totuşi nu vor reuşi să ajungă vreodată la statutul social al lui Marcus Aurelius, împăratul roman care din acea poziţie putea fi considerat fără mari probleme stăpânul lumii din acea vreme, om care avea tot ceea ce îşi putea dori. Iată câteva gânduri ale acestui om:

     In everything you do, as a Roman and as a man, resolve yourself to do those things with dignity and humanity. Avoid being selfish, careless, or unreasonable. Do not try to impress others or think of yourself too highly. And do not let your thoughts turn to unhappiness. See how few things a man needs to master for his days to be peaceful and holy.

    The happiness of your life depends on the quality of your thoughts. So guard your thoughts and take care not to entertain any notions that are unsuitable to virtue or reason.

  

Ateu intolerant

    Mi s-a reproşat recent cum că aş fi intolerant faţă de credinţele religioase şi recunosc că aşa este, însă nu recunosc faptul că această intoleranţă a mea nu e justificată. În primul rând, singurul nivel la care sunt intolerant faţă de creştini este acela al conversaţiei, ba chiar sunt împotriva oricărui alt tip de persecuţie deoarece această religie ţicnită a dezvoltat în timp nişte mecanisme care o fac să prospere şi să prindă rădăcini mai adânci proporţional cu nefericirea şi cu gradul în care se simt persecutaţi apartenenţii ei la nivel fizic.

    Mi se pare totuşi ofensator faptul că nişte oameni în a căror carte sfântă scrie că cei ca mine trebuie ucişi cu pietre (versiunea veche) şi torturaţi în cele mai groaznice chinuri (versiunea nouă) pretind din partea mea toleranţă pentru inepţiile pe care le debitează fără ruşine dar cu mult spor. Mai exact, pretind din partea mea ca atunci când ei spun că există dumnezei şi draci eu ar trebui să nu replic că mănâncă rahat ci că mănâncă doar răhăţel.   

    Răhăţel, răhăţel - dar când se strânge tot răhăţelul, se adună prin şcoli şi intră în cap la copii, atunci când statul investeşte sume imense în acest răhăţel, atunci când milioane de oameni sunt deposedaţi de bani pe baza acestui răhăţel, el devine un mare căcat.

    Nu-mi amintesc care este ultima dată la care a pretins cineva toleranţă din partea mea faţă de credinţa conform căreia există spiriduşi, goblini sau orci, dar mi se tot cere să fiu tolerant faţă de credinţa în existenţa dumnezeilor, îngerilor, dracilor şi a oamenilor-jedi numiţi în religia creştină sfinţi. 

    Totodată, nu văd de ce un om ar cere ca credinţele lui în existenţa gravitaţiei, în heliocentrism, legea lui Arhimede sau evoluţionism să fie tolerate în vreun fel când toate acestea corespund cu realitatea, sunt demonstrabile şi oricine poate să constate adevărul sau falsul lor. Dacă această religie creştină este adevărată, de ce ar mai necesita toleranţă din partea celor care o critică?

    Dimpotrivă, nu reuşesc să-i înţeleg pe oamenii care nu tratează aceste credinţe iraţionale exact ca pe restul credinţelor iraţionale. Ori creştinismul este adevărat, ori este fals. În caz că este fals, atunci:

- botezurile sunt degeaba

- cununiile religioase sunt degeaba

- înmormântările, tot degeaba

- rugăciunile, inutile

- pomenile - la fel de inutile

- slujbele religioase - un teatru de prost gust

- construcţia bisericilor - o imensă idioţenie

- religia în şcoli - copii minţiţi în mod sfruntat pe banii noştri

- facultăţile de teologie - un caraghioslâc

- seminariile teologice - o bazaconie medievală

- pupatul moaştelor - o înşelăciune

- taxele percepute pentru "serviciile" religioase - idem

- cimitirele - împroprietărirea temporară a unor persoane decedate

- îndoctrinarea religioasă - o oroare

- personalul clerical - o haită de paraziţi

- propaganda împotriva minorităţilor sexuale - o sursă inutilă de nefericire pentru acei oameni

- propaganda pro-life - propagandă pentru suferinţă şi sărăcie

- credinţa în viaţă după moarte - o credinţă în cai verzi pe pereţi

- averea bisericii - o sumă imensă de bani folosită pentru îndobitocirea populaţiei

- intruziunea religiei în politică - o aberaţie feudală

- religia - o frază de dânşii inventată
  Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug,
  Căci de-ar lipsi din inimi speranţa de răsplată,
  După ce-amar muncirăţi mizeri viaţa toată,
  Aţi mai purta osânda ca vita de la plug?

    A se nota că oricare dintre manifestările sociale revendicate de religie pot avea loc fără religie. Oamenii pot oricand să celebreze naşterea unui copil şi să dea o petrecere fără să li se afirme că acela s-a născut păcătos, pot oricând să se bucure de căsătoria unor tineri fără ca un popă să-i spună miresei că este o fiinţă inferioară şi trebuie să fie o maşină de produs prunci, oamenii se pot întâlni oricând pentru a comemora moartea unei persoane apropiate fără popi şi referinţe la superstiţii primitive şi imbecile. Oamenii chiar pot să-şi iubească aproapele şi să fie caritabili fără să fie ameninţaţi cu personaje invizibile şi psihopate care îi vor face să sufere o eternitate.

   Cât despre adevărul creştinismului şi faptul că vreuna din acţiunile prezentate mai sus ar fi justificate în vreun fel, cred că am aşteptat destul. Religioşii n-au dus lipsă de bani, de putere sau de alte lucruri pentru a produce o singură dovadă că există vreun dumnezeu, acela pe care sunt întemeiate toate doctrinele şi pretenţiile lor. Am fi crezut că în 2000 de ani ar fi reuşit să producă vreo dovadă pentru adevărul unui set de doctrine de la care au pretenţia de-a dicta în amănunt reguli de comportament în societate, politici publice, pe cine omorâm şi pe cine lăsăm în viaţă, unde investim bani şi ce predăm prin şcoli. Eu zic că e destul. Au fost produse dovezi pentru fapte mult mai nesemnificative în ceea ce priveşte modul în care ar trebui să interacţionăm pe această planetă pentru a ne fi mai bine tuturor, aşa cum sunt dovezile pentru existenţa celor 170 000 000 000 de galaxii din Univers, iar printre acestea nu s-a găsit nici o urmă de dumnezei sau de draci. Eu am căutat chiar şi sub preşul din faţa uşii dar tot nimic n-am găsit. Mi se pare raţional şi de bun simţ ca nişte oameni care au pretenţia de-a dicta politici publice să aibă la mână ceva mai mult decât halucinaţii, anecdote şi texte mitologice din antichitate.

   Ca atare nu văd cum este justificată toleranţa în secolul XXI faţă de credinţe cu nimic mai presus decât cele în vampiri şi fantome şi nu văd de ce ar fi trataţi la nivel conversaţional acestea într-un mod diferit din moment ce sunt la fel de paralele cu realitatea. Nu numai atât, dar pe deasupra mai şi consider că orice om care ţine cât de puţin la abordarea în mod raţional a problemelor cu care ne confruntăm noi toţi are datoria de-a exprima public faptul că mitologia din epoca bronzului trebuie să fie tratată ca ceea ce este. Mitologie.

Religie, obedienţă şi sclavagism

    Se întâmplă că în această societate a noastră a fi ascultător reprezintă o valoare. De exemplu, majoritatea părinţilor doresc să aibă copii "ascultători". În limba română verbul a "asculta" este echivocabil între cele două sensuri pe care le poate avea:

1. a asculta cu sensul de a auzi ce spune o persoană

2. a asculta cu sensul de-a auzi ce spune persoana respectivă şi de-a executa ceea ce s-a auzit.

    Engleza este mai darnică cu noi şi ne oferă cuvinte diferite pentru ambele sensuri ale verbului; în engleză avem "to listen" pentru primul sens şi "to obey" pentru al doilea. Ne-a parvenit şi nouă termenul "obedient" probabil prin filiera franceză din latinescul  obediens, ~ntis. Despre acest sens al ascultării numit obedienţă trebuie să vorbim acum.

     Pentru a afla ce înseamnă de fapt această obedienţă vom folosi o tehnică pe care o numesc eu "reducere la extremă". Ca atare să ne imaginăm obedientul perfect, suprem şi absolut. Un astfel de specimen nu ia nici un fel de decizie, doar execută ceea ce dictează stăpânul său. Obedientul suprem nu are nici un fel de idee proprie, este echivalentul unui instrument cu formă umană, al unei maşini; nu este cu nimic mai presus decât un computer clasic care execută programele dictate de către utilizatorul său după placul acestuia. Este însă mai prejos decât un sclav deoarece sclavul măcar poate să-şi urască stăpânul, să se răscoale sau să se sinucidă. Obedientul suprem nu deţine nici măcar aceste opţiuni de lux, creierul lui este astfel circuitat încât să asculte şi să se supună fără să crâcnească; nu este om şi nici măcar animal. Este un trup de om lipsit de creierul său, creier care a fost deturnat de către stăpânii săi prin îndoctrinare repetată pentru a fi folosit pentru scopurile acestora. Un căţel al lui Pavlov care nu mai poate muşca şi nici măcar lătra. O prelungire corporală a creierului stăpânului.

    De fiecare dată când se pretinde obedienţă din partea cuiva se pretinde transformarea acelei persoane într-un instrument şi i se cere să renunţe la propria capacitate de-a gândi. Se pretinde transformarea  momentană a acelei persoane în simulacrul de individ prezentat mai sus. Dacă i s-ar pretinde supunerea în virtutea unui fapt care poate fi justificat logic de ce să i se mai pretindă supunere în loc să i se justifice logic? Dacă o acţiune este justificată sub aspect logic şi raţional atunci cum mai este relevantă supunerea?

    În fapt, chiar se pot detecta ideologiile nocive care promovează comportamente nejustificabile raţional după gradul de supunere pe care îl necesită din partea aderenţilor. Cu cât mai iraţională este acea ideologie cu atât  obedienţa şi necesitatea suspendării judecăţilor critice devin mai necesare.

    Pe lângă faptul că această obedienţă este dezumanizantă, ea vine la pachet cu altă oroare - evadarea din faţa responsabilităţii. Odată ce omul se consideră un instrument şi nu acţionează în baza unei decizii pe care a luat-o el ci în baza unei decizii luate de altcineva, instinctele lui spun că responsabilitatea se află pe umerii celor care au luat decizia respectivă nu pe ai săi. Şi astfel obedientul, instrumentul, devine capabil de-a comite orice fel de atrocitate pe care o dictează stăpânul său, începând de la torturi inimaginabile sau de la uciderea copiilor şi a femeilor însărcinate şi până la genocid. În procesul de la Nurenberg au fost condamnaţi vreo 24 de inşi, ca şi cum doar acei 24 de inşi au fost responsabili pentru toate crimele de război comise de către germani în timpul numitului război. E de-a dreptul stupid să crezi că 24 de oameni pot aduce singuri la îndeplinire ceea ce a făcut maşina de război nazistă. Totuşi la proces au fost condamnaţi 24 de oameni, nu a fost condamnată ideologia nazistă nici cea a obedienţei pe care se bazează orice maşină de război şi nici erorile de logică, căci dacă ar fi fost condamnate şi acestea la moarte aşa cum au fost condamnaţi cei 24, le-ai fi vazut studiate în prezent prin şcoli în aşa fel încât oamenii să se poată apăra de efectele lor, dar acest lucru nu se întâmplă pe nicăieri, nici măcar în ţările civilizate. Ceea ce se poate întâmpla şi chiar se întâmplă sunt alte atrocităţi, care într-adevăr nu ajung nici de departe la nivelul celor din timpul nazismului, dar de care toţi se pot spăla pe mâni argumentând că ei doar au executat ordine. Au renunţat la propriul creier şi la responsabilitate şi au executat ordine fără să gândească. Într-adevăr, a nu gândi este o crimă împotriva propriei fiinţe dar şi împotriva altora.

    Mi se pare cel puţin ironic faptul că teologii se folosesc de dogma liberului arbitru pentru a scăpa de problema răului în timp ce religia pe care o promovează are ca principal scop aservirea psihică a credincioşilor şi eliminarea totală a ceea ce ei numesc liber arbitru. Ascultând muzică religioasă asculţi un singur cântec, acela al obedienţei, un cântec al sclavagismului mental; sentimentul de renunţare la creier iese prin toţi porii religiei, a dogmelor religioase şi a anecdotelor de prin cărţile sfinte, iar când spun despre religioşi că sunt sclavii lui Dumnezeu, nu cuvântul "sclavii" este o metaforă ci celălalt.  În fapt unii dintre ei chiar au recunoscut că sunt sclavii lui Dumnezeu, şi pe deasupra mai erau şi încântaţi de asta. Dumnezeu este o metaforă pentru un grup de indivizi care se folosesc de această obscenă construcţie culturală pentru a-şi menţine o pepinieră de sclavi controlaţi prin cap, nu de alta, dar cei care sunt controlaţi prin trup sunt mult mai greu de întreţinut.